HOTARARE Nr. 0
din 27 iunie 2006
in Cauza Petre impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 591 din 28 august 2007
(Cererea nr. 71.649/01)
Strasbourg
In Cauza Petre împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a),
reunită într-o cameră formată din: domnii. J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka,
I. Cabral Barreto, C. Bîrsan,
doamnele A. Mularoni, E. Fura-Sandstrom, D. Jociene, judecători, şi domnul M.
S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la 30 mai 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 71.649/01)
îndreptată împotriva României şi prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul
Corneliu Petre (denumit în continuare primul
reclamant) şi fiul său, domnul Mircea Bogdan Petre
(denumit în continuare al doilea reclamant), au sesizat Curtea la 11 decembrie 2000 în baza art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(denumită în continuare Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din
Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 16 februarie 2004, Curtea a hotărât să comunice
cererea Guvernului. In baza art. 29 alin. 3 din Convenţie, în 18 octombrie
2005, Curtea a hotărât să se pronunţe în acelaşi timp atât asupra
admisibilităţii, cât şi asupra fondului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în
1951, respectiv 1975, şi locuiesc în Bucureşti. Ei exercită profesia de avocat.
A. Acţiunea penală împotriva reclamanţilor
5. In 24 decembrie 1996, printr-o ordonanţă a
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva primului reclamant
s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru înşelăciune şi uz de
fals. Parchetul a reţinut că în cursul lunii decembrie reclamantul, în
complicitate cu B. V., funcţionar
în cadrul administraţiei locale din Bucureşti, a folosit un bilet la ordin fals
pentru a transfera o importantă sumă de bani dintr-un cont al administraţiei
locale într-un cont al său personal. In aceeaşi zi, primul reclamant a fost
arestat preventiv.
6. Printr-o ordonanţă a parchetului din 7 ianuarie
1997, împotriva celui de-al doilea reclamant s-a pus în mişcare acţiunea penală
pentru fals material şi complicitate la înşelăciune. In aceeaşi zi, el a fost
arestat preventiv.
7. Printr-un rechizitoriu din 19 februarie 1997,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Tribunalul Bucureşti
asupra comiterii de către reclamanţi şi B. V. a
faptelor menţionate în ordonanţele de începere a
urmăririi penale, cu motivarea că al doilea reclamant, în complicitate cu B. V., falsificase biletul la ordin care a
servit drept bază pentru transferul de bani în contul primului reclamant.
8. Printr-o hotărâre din 27 februarie 1997,
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea parchetului de prelungire
a arestării preventive a primului reclamant, care a fost pus în libertate în
aceeaşi zi.
9. Printr-o sentinţă din 15 ianuarie 1998, confirmată
de Curtea de Apel Bucureşti printr-o decizie dată la 12 mai 1998 pentru
soluţionarea recursului introdus de parchet, Tribunalul Bucureşti a anulat
rechizitoriul parchetului, cu motivarea că prezentarea materialului de urmărire
penală reclamanţilor nu respectase condiţiile legale. In acelaşi timp,
Tribunalul Bucureşti a dispus punerea în libertate a celui de-al doilea
reclamant, care a fost eliberat în 13 mai 1998.
10. Printr-un rechizitoriu din 28 august 1998,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti i-a trimis în judecată pentru a
doua oară pe reclamanţi şi pe B. V. în faţa Tribunalului Bucureşti, aducându-le aceleaşi acuzaţii ca
cele reţinute în primul rechizitoriu.
11. Printr-o sentinţă din 15
decembrie 1998, confirmată de Curtea de Apel Bucureşti printr-o decizie din 9
septembrie 1999 dată în soluţionarea recursului introdus de parchet, Tribunalul
Bucureşti a anulat al doilea rechizitoriu al parchetului, cu motivarea că
fusese întocmit de acelaşi procuror, în ciuda anulării primului rechizitoriu.
12. Printr-un rechizitoriu din
1 septembrie 2000, parchetul a trimis în judecată pe reclamanţi şi pe B. V. pentru a treia oară în faţa Tribunalului
Bucureşti. Parchetul îi acuză de complicitate la înşelăciune şi de fals. In
acelaşi timp, parchetul a respins probele în apărare propuse de reclamanţi, şi
anume audierea mai multor martori şi o expertiză grafologică a biletului la
ordin litigios, considerând că acestea nu erau utile deoarece o asemenea
expertiză fusese deja efectuată, iar ansamblul martorilor care puteau oferi
informaţii pertinente fuseseră audiaţi.
13. Din cele 38 de înfăţişări care au avut loc în
faţa Tribunalului Bucureşti între 15 septembrie 2000 şi 7 ianuarie 2004, 5 au
fost amânate la cererea reclamanţilor, care, în 8 decembrie 2000, au ridicat o
excepţie de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din Codul penal, în
datele de 24 septembrie 2001, 19 februarie şi 29 martie 2002, au recuzat mai
mulţi judecători ai Tribunalului Bucureşti, iar în datele de 1 şi 29 octombrie
2002, au cerut amânarea pentru a studia dosarul.
14. Printr-o sentinţă din 29 ianuarie 2004,
Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe B. V. pentru înşelăciune, fals material şi uz de fals. Primul reclamant a
fost condamnat la o pedepsă de un an şi opt luni închisoare pentru complicitate
la înşelăciune, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la două pedepse
de 3 ani şi de un an închisoare pentru complicitate la înşelăciune şi,
respectiv, fals material. Reclamanţii şi parchetul au atacat această sentinţă
cu apel.
15. Printr-o hotărâre din 22
octombrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial apelurile. Pe de o
parte, instanţa a constatat că, în ceea ce priveşte infracţiunile de fals
material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, intervenise prescripţia
răspunderii penale şi, pe de altă parte, ea a menţinut condamnarea celor 3
inculpaţi pentru înşelăciune şi complicitate la înşelăciune, majorând pedepsele
celor 2 reclamanţi la 4 ani de închisoare.
16. In urma recursului introdus de reclamanţi, printr-o
decizie din 18 mai 2005, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea
Curţii de Apel Bucureşti, căreia i-a retrimis dosarul în vederea rejudecării.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că judecătorii Curţii de Apel
Bucureşti nu au redactat minuta deciziei, ceea ce antrena nulitatea acesteia
din urmă.
17. Printr-o decizie din 3 noiembrie 2005, Curtea de
Apel Bucureşti a respins apelul primului reclamant. In schimb, ea a admis
parţial apelul celui de-al doilea reclamant, cu motivarea că infracţiunea de
fals material era prescrisă. In 9 noiembrie 2005, reclamanţii au introdus un
recurs la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procedura este în curs de soluţionare
în faţa acestei instanţe.
B. Inscrierea acuzaţiilor aduse reclamanţilor în
cazierul lor judiciar
18. In conformitate cu art. 9
din Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar, acuzaţiile aduse reclamanţilor
au fost înscrise provizoriu în cazierul lor judiciar.
19. Printr-o acţiune introdusă la Curtea de Apel
Bucureşti împotriva Ministerului de Interne şi a şefului Serviciului de cazier
judiciar, reclamanţii au solicitat ştergerea acestor menţiuni, susţinând că ele
i-ar împiedica să-şi găsească un loc de muncă.
20. Printr-o sentinţă din 12 iunie 2001, Curtea de
Apel Bucureşti a respins acţiunea, cu motivarea că înscrierea provizorie a
acestor menţiuni era prevăzută de lege şi că după 5 ani, în absenţa unei
hotărâri judiciare definitive, ele vor fi şterse.
21. In urma recursului reclamanţilor, printr-o decizie
din 26 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat soluţia dată
fondului de Curtea de Apel Bucureşti.
22. Reclamanţii au prezentat extrase de cazier
judiciar eliberate în 2004, care menţionează existenţa unei acţiuni penale în
derulare împotriva lor.
II. Dreptul intern pertinent
A. Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar
ARTICOLUL 9
„In evidenţa organelor miliţiei arătate în art. 5 şi 6
se notează în mod provizoriu, până la soluţionarea definitivă a cauzei, când se
şterg din evidenţă, date privind persoanele faţă de care s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale sau arestarea preventivă.
Notările provizorii pentru care nu s-au primit
comunicări de soluţionare definitivă timp de 5 ani de la înregistrare se şterg
din evidenţă la împlinirea acestui termen."
23. Această lege a fost abrogată prin Legea nr. 290 din
24 iunie 2004 privind cazierul judiciar. In virtutea dispoziţiilor acestei
legi, acţiunile penale în curs sunt înregistrate în fişierele poliţiei, dar ele
nu trebuie menţionate în extrasele de cazier judiciar eliberate la cererea
celor interesaţi.
B. Ordonanţa
Guvernului nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor
ARTICOLUL 14
„Cetăţeanului român i se poate refuza, temporar,
eliberarea paşaportului, iar dacă i-a fost eliberat îi poate fi retras ori i se
poate suspenda dreptul de folosire a acestuia, atunci
când:
a) există date temeinice că a săvârşit o infracţiune
pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare şi că
intenţionează să folosească paşaportul pentru a se sustrage urmăririi penale
(...);
b) este învinuit sau inculpat
într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei
părăsirii localităţii (...);
(...)
d) este urmărit pentru creanţe exigibile (...),
datorate unor persoane fizice, persoane juridice sau statului, iar executarea
acestora nu este garantată; în acest caz, măsura se ia la cererea celor
interesaţi, dacă plata creanţelor a fost dispusă prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă şi irevocabilă;"
ARTICOLUL 15
„(1) Refuzul eliberării, retragerea ori suspendarea
dreptului de folosire a paşaportului se comunică, în scris, celui în cauză, cu
menţionarea motivelor, în termen de 15 zile de la data luării măsurii.
(2) Impotriva oricăreia dintre măsurile prevăzute la
alin. (1), persoana nemulţumită poate face contestaţie la organul ierarhic
superior celui care a dispus măsura, în termen de 30 de zile de la data
comunicării.
(3) Contestaţia se soluţionează în termen de 30 de
zile de la data înregistrării ei, iar dacă cel în cauză este nemulţumit de
modul de soluţionare, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente."
24. Aceasta ordonanţă a fost abrogată prin Legea nr.
248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români
în străinătate. De la data intrării în vigoare, singurele restricţii posibile
sunt cele prevăzute de Codul de procedură penală, şi anume interdicţia de a
părăsi ţara, măsură dispusă de parchet sau de instanţă. Cel în cauză are totuşi
posibilitatea de a contesta în instanţă măsura luată de parchet.
IN DREPT
I. Despre pretinsa
încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
25. Reclamanţii susţin că
durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil", aşa cum
este el prevăzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie, redactat astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen
rezonabil a cauzei sale (...), de către o instanţă care va hotărî (...) asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
(...)"
26. Guvernul se opune acestei teze.
27. Perioada care trebuie luată în considerare a
început în 24 decembrie 1996 în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant şi în 7
ianuarie 1997 în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea reclamant şi nu s-a
încheiat încă. Prin urmare, aceasta a durat deja 9 ani şi 5 luni, pentru trei
grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
28. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. Ea relevă în plus că nu găseşte vreun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Pe fond
29. Curtea aminteşte că
termenul rezonabil pentru durata unei proceduri se apreciază în funcţie de
circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa
Curţii, cu referire în particular la complexitatea cauzei, comportamentul
reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre multe
altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC],
nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
30. Curtea a examinat numeroase cauze care au ridicat
probleme asemănătoare celei din cazul în speţă şi a constatat violarea art. 6
alin. 1 din Convenţie.
31. După ce a examinat toate elementele care i-au fost
prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument
convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea estimează că, în această
speţă, durata procedurii judiciare este excesivă şi nu corespunde exigenţelor
unui „termen rezonabil".
32. In consecinţă, Curtea constată o încălcare a art. 6
alin. 1 din Convenţie.
II. In privinţa
celorlalte pretinse încălcări
33. Invocând art. 5 din
Convenţie, reclamanţii susţin că arestarea lor a fost ilegală. Ei estimează că
au fost arestaţi preventiv cu încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, că nu au fost prezentaţi imediat
în faţa unui magistrat şi că nu au avut dreptul la un recurs efectiv pentru a
contesta legalitatea arestării. In sfârşit, ei se plâng că nu au avut dreptul
la o reparaţie pentru deţinerea lor, pe care o consideră ilegală.
34. Curtea observă că
arestarea preventivă a reclamanţilor a luat sfârşit în data de 11 februarie
1997, respectiv 19 mai 1998. Or, cererea lor a fost introdusă în data de 11
decembrie 2000, adică la mai mult de 6 luni de la data la care arestarea
pretins ilegală a luat sfârşit (a se vedea, mutatis
mutandis, Mujea împotriva României (dec), nr.
44.696/98, 10 septembrie 2002).
35. In ceea ce priveşte imposibilitatea de a obţine o
reparaţie pentru arestarea pretins ilegală, Curtea aminteşte că, pentru a
obţine o reparaţie cu acest titlu, este necesară stabilirea în prealabil de
către o autoritate naţională sau de către organele Convenţiei a unei violări a
art. 5 din Convenţie (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, 18 decembrie 2002), condiţie care nu
este îndeplinită în această speţă.
36. In consecinţă, aceste capete de cerere sunt
inadmisibile pentru nerespectarea termenului de 6 luni, respectiv pentru lipsă
vădită de fundament. Prin urmare, ele trebuie respinse în aplicarea art. 35
alin. 1, 3 şi 4 din Convenţie.
37. Invocând art. 6 alin. 2 din Convenţie,
reclamanţii consideră că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată în cazul lor,
având în vedere înscrierea acuzaţiilor aduse lor în cazierul judiciar.
38. Curtea arată că înscrierea unei acuzaţii în
cazierul judiciar nu are legătură cu fondul acuzaţiei în chestiune, ci indică
doar că o procedură judiciară este în curs împotriva persoanei în cauză (Corsi împotriva Italiei (dec), nr.
42.210/98, 15 martie 2001).^
39. In măsura în care aceste înscrieri sunt
susceptibile de a ridica o problemă în baza art. 8 din Convenţie, Curtea
aminteşte că unele neplăceri în derularea normală a vieţii private sunt
inerente în timpul urmăririi penale în desfăşurare. Totuşi, acest aspect
trebuie luat în considerare în examinarea încălcării art. 6 alin. 1 din
Convenţie şi, dacă este cazul, în estimarea prejudiciilor morale suferite de
către persoanele în cauză (Volf împotriva Republicii
Cehe, nr. 70.847/01, § 40, 6 septembrie 2005).
40. In orice caz, Curtea observă că reclamanţii nu au
făcut dovada vreunei incidenţe oarecare asupra vieţii lor private sau profesionale ca urmare a înscrierii în
cazier a procedurilor penale în curs. Mai mult, ea observă că aceste înscrieri
provizorii nu implică ex lege interdicţii personale sau profesionale de natură să influenţeze
posibilitatea reclamanţilor de a dezvolta relaţii cu lumea exterioară (a se
vedea, a contraria, Sidabras şi Dziautas împotriva Lituaniei, nr.
55.480/00 şi 59.330/00, § 48, CEDO 2004).
41. In sfârşit, Curtea estimează că înscrierile
litigioase nu pot fi asimilate situaţiei incriminate în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr.
28.341/95, § 44, CEDO 2000-V), în care autorităţile
române strânseseră şi păstraseră timp de mai mult de 50 de ani informaţii
despre viaţa reclamantului, în particular despre studiile sale, despre
activităţile sale politice şi despre cazierul său judiciar.
42. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod
vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din
Convenţie.
43. Invocând art. 6 alin. 3 din
Convenţie, reclamanţii susţin şi încălcarea dreptului la un proces imparţial,
arătând că parchetul a refuzat să ordone mijloacele de apărare pe care ei le
solicitaseră.
44. Curtea aminteşte că problema de a şti dacă un
proces respectă exigenţele impuse de art. 6 din Convenţie nu poate fi rezolvată
având în vedere doar un element izolat, ci trebuie să se analizeze ansamblul
procedurii, adică numai în momentul în care aceasta este încheiată (a se vedea H.
împotriva Franţei, hotărâre din 24 octombrie 1989, seria A, nr. 162-A, p.
23, § 61, şi Vass împotriva Ungariei, nr. 57.966/00, § 47, 25 noiembrie 2003).
45. In speţă, procedura fiind pendinte la Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Curtea estimează că acest capăt de cerere este prematur
introdus şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 1 şi 4 din
Convenţie.
46. Reclamanţii pretind că nu pot pleca în străinătate
din cauza acţiunilor penale în curs, ceea ce le încalcă dreptul la libertatea
de circulaţie garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4.
47. Curtea aminteşte că o limitare a libertăţii de a
circula, dispusă pentru a asigura o bună desfăşurare a procedurii penale în
curs, nu pune prin ea însăşi probleme în privinţa art. 2 din Protocolul nr. 4,
atâta vreme cât această măsură rămâne proporţională cu scopul legitim urmărit,
mai ales în ceea ce priveşte durata sa (a se vedea, mutatis mutandis, Fedorov
şi Fedorova împotriva Rusiei, nr. 31.008/02, § 41, 13 octombrie 2005, şi Antonenkov
ş. a. împotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, §61,22
noiembrie 2005).
48. In speţă, Curtea observă că, la data faptelor, în
unele cazuri determinate, legislaţia internă conferea ministrului de interne
posibilitatea de a interzice unei persoane să părăsească ţara pe perioada
desfăşurării procesului penal. Totuşi, persoana în cauză avea posibilitatea de
a contesta această măsură în faţa jurisdicţiilor administrative.
49. Cu toate acestea, Curtea reţine că, pe de o parte,
o asemenea măsură nu a fost dispusă faţă de reclamanţi şi, pe de altă parte, nu
rezultă din dosar că aceştia din urmă ar fi fost împiedicaţi să iasă din ţară.
50. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod
manifest nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4
din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
51. Art. 41 din Convenţie
prevede:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
52. Reclamanţii pretind, cu
titlu de daune materiale, 240.000 dolari americani (USD) pentru pierderile
economice ale mai multor societăţi pe care le conduceau şi 48.000 USD pentru
salariile de care susţin că au fost lipsiţi de la începerea urmăririi penale.
53. Ei solicită, de asemenea, un milion de euro
fiecare, cu titlu de daune morale.
54. Guvernul contestă aceste pretenţii pe care le
consideră excesive şi fără legătură de cauzalitate cu încălcările reclamate.
55. Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între
violarea constatată şi daunele materiale pretinse. Ca atare, ea estimează că
nicio sumă nu ar putea fi acordată reclamanţilor cu titlu de prejudiciu
material în legătură directă cu violarea constatată a art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
56. In schimb, Curtea estimează că reclamanţii au
suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a procedurii
judiciare. Statuând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre reclamanţi 3.000
euro (EUR) cu acest titlu.
B. Costuri şi
cheltuieli
57. Reclamanţii solicită restituirea
sumei de 70.000 USD cu titlu de cheltuieli medicale suportate în timpul
arestării lor preventive şi al urmăririi penale.
58. Ei solicită, de asemenea,
suma de 40.000 USD reprezentând onorarii pentru munca întreprinsă de către
avocaţii lor în procedura internă şi 10.000 USD pentru prezentarea plângerii în
faţa Curţii. Ca justificare, ei prezintă copia unui contract de asistenţă
juridică încheiat în 1997 pentru procedura internă şi care se ridică la 450.000
lei româneşti (ROL) (aproximativ 60 USD), precum şi o adeverinţă eliberată de
către un alt avocat, menţionând ca reclamanţii i-au plătit 9.700 USD pentru
munca sa efectuată în cadrul procedurii interne. In sfârşit, ei au depus copia
unui contract având ca obiect traducerea mai multor documente în vederea
prezentării plângerii în faţa Curţii. Totuşi, acest contract nu precizează
totalul sumelor plătite ca onorariu.
59. Guvernul contestă aceste
pretenţii. El subliniază că reclamanţii nu au depus la dosar decât o chitanţă
pentru suma de 450.000 ROL şi menţionează că adeverinţa eliberată de către un
alt avocat pentru suma de 9.700 USD nu dovedeşte plata efectivă a acestei sume.
60. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi a cheltuielilor
decât în măsura în care s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul
rezonabil al cuantumului acestora.
61. In speţă, Curtea observă că reclamanţii nu au
justificat în niciun mod costurile medicale suportate în timpul procedurii
interne. In consecinţă, ea hotărăşte să nu acorde nicio sumă cu acest titlu.
62. In ceea ce priveşte cheltuielile corespunzând
muncii avocaţilor în cursul procedurii interne, precum şi costurile şi
cheltuielile rezultând din prezentarea plângerii în faţa Curţii, ţinând cont de
elementele aflate în posesia sa şi de criteriile susmenţionate, Curtea
consideră rezonabil să acorde fiecărui reclamant suma de 1.000 EUR, în care
include toate costurile.
C. Dobânda
63. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii la
sumele acordate să se întemeieze pe rata dobânzii la împrumutul marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară plângerea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere referitor la durata excesivă a procedurii şi inadmisibilă
pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin.
1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să
plătească, în termen de 3 luni începând din ziua în care hotărârea va rămâne
definitivă conform dispoziţiilor art. 44 alin. 2 din Convenţie, fiecărui
reclamant, 3.000 EUR (trei mii de euro), cu titlu de daune morale, şi 1.000 EUR
(o mie de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice sumă care ar
trebui datorată cu titlu de impozit; aceste sume vor fi convertite în lei
româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, începând de la expirarea termenului de mai sus
şi până la plata efectivă, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă
egală cu rata dobânzii la împrumutul marginal practicată de Banca Centrală
Europeană în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în franceză şi comunicată în scris în 27
iunie 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Preşedinte,
J.-P. Costa
Grefier adjunct,
S. Naismith