HOTARARE Nr. 0
din 15 iunie 2006
in Cauza Abaluta impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 514 din 31 iulie 2007
(Cererea nr. 77.195/01)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky,
doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi
domnul M.V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 23 mai
2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei
se află o cerere (nr. 77.195/01) îndreptată împotriva României, prin care un
cetăţean al acestui stat, domnul Constantin Abăluţă (reclamantul), a sesizat
Curtea la 20 octombrie 2000 în baza art. 34 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este
reprezentat de doamna E. Crângariu, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, doamna B. Ramaşcanu.
3. Reclamantul se plânge
în mod special, sub aspectul art. 6 din Convenţie, de neexecutarea de către
administraţie a unei hotărâri judecătoreşti definitive care a dispus punerea sa
în posesie cu privire la un teren. Din această cauză, consideră situaţia de
natură să îi aducă atingere şi dreptului său la
respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. Cererea a fost
atribuită Secţiei a II-a a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul
acesteia, camera învestită cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie)
a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. La 1 noiembrie 2004,
Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament).
Cererea a fost repartizată Secţiei a III-a, astfel remaniată (art. 52 alin. 1).
6. Printr-o decizie din
31 martie 2005, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
7. Atât reclamantul, cât
şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 alin. 1
din Regulament).
I N FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
8. Reclamantul este
născut în 1938 şi locuieşte în Bucureşti.
9. La 2 aprilie 1984,
mama reclamantului a încheiat cu Cooperativa Agricolă Snagov un contract de
schimb de terenuri din fondul funciar, conform dispoziţiilor Legii nr. 59/1974. In temeiul contractului, mama reclamantului a intrat în
posesia unui teren de 4.000 m2, situat pe malul lacului Snagov.
10. La o dată
nemenţionată, în 1986, statul a preluat acel teren.
11. Printr-o decizie
administrativă din 26 octombrie 1995, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991
de pe lângă Prefectura Bucureşti (Comisia judeţeană şi Legea nr. 18) a obligat Comisia Locală
Snagov pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (Comisia locală) să restituie
reclamantului terenul care aparţinuse mamei sale şi să îl pună în posesie pe
acelaşi amplasament ca cel indicat în Certificatul de moştenitor nr. 1.249 din
16 iunie 1993, şi anume terenul de 4.000 m2 situat pe malul lacului Snagov, care făcuse obiectul contractului
de schimb din 2 aprilie 1984.
1. Acţiunea în
contencios administrativ pentru punerea în executare a Deciziei din 26
octombrie 1995
12. In urma refuzului
Comisiei locale de a executa această decizie, reclamantul a introdus acţiune în
contradictoriu cu comisia în faţa Tribunalului Bucureşti. Printr-o sentinţă din
25 septembrie 1997, devenită definitivă la data de 22 decembrie 1997,
Tribunalul a admis acţiunea sa şi a obligat Comisia locală să pună reclamantul
în posesie pe terenul respectiv, conform dispoziţiilor din Decizia de la data
de 26 octombrie 1995, şi sa-i înmâneze procesul-verbal de punere în posesie.
13. La 3 octombrie
1997, Comisia judeţeană a emis un titlu de proprietate pe numele reclamantului
pentru un alt teren decât cel indicat în Sentinţa menţionată din 25 septembrie
1997, situat pe amplasamentul deţinut de către mama reclamantului anterior încheierii contractului de schimb din
1984. Reclamantul a refuzat să accepte acest titlu şi nu a intrat niciodată în
posesia terenului.
14. Prin
procesele-verbale din 1 august 1995, 26 martie 1998 şi
19 iunie 1998, Comisia locală a atribuit altor persoane terenul litigios de
4.000 m2 situat pe
malul lacului Snagov.
2. Acţiunea în contencios administrativ în vederea
executării Hotărârii din 25 septembrie 1997
15. La 19 octombrie
1998, reclamantul a introdus acţiune împotriva
Comisiei locale în faţa Tribunalului Bucureşti, pentru a o constrânge să îl
pună în posesie pe terenul său, conform Sentinţei din 25 septembrie 1997.
16. Printr-o sentinţă
din 17 iunie 1999, Tribunalul a admis acţiunea reclamantului pe motiv că, prin
punerea sa în posesie pe un alt amplasament, Comisia locală a încălcat
Hotărârea din 25 septembrie 1997, care a rămas, astfel, neexecutată. Tribunalul
a condamnat Comisia locală la plata către reclamant a unor daune cominatorii în
valoare de 100.000 lei (ROL) pentru fiecare zi de întârziere în executarea
sentinţei şi a aplicat, de asemenea, o amendă primarului din Snagov, în
calitatea sa de preşedinte al Comisiei locale, în valoare de 500 lei (ROL)
pentru fiecare zi de întârziere în executarea aceleiaşi sentinţe, începând cu
22 decembrie 1997 şi până la executarea efectivă.
17. Comisia locală a
formulat recurs împotriva acestei sentinţe, întemeiat pe faptul că terenul
atribuit reclamantului la 3 octombrie 1997 corespundea înregistrărilor din
cartea funciară ale mamei sale. Ea a depus la dosar documente care certificau
punerea în posesie a unor terţi pe terenul în cauză.
18. Prin Hotărârea
definitivă din 20 aprilie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul
Comisiei locale, cu motivarea că terţe persoane au fost puse în posesie pe
acelaşi amplasament ca acela atribuit reclamantului la data de 25 septembrie
1997. Apreciind că nu este competentă să se pronunţe asupra validităţii
titlurilor în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a invitat reclamantul să formuleze o acţiune în
revendicare împotriva terţilor. In hotărârea sa, Curtea de Apel Bucureşti nu a
făcut referire la motivele care au determinat Comisia judeţeană să ofere
reclamantului un alt teren decât cel indicat în Hotărârea din 25 septembrie 1997.
19. La 15 februarie
2005, reclamantul a formulat o nouă cerere la Primăria Oraşului Snagov pentru
a-i fi eliberat un titlu de proprietate conform Hotărârii din 25 septembrie
1997 şi pentru a fi pus în posesie pe terenul de 4.000 m2 situat pe malul lacului Snagov.
Printr-o adresă din 21 aprilie 2005, Primăria l-a informat pe reclamant că un
titlu de proprietate îi fusese oferit pentru terenul care aparţinuse mamei sale
înaintea încheierii Contractului de schimb din 2 aprilie 1984, că îl refuzase
şi că, în orice caz, asupra terenului revendicat fuseseră emise titluri de
proprietate în favoarea unor persoane terţe.
20. In observaţiile
sale complementare din 14 iulie 2005, Guvernul a informat Curtea că
autorităţile locale analizează posibilitatea iniţierii unor proceduri în vederea anulării titlurilor
de proprietate acordate terţilor asupra terenului de 4.000 m2 situat pe malul râului Snagov.
II. Dreptul intern pertinent
21. Legislaţia internă
aplicabilă, şi anume extrase din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar,
Legea nr. 169/1997 care modifică Legea nr. 18/1991 şi Legea 29/1990 privind
contenciosul administrativ, este prezentată în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr.
48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
22. Hotărârea Guvernului
nr. 131/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991, prevede următoarele
în dispoziţiile sale pertinente:
„Art. 34. - (...) comisia judeţeană, după validarea
propunerilor făcute de comisia locală, emite titlurile
de proprietate (...)."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
23. Invocând art. 6
alin. 1 din Convenţie, reclamantul susţine faptul că refuzul autorităţilor
competente de a se conforma Hotărârii din 25 septembrie 1997 a Tribunalului
Bucureşti a încălcat dreptul său de acces la un tribunal. Dispoziţiile
pertinente ale art. 6 alin. 1 din Convenţie prevăd următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) cauzei
sale, de către o instanţă (...) careva hotărî (...) asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
24. Potrivit
Guvernului, Contractul de schimb încheiat la 2 aprilie 1984 între mama
reclamantului şi Cooperativa Agricolă Snagov nu a fost finalizat şi nu a produs
efecte.
25. Guvernul admite că terenul atribuit în posesie de către autorităţi
nu corespundea amplasamentului stabilit prin Hotărârea din 25 septembrie 1997.
Totuşi, Guvernul evidenţiază faptul că neexecutarea hotărârii menţionate mai
sus nu este imputabilă autorităţilor, ci este consecinţa unei imposibilităţi
obiective de executare, datorată lipsei de diligentă a reclamantului în a cere
anularea titlurilor de proprietate eliberate terţilor.
26. Guvernul consideră
că reclamantul ar fi putut cere executarea silită a hotărârii în cauză şi ar fi
putut introduce acţiuni în faţa instanţelor naţionale, fie pentru obţinerea
executării prin echivalent, fie pentru a obţine condamnarea autorităţilor
administrative la plata de daune cominatorii sau a unei amenzi civile.
27. In observaţiile sale complementare (ulterioare datei de 31 martie 2005,
dată la care Camera a declarat cererea parţial admisibilă), Guvernul a informat
Curtea că autorităţile locale analizează posibilitatea iniţierii procedurilor
de anulare a titlurilor de proprietate eliberate terţilor pentru terenul de
4.000 m2 situat pe
malul lacului Snagov, pentru a se obţine analizarea drepturilor de proprietate
concurente, şi că un proiect de lege a fost elaborat în scopul de a permite
comisiilor de aplicare a Legii nr. 18/1991 să revoce, ele însele, titlurile de
proprietate eliberate în mod abuziv, cu condiţia ca respectivele titluri de
proprietate să nu fi intrat încă în „circuitul civil".
28. Reclamantul
contrazice teza Guvernului. El apreciază că neexecutarea Hotărârii din 25
septembrie 1997 este imputabilă exclusiv autorităţilor şi că acţiunile pe care
ar fi trebuit să le introducă pentru a obţine executarea hotărârii constituie o
sarcină excesivă, contrară art. 6 § 1 din Convenţie.
29. In răspunsul său la
observaţiile complementare ale Guvernului, reclamantul evidenţiază faptul că
respectivul contract de schimb din 2 aprilie 1984 a fost considerat valid de
ambele părţi, statul comportându-se ca proprietar al terenului aparţinând
anterior mamei sale, distrugând casa, precum şi livada şi via situate pe acel
teren.
30. In plus, reclamantul
consideră că imposibilitatea obiectivă invocată de Guvern se datorează faptelor
proprii ale acestuia, în special
eliberării ilegale a titlurilor de proprietate către terţi în timpul şi după
finalizarea procedurii în urma căreia s-a pronunţat Hotărârea din 25 septembrie
1997. Or, nimeni nu se poate prevala de propria sa turpitudine pentru
nerespectarea unor hotărâri definitive. într-o astfel de situaţie, statele ar
putea oricând crea situaţii de „imposibilitate obiectivă" şi priva de
orice forţă obligatorie hotărârile învestite cu autoritate de lucru judecat.
31. Reclamantul arată,
de asemenea, că a folosit mijloacele existente la momentul faptelor, respectiv
acţiunea în contencios administrativ, pentru a constrânge autorităţile să-l
pună în posesie pe teren. De altfel, el observă că posibilitatea de a obţine o
reparaţie prin echivalent, în cadrul executării silite, a fost introdusă în
legislaţia internă prin Ordonanţa Guvernului nr. 138/2000, intrată în vigoare
la data de 2 ianuarie 2001; or, la acea dată, dreptul său prevăzut de Hotărârea
din 25 septembrie 1997 era deja prescris.
32. Curtea reaminteşte
că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează,
de asemenea, punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi
obligatorii care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot
rămâne fără efect în detrimentul unei părţi (a se vedea, printre altele, Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea
din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510-511, § 40,
Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 34, 7
mai 2002, şi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, 17 iunie 2003).
33. In plus, Curtea a
considerat că, dacă se poate admite ca statele să intervină într-o procedură de
executare a unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea intervenţie nu poate avea
drept consecinţă împiedicarea, invalidarea sau întârzierea în mod excesiv a
executării, nici, cu atât mai puţin, repunerea în discuţie a fondului acelei
hotărâri (a se vedea Immobiliare Saîfi împotriva
Italiei, 28 iulie 1999, Culegere 1999-V §§ 63 şi
66, şi Satka şi alţii împotriva Greciei, nr.
55.828/00, § 57, 27 martie 2003).
34. Curtea remarcă
faptul că în speţă nu se contestă faptul că Hotărârea din 25 septembrie 1997,
prin care Comisia locală a fost obligată să-l pună pe reclamant în posesie pe
terenul de 4.000 m2
situat pe malul lacului Snagov, nu a fost nici executată întocmai, nici anulată
sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de legea internă.
Comisia locală era unica competentă pentru a-i pune pe reclamant în posesie pe
terenul său conform hotărârii anterior menţionată.
35. Pe cale de
consecinţă, Curtea consideră că reclamantul a suferit o ingerinţă în dreptul
său la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Rămâne de stabilit dacă această
ingerinţă este compatibilă cu art. 6 din Convenţie.
36. In această privinţă,
Curtea observă faptul că Comisia locală a refuzat să se conformeze
dispoziţiilor Hotărârii din 25 septembrie 1997 şi că ea a eliberat
reclamantului un titlu de proprietate asupra unui alt teren decât cel indicat
în hotărârea mai sus
menţionată. Or, atribuirea unui teren diferit faţă de cel stabilit prin
Hotărârea din 25 septembrie 1997 nu a fost motivată prin nicio decizie
administrativă formală.
37. Apoi, Curtea de Apel
Bucureşti, prin Hotărârea sa din 20 aprilie 2000, a considerat că Comisia
locală nu era obligată să execute hotărârea în cauză, reţinând că eliberarea
titlurilor de proprietate către terţi exonera comisia de obligaţia impusă prin
Hotărârea din 25 septembrie 1997. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti nu
a făcut referire nici la motivele care au justificat atribuirea unui alt teren
decât cel stabilit prin Hotărârea din 25 septembrie 1997, nici la prevederile
legale care ar fi permis o astfel de abatere (§ 17 de mai sus). Or, această
motivare sumară din partea unei instanţe, care se limitează la constatarea
existenţei titlurilor eliberate unor terţi, nu poate constitui o
„imposibilitate obiectivă" care ar putea exonera Comisia locală de
obligaţia prevăzută de hotărârea definitivă menţionată anterior.
38. In plus, odată ce o
hotărâre internă definitivă este pronunţată de instanţele naţionale, ea trebuie
pusă în aplicare cu o claritate şi o coerenţă rezonabile de către autorităţile
publice, pentru a evita, pe cât posibil, nesiguranţa juridică şi incertitudinea
pentru subiectele de drept interesate de aplicarea sa (a se vedea, mutatis
mutandis, Păduraru împotriva României, nr.
63.252/00, § 92, CEDO 2005...).
39. In orice caz, nu este oportun a-i cere unei persoane care a obţinut o
creanţă contra statului în urma unei proceduri judiciare să fie nevoită apoi să
iniţieze o procedură de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 19, 27 mai 2004). Trebuie reamintit faptul că obligaţia
reclamantului de a introduce acţiuni în anularea titlurilor de proprietate ale
terţilor este excesivă şi că obligaţia de a acţiona incumbă autorităţilor (Sabin Popescu împotriva României, nr.
48.102/99, §§58-60, 2 martie 2004).
40. Or, în cauză,
Comisia locală a eliberat titluri de proprietate unor terţi pentru terenul de
4.000 m2, situat pe
malul lacului Snagov, fără a depune diligentă pentru a determina situaţia
juridică a acestui teren. De altfel, Curtea nu poate să nu observe că două
dintre titlurile de proprietate eliberate terţilor asupra terenului în litigiu
au fost întocmite după ce Comisia locală a fost obligată prin Hotărârea din 25
septembrie 1997 să pună reclamantul în posesie pe acelaşi teren (§ 13 de mai
sus). Cu toate acestea, Curtea constată că în observaţiile sale complementare
Guvernul a indicat că în prezent autorităţile administrative analizează
posibilitatea iniţierii unor proceduri judiciare în vederea anulării titlurilor
de proprietate eliberate terţilor.
41. Aceste elemente
sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în această cauză, refuzând să
execute Hotărârea din 25 septembrie 1997 prin care se dispune punerea în
posesie a reclamantului pe un teren identificat şi neprezentându-i acestuia o
justificare valabilă pentru acest refuz sau pentru abaterea de la hotărâre,
autorităţile naţionale I-au privat de dreptul de acces efectiv la justiţie.
42. In consecinţă, art.
6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
43. Reclamantul se
plânge de faptul că neexecutarea Hotărârii din 25 septembrie 1997 i-a încălcat
dreptul la respectarea bunurilor. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care
prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
44. Guvernul contestă
această afirmaţie. El consideră că reclamantul se prevala de un contract de
schimb a cărui validitate nu a fost confirmată.
45. In opinia
Guvernului, Sentinţa din 25 septembrie 1997, pronunţată în urma unei acţiuni în
contencios administrativ vizând constrângerea autorităţilor să-l pună pe
reclamant în posesie pe un teren, nu a făcut să ia naştere în patrimoniul
acestuia din urmă niciun drept de proprietate, nicio creanţă certă privind
terenul în litigiu. Numai o acţiune bazată pe dispoziţiile Legii nr. 18 ar fi
constituit o cale de atac care ar fi putut permite reclamantului să i se
reconstituie dreptul său de proprietate asupra terenului. In plus, Guvernul
consideră că, din acelaşi motiv, reclamantul nu era titularul niciunei creanţe
sau speranţe legitime de a-şi vedea reconstituit dreptul său de proprietate
asupra terenului, cu atât mai mult cu cât punerea în posesie constituia,
conform legii, o etapă anterioară reconstituirii dreptului de proprietate
asupra unui teren şi poate face obiectul unor acţiuni în justiţie.
46. Hotărârea din 25
septembrie 1997 nu a condamnat Comisia locală decât la punerea reclamantului în
posesie pe un teren şi la eliberarea procesului-verbal de punere în posesie.
Reclamantul nu ar putea deci pretinde că deţine decât „o speranţă
legitimă" de a fi pus în posesia terenului, pe care l-ar utiliza în calitate
de posesor, şi nu de proprietar.
47. In plus, eventuala
ingerinţă în dreptul reclamantului de a fi pus în posesia terenului în cauză şi
rezultând din neexecutarea Hotărârii din 25 septembrie 1997 nu este imputabilă
autorităţilor, ci reclamantului care, potrivit Guvernului, nu a demarat o
procedură pentru a solicita constatarea nulităţii titlurilor de proprietate ale
terţilor. In orice caz, eventuala ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un
scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altuia, în temeiul principiului
siguranţei raporturilor juridice, şi era proporţională cu scopul urmărit. De
altfel, reclamantul ar fi putut cere executarea prin echivalent a Hotărârii din
25 septembrie 1997.
48. In observaţiile
sale complementare Guvernul pune accentul pe faptul că reclamantul nu poate
pretinde că are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, în măsura
în care nu a parcurs toate etapele prevăzute de Legea nr. 18 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate. Astfel, decizia unei comisii judeţene
de validare sau invalidare a propunerilor comisiilor locale nu dă naştere unui
drept de proprietate, în măsura în care nu reprezintă punctul final al
procedurii de reconstituire a acestui drept. Pentru ca reclamantul să se poată
prevala de un drept de proprietate, ar fi trebuit ca respectiva Comisie locală
să-l pună în posesie pe un teren şi ca Comisia judeţeană să elibereze un titlu
de proprietate în favoarea sa. Or, în cauză, Comisia locală nu l-a pus pe
reclamant în posesie pe terenul în litigiu. In plus, spre deosebire de cauzele Dragne
şi Croitoru împotriva României, în care comisiile locale şi judeţene au
fost condamnate să pună reclamanţii în posesia unui teren şi să le elibereze
titluri de proprietate, în prezenta cauză, Hotărârea din 25 septembrie 1997 se
limita să condamne Comisia locală la punerea reclamantului în posesia
terenului.
49. Guvernul ţine să
sublinieze că Hotărârea din 20 aprilie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti a
informat reclamantul asupra circumstanţelor care au împiedicat Comisia locală
să îl pună în posesie pe terenul solicitat, şi anume eliberarea titlurilor de
proprietate către terţi, astfel încât neexecutarea Sentinţei din 25 septembrie
1997 reprezintă o „limitare compatibilă" cu dreptul la un proces echitabil
(Hotărârea Sabin Popescu, citată anterior, §76).
50. Reclamantul
subliniază că Guvernul pune în discuţie temeinicia hotărârii din 25 septembrie
1997 pronunţată în urma unei acţiuni în contencios administrativ şi învestită
cu autoritate de lucru judecat. Imposibilitatea obiectivă de a executa sentinţa
menţionată anterior este, în opinia reclamantului, imputabilă autorităţilor
care au eliberat titluri de proprietate ilegale terţilor, după ce această
sentinţă a devenit definitivă.
51. Reclamantul arată
că ingerinţa în dreptul său de proprietate nu era prevăzută de lege şi că, în
orice caz, nu era deloc proporţională cu scopul urmărit. El consideră
ineficientă calea executării silite a hotărârii.
52. In răspunsul său
la observaţiile complementare ale Guvernului, reclamantul susţine că are un
drept de proprietate asupra terenului în litigiu, în baza Contractului de
schimb din 2 aprilie 1984 şi a Deciziei Comisiei judeţene din 26 octombrie
1995. In opinia sa, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate,
astfel cum era în vigoare în momentul în care Hotărârea din 26 octombrie 1995 a
fost pronunţată, prevedea ca etape validarea dreptului de către comisia
judeţeană, eliberarea titlului de proprietate şi punerea în posesie de către
comisia locală.
53. Curtea aminteşte
că, pentru a stabili dacă reclamantul dispunea de un „bun" în sensul art.
1 al Protocolului nr. 1, ea trebuie să analizeze dacă hotărârea din 25
septembrie 1997 a dat naştere în favoarea reclamantului la o creanţă suficient
de bine stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinăriile greceşti
Stran şi Stratis Andreatis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie
1994, seria A nr. 301-B, p. 84, §59).
54. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 aşa cum este interpretat de
jurisprudenţa Curţii, noţiunea de „bun" poate acoperi atât „bunurile
actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în baza cărora
reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a se
bucura în mod efectiv de un drept de proprietate (Kopecky
împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28
septembrie 2004). Curtea a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată drept
o „valoare patrimonială" atunci când are o bază suficientă în dreptul
intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţa bine
stabilită a instanţelor (Kopecky, citată anterior, § 48). In plus, o anumită pertinenţă în această
privinţă o poate avea problema de a şti dacă, în contextul procedurii
incriminate, reclamantul putea pretinde că are o „speranţă legitimă" de a
se bucura în mod efectiv de un drept de proprietate (Kopecky,
citată anterior, §42).
55. Curtea constată că,
în speţă, hotărârea definitivă din 25 septembrie 1997 a creat în beneficiul
reclamantului „speranţa legitimă" de a se vedea pus efectiv în posesia
terenului indicat în decizia administrativă din 26 octombrie 1995 şi de a
obţine astfel titlul administrativ de proprietate. In aceste condiţii, creanţa
sa este suficient stabilită pentru a constitui o „valoare patrimonială"
care implică aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1.
56. Cu toate acestea,
Hotărârea din 25 septembrie 1997 nu a fost executată în conformitate cu
dispozitivul său şi neexecutarea sa este imputabilă în exclusivitate autorităţilor
administrative competente. Reiese că imposibilitatea pentru reclamant de a
obţine executarea acestei sentinţe reprezintă o ingerinţă în dreptul său la
respectarea bunurilor, care este menţionat în prima frază a primului alineat al
art. 1 citat anterior (Sabin Popescu, citată anterior, § 80).
57. Refuzând să execute
în conformitate cu dispozitivul său această hotărâre, autorităţile naţionale au
privat reclamantul de dreptul de a se bucura de dreptul său de proprietate
asupra terenului în litigiu, fără a-i oferi o justificare.
58. Curtea reiterează
totuşi faptul că nu se contestă că reclamantului i s-a oferit un alt teren
decât cel prevăzut în dispozitivul hotărârii şi pe care îl refuză în prezent,
chiar dacă autorităţile i-au eliberat un titlu administrativ de proprietate
asupra acestui teren. De altfel, părţile sunt în dezacord asupra problemei de a
şti dacă terenul oferit reclamantului are o valoare echivalentă cu a celui la
care avea dreptul în baza Sentinţei din 27 septembrie
1997 (a se vedea, a contrarie, Sabin Popescu, citată
anterior, § 82).
59. Curtea consideră
că atribuirea în proprietate a unui alt teren nu este de natură să acopere
lipsa de justificare a ingerinţei (Sabin Popescu, citată anterior, § 84) şi nu constituie niciun act de natură a-i
face pe reclamant să piardă calitatea de victimă, deoarece „o decizie sau o
măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, sa-i retragă
calitatea de «victimă» decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut,
explicit sau în substanţă şi apoi reparat, încălcarea Convenţiei" (Dalban împotriva
României [MC], nr. 28.114/95, §44, ECHR 1999-VI).
Ori, în speţă, încălcarea nu a fost niciodată recunoscută. De altfel, Curtea
aminteşte că autorităţile naţionale studiază posibilitatea de a iniţia
procedurile civile de constatare a nulităţii titlurilor eliberate terţilor,
pentru a stabili situaţia juridică a terenului în litigiu.
60. Având în vedere cele
de mai sus, Curtea concluzionează că s-a încălcat art.
1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării
articolului 41 din Convenţie
61. In temeiul articolului 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă".
A. Prejudiciu
62. Reclamantul
solicită, cu titlu de prejudiciu material, fie punerea în posesie a părţii
libere din terenul în litigiu (adică 3.000 m2) şi plata sumei de 149.945 euro reprezentând contravaloarea părţii
din teren care nu poate fi restituită în natură, fie plata sumei de 194.158
euro, reprezentând valoarea întregului teren, conform unei expertize pe care a
cerut-o. El solicită, de asemenea, suma de 1.560 euro, reprezentând valoarea
unei case pe care părinţii săi au construit-o pe terenul în cauză în timpul
perioadei în care îl aveau în posesie. El consideră, de asemenea, că
naţionalizarea terenului şi derularea procedurilor au avut consecinţe asupra
carierei sale, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material de 20.000 euro.
Reclamantul cere de asemenea 30.000 euro cu titlu de
prejudiciu moral pe care îl consideră legat de prejudiciul material.
63. Guvernul consideră
că cererea referitoare la prejudiciul material este disproporţionată în măsura
în care reclamantul este titularul unui drept de proprietate asupra unui alt
teren cu aceeaşi suprafaţă situat în Snagov. El menţionează că terenul oferit
reclamantului de Comisia judeţeană corespunde celui care a aparţinut părinţilor
săi înainte de încheierea Contractului de schimb din 2 aprilie 1984 şi care
este situat tot în comuna Snagov. De altfel, Guvernul susţine că valoarea
terenului revendicat (între 15 şi 25 euro pe m2) de reclamant este mai mică decât cea a terenului oferit de
Comisia locală(între 20 şi 25 euro pe m2).
64. Guvernul admite că restitutio in integrum este cea mai
bună modalitate de a repara un prejudiciu. Cu toate acestea, premisa pentru a
se putea proceda la restituire este existenţa unui drept de proprietate în
favoarea reclamantului, urmată de o privare de proprietate nejustificată. Or,
conform Guvernului, în această cauză şi, spre deosebire de cauzele Croitoru şi Dragne,
mai sus citate,
reclamantul nu are un „bun" în sensul Convenţiei (§ 49 de mai sus).
65. In plus, Guvernul
ţine să precizeze că restitutio in integrum nu este singura modalitate de reparare a unui eventual prejudiciu,
plata unei reparaţii putând fi uneori luată în considerare.
66. In privinţa
prejudiciului moral invocat de reclamant, Guvernul consideră că ar fi suficient
compensat prin simpla constatare a încălcării art. 6 din Convenţie şi art. 1
din Protocolul nr. 1.
67. Curtea reaminteşte
că o hotărâre care constată o încălcare implică pentru statul pârât obligaţia
juridică în virtutea Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a înlătura
consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare
parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă
Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea
din cauza cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. In exercitarea acestei
puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul „echitabil" şi
partea din frază „dacă e cazul" dovedesc acest lucru.
68. Printre elementele
luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în această materie,
figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o
consecinţă directă a încălcării
invocate şi dauna morală, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor
şi a incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte daune
care nu sunt de natură materială (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr.
64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
69. Curtea observă că
Comisia judeţeană a eliberat un titlu de proprietate în favoarea reclamantului
pentru un alt teren. Cu toate acestea, părţile sunt în dezacord în privinţa
valorii acestui teren în raport de valoarea terenului de
4.000 m2 situat pe malul lacului Snagov. In
consecinţă, Curtea nu poate, în cazul de faţă, să considere că reclamantului i
s-a atribuit un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi că astfel
prejudiciul său a fost reparat (a se vedea, a
contrario, Sabin Popescu, citată anterior, § 91).
70. Curtea consideră,
date fiind circumstanţele speţei, că punerea reclamantului în posesie asupra
bunului litigios, aşa cum a fost dispusă prin Hotărârea din 25 septembrie 1997
a Tribunalului Bucureşti, l-ar pune pe cât posibil într-o situaţie echivalentă
cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi
art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
71. In cazul în care
statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă,
Curtea hotărăşte că acesta va trebui să plătească reclamantului, cu titlu de
daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, adică
120.000 euro.
72. In plus, Curtea
consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral,
în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea executării
hotărârii pronunţate în favoarea sa, şi că acest prejudiciu nu este suficient
compensat prin constatarea încălcării.
73. In aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor aflate la
dispoziţia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie,
Curtea acordă reclamantului 4.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
74. Reclamantul cere, de asemenea, 2.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa
instanţelor interne şi în faţa Curţii. El prezintă ca dovadă copii ale
chitanţelor ce atestă plata onorariului de avocat, în sumă de 5.300.000 lei
româneşti (ROL), şi cele ale expertizei realizate
pentru evaluarea valorii terenului, reprezentând 15.000.000 lei (ROL).
75. Guvernul nu se
opune rambursării cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile în faţa
instanţelor interne şi în faţa Curţii, cu condiţia să fie justificate, reale,
necesare şi rezonabile.
76. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
de judecată decât în măsura în care a fost stabilit caracterul real,
necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. In cazul în speţă, ţinând
cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile menţionate
anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 640 euro cu titlu de cheltuieli
de judecată ocazionate de procedurile naţionale şi de cele în faţa Curţii şi o
acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
77. Curtea consideră
necesar să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru
facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care
se vor adăuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr.
1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să execute Hotărârea din 25
septembrie 1997 a Tribunalului Bucureşti în termen de 3 luni de la data la care
hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 alin. 2 al
Convenţiei; că, în caz contrar, statul pârât va trebui să plătească
reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea va deveni
definitivă, în conformitate cu art. 44 alin. 2 al Convenţiei, suma de 120.000
euro (o sută douăzeci de mii de euro); că, în orice caz, statul pârât trebuie
să plătească reclamantului 4.000 euro (patru mii de euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi 640 euro (şase sute patruzeci de euro) pentru cheltuieli de
judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit,
convertită în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) că, începând de la expirarea respectivului termen şi
până la efectuarea plăţii, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă la o
rată egală cu cea a facilităţii de credit marginal a Băncii Centrale Europene
aplicabile în această perioadă, majorată cu un procent de 3 puncte;
4. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 15 iunie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier