HOTARARE Nr. 0
din 8 iunie 2010
în Cauza Maties împotriva
României
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 752 din 11 noiembrie 2010
(Cererea nr. 13.202/03)
In Cauza Maties împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18
mai 2010, pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 13.202/03)
îndreptata împotriva României, prin care un cetatean al acestui stat, domnul
Doru Octavian Maties (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24
februarie 2003 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de
agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 2 iunie 2008, presedintele Sectiei a treia
a hotarât sa îi comunice cererea Guvernului. Asa cum permite art. 29 § 3 din
Conventie, acesta a mai hotarât sa se analizeze în acelasi timp admisibilitatea
si temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut în anul 1946 si
locuieste în Târgu Mures.
5. Bunicul reclamantului, P.O., era proprietarul unui teren
situat la Iernut, pe care a fost obligat sa îl cedeze statului în timpul
regimului comunist.
6. Dupa anul 1990 au fost adoptate Legea fondului
funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii
fondului funciar nr. 18/1991 si Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere,
solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale
Legii nr. 169/1997, care stabilesc masuri de despagubire pentru fostii
proprietari de terenuri. Ultima dintre aceste legi dispunea ca fostii
proprietari de terenuri carora nu le puteau fi restituite terenurile în natura
aveau dreptul sa li se atribuie în schimb un alt teren sau despagubiri.
7. Dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000,
reclamantul si P.V.R., un alt mostenitor, au facut demersuri administrative
pentru a li se restitui un teren în suprafata de 17,47 hectare ce îi apartinuse
lui P.O.
8. Prin Decizia nr. 40/L/2000, Comisia judeteana pentru
stabilirea dreptului de proprietate (Comisia judeteana) a constatat ca,
desi reclamantul si P.V.R. aveau dreptul sa obtina o reparatie în temeiul Legii
nr. 18/1991, restituirea terenului în discutie nu era posibila. Comisia a decis
înscrierea creantei lor în tabelul prevazut în anexa nr. 39 la Hotarârea
Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea si completarea Regulamentului
privind procedura de constituire, atributiile si functionarea comisiilor pentru
stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului si
modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum si punerea în posesie
a proprietarilor, aprobat prin Hotarârea Guvernului nr. 131/1991. Acest tabel
indica persoanele care, aflate în imposibilitatea obiectiva de a li se restitui
terenurile ce le-au apartinut în trecut sau de a obtine în schimb alte terenuri
echivalente, aveau dreptul la o despagubire.
9. Reclamantul a contestat aceasta decizie, sustinând ca
prefera atribuirea unui teren echivalent decât o reparatie pecuniara care, dupa
parerea sa, era ineficienta si iluzorie. Prin decizia ramasa definitiva din
data de 7 martie 2003, Tribunalul Judetean Mures a confirmat Decizia nr.
40/L/2000 si a statuat ca, deoarece nu putea fi atribuit niciun teren din cauza
lipsei de terenuri disponibile la Iernut, partea interesata avea sa fie
despagubita în conditiile prevazute de Legea nr. 1/2000.
10. Prin decizia din data de 21 octombrie 2008,
tinând cont de rezultatul unei expertize tehnice, Comisia Centrala pentru
Stabilirea Despagubirilor a stabilit cuantumul despagubirii datorate
reclamantului si lui P.V.R. în suma de 1.886.771 lei (RON). De asemenea,
decizia prevedea ca reclamantul trebuia sa urmeze procedura prevazuta de Legea
nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si
unele masuri adiacente pentru a obtine executarea sa. Aceasta decizie i-a fost
comunicata reclamantului la data de 5 noiembrie 2008.
11. Pentru a obtine executarea deciziei din data
de 21 octombrie 2008 mentionate mai sus, reclamantul trebuia sa se adreseze
Directiei pentru acordarea despagubirilor în numerar, directie ce functiona în
cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, cu urmatoarele
documente: o cerere prin care opta pentru plata unei sume de bani, decizia prin
care i se recunostea dreptul la despagubiri, certificatul de actionar la Fondul
„Proprietatea", daca acesta i-a fost emis, coordonatele sale bancare si un
mandat din partea lui P.V.R.
12. Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie
2009, reclamantul a informat Curtea ca nu s-a adresat Directiei pentru
acordarea despagubirilor în numerar, pe motivul ca posibilitatea de a obtine o
suma de bani ramâne iluzorie.
II. Dreptul si practica interne si internationale
pertinente
13. Prevederile legale esentiale si jurisprudenta
interna relevanta, inclusiv extrasele din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005
si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii
de acordare a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (OUG
nr. 81/2007) referitoare la sistemul de despagubire pentru imobilele
nationalizate, sunt descrise în hotarârile Tudor împotriva României (nr.
29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) si Viasu împotriva României (nr.
75.951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008). Textele relevante ale Consiliului
Europei, si anume Rezolutia Res (2004)3 cu privire la hotarârile care releva o
problema structurala subsecventa si Recomandarea Rec (2004)6 privind
îmbunatatirea recursurilor interne, adoptate de Comitetul de ministri, sunt de
asemenea citate în hotarârea Viasu, mentionata mai sus (§§ 50 si 51).
14. In temeiul art. 14 din Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 81/2007, persoanele care erau îndreptatite sa obtina o despagubire
ce depasea 500.000 RON puteau obtine o suma în numerar, în cuantum de maximum
500.000 RON, diferenta fiind transformata în actiuni la Fondul
„Proprietatea". Despagubirea în numerar era platita în doua transe a câte
250.000 RON, într-un interval de 2 ani.
15. La data de 12 februarie 2008, Hotarârea Guvernului
nr. 128/2008 privind modificarea si completarea Normelor metodologice de
aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma
în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente,
aprobate prin Hotarârea Guvernului nr. 1.095/2005, a fost publicata în
Monitorul Oficial al României, Partea I. Conform acestei noi norme legale, dupa
emiterea titlului de despagubire de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea
Despagubirilor, partea interesata trebuia sa opteze la Autoritatea Nationala
pentru Restituirea Proprietatilor fie pentru primirea unei parti din suma în
numerar (în limita a 500.000 RON), iar restul în actiuni la Fondul
„Proprietatea", fie pentru primirea de actiuni la fond pentru întreaga
suma (vezi si paragraful 11 de mai sus).
16. Daca opta pentru primirea unei parti din suma în
numerar, partea interesata trebuia sa formuleze o cerere în acest sens la
Directia pentru acordarea despagubirilor în numerar ce functiona în cadrul
Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor. Aceasta autoritate
trebuia sa înlocuiasca titlul de despagubire cu un titlu de plata corespunzator
sumei de plata în numerar, precum si cu un titlu de conversie corespunzator
restului sumei de convertit în actiuni la Fondul „Proprietatea". Hotarârea
Guvernului mentionata mai sus prevedea ca cererile de optiune sa fie analizate
în ordine cronologica, fara sa fie prevazut în mod expres vreun termen în acest
sens. Titlurile de despagubire pot fi valorificate în termen de cel mult 3 ani
de la data emiterii lor, termen care, în orice caz, nu expira decât dupa 12
luni de la prima tranzactionare la bursa a actiunilor Fondului
„Proprietatea".
17. Termenul de 2 ani prevazut pentru plata sumei în
numerar (paragraful 14 in fine de mai sus) începe sa curga de la data
emiterii titlului de plata.
18. Conform informatiilor oficiale aflate pe site-ul
Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, la data de 19 aprilie
2010 au fost înregistrate 16.463 de cereri de optiuni la autoritatea
competenta. Valoarea despagubirilor pentru care partile interesate si-au
exprimat intentia de a primi o suma în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma
platita pâna la data mentionata mai sus este de 343.270.664 RON.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Conventie
19. Reclamantul se plânge cu privire la
imposibilitatea de a se bucura de dreptul de a fi despagubit pentru terenul
nationalizat, conform prevederilor legale în materie, si invoca în acest sens
art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de
principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa
folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitatii
20. Guvernul ridica o exceptie de
incompatibilitate ratione materiae a acestui capat de cerere cu
dispozitiile Conventiei. Acesta considera ca reclamantul nu detine un
„bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în masura în care Decizia nr.
40/L/2000 a Comisiei judetene nu stabileste valoarea despagubirii datorate reclamantului
si nicio alta hotarâre judecatoreasca definitiva nu i-a recunoscut dreptul de a
i se acorda o despagubire al carei cuantum sa fi fost stabilit. Prin urmare,
Guvernul considera ca, spre deosebire de cauzele Broniowski împotriva
Poloniei [MC] (nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) si Matache si altii împotriva
României (nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006), reclamantul nu are o creanta
stabilita si exigibila.
21. Reclamantul nu prezinta observatii în aceasta
privinta.
22. Curtea reaminteste faptul ca a statuat deja, în
cauze similare cu cea de fata, ca deciziile administrative necontestate prin
care li se recunoaste partilor interesate dreptul la o despagubire fara a-i
stabili suma reprezinta un „interes patrimonial" suficient de bine
stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil si exigibil, care, în opinia sa,
se include în notiunea de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Conventie (Viasu, mentionata mai sus, §§ 58-60).
23. Argumentele Guvernului nu pot duce, în speta, la o
concluzie diferita. Curtea observa ca dreptul reclamantului la o despagubire a
fost confirmat în mod constant si regulat de catre autoritati, stabilit clar în
dreptul intern, asa cum reiese din Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judetene,
prin care se valideaza înscrierea creantei reclamantului, si chiar, din Decizia
ramasa definitiva din data de 7 martie 2003 a Tribunalului Judetean Mures (mutatis
mutandis, Viasu, mentionata mai sus, §59).
24. Prin urmare, exceptia Guvernului trebuie respinsa.
Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit
neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie si ca nu este lovit de niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
25. Reclamantul subliniaza ca se afla de mai
multi ani în imposibilitatea de a beneficia în mod efectiv de despagubirea în
discutie. El considera ca Decizia din 21 octombrie 2008 prin care se stabilea
cuantumul despagubirii nu poate fi executata în mod efectiv. Mai exact, el
considera inacceptabile termenul de 2 ani prevazut pentru plata sumei în
numerar, ce reprezinta în cazul sau mai putin de o treime din despagubirea
datorata, precum si faptul ca diferenta va fi convertita în actiuni la Fondul
„Proprietatea", fond care nu functioneaza.
26. Guvernul insista asupra faptului ca reclamantul a
utilizat posibilitatea de a se adresa autoritatilor administrative pentru a i
se acorda o despagubire. In opinia sa, mecanismul implementat prin Legea nr.
247/2005 si referitor la înfiintarea Fondului „Proprietatea" este capabil
sa le ofere persoanelor îndreptatite o despagubire care sa corespunda
cerintelor din jurisprudenta Curtii. Conform ultimelor modificari ale Legii nr.
247/2005, o parte din despagubirea în discutie i-ar putea fi platita în numerar
partii interesate si au fost facute progrese pentru ca Fondul
„Proprietatea" sa devina functional.
27. Guvernul mai observa ca reclamantul a obtinut o
decizie prin care i se acordau despagubiri, însa decizia nu poate fi executata
din cauza ca partea interesata nu a urmat procedura prevazuta de Legea nr.
247/2005 (paragrafele 11 si 12 de mai sus).
28. Curtea face trimitere la jurisprudenta invocata în
Cauza Viasu, mentionata mai sus, cu privire la obligatiile stabilite de
art. 1 din Protocolul nr. 1 în sarcina statului care a adoptat o legislatie
care prevede restituirea sau despagubirea pentru bunurile confiscate într-un
regim anterior (Viasu, mentionata mai sus, § 58).
29. Aceasta reaminteste ca neexecutarea unei decizii
prin care se recunoaste dreptul de proprietate constituie o ingerinta în sensul
primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. In speta,
ingerinta în discutie consta în omisiunea autoritatilor competente de a asigura
caracterul efectiv al dreptului pe care i l-au recunoscut reclamantului prin
Decizia nr. 40/L/2000 (Viasu, mentionata mai sus, §§ 60 si 66, si Ramadhi
si alti 5, mentionata mai sus, §§ 76-77).
30. Curtea a examinat deja cauze ce ridicau probleme
legate de omisiunea autoritatilor de a asigura caracterul efectiv al dreptului
pe care l-au recunoscut partilor interesate prin decizii definitive de a primi
despagubiri pentru bunurile imobiliare trecute în patrimoniul statului în
timpul regimului comunist si a constatat încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1
(Viasu, mentionata mai sus, §§ 62-73, Katz împotriva României, nr.
29.739/03,
20 ianuarie 2009, si Faimblat împotriva României, nr.
23.066/02, 13 ianuarie 2009). Cu toate acestea, ea apreciaza ca, în cauza de
fata, situatia este în mod sensibil diferita de cauzele mentionate mai sus, în
masura în care reclamantul a obtinut o decizie a Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despagubirilor care preciza, pe baza unei expertize, cuantumul
despagubirii ce îi era datorata (a contrarie Viasu, Katz si Faimblat,
mentionate mai sus). Fara a contrazice concluziile la care a ajuns în
cauzele mentionate mai sus, Curtea apreciaza ca, în speta, din motivele
precizate mai jos, se impune o analiza mai nuantata.
31. Curtea constata ca prevederile legale aplicabile în
materie îi permiteau reclamantului sa obtina plata în numerar a unei parti din
despagubirea stabilita prin Decizia din 21 octombrie 2008 a Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despagubirilor. Mai exact, reclamantul ar fi putut sa
încaseze suma de 250.000 RON, adica circa o treime din suma ce îi era datorata
(paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de aceasta posibilitate,
reclamantul ar fi trebuit sa îsi exercite un drept de optiune (paragraful 15 de
mai sus), ceea ce nu a facut. Or, conform legii interne, aceasta etapa era
obligatorie pentru a obtine un titlu de plata care i-ar fi permis sa obtina
plata sumei mentionate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea
observa ca, din informatiile puse la dispozitia publicului de catre Autoritatea
Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, reiese ca pentru persoanele care
au exercitat un drept de optiune, sunt pe cale de a fi facute plati si o
cincime din sumele solicitate a fost deja platita (paragraful 18 de mai sus).
32. Având în vedere acestea, Curtea observa ca este dificil
sa solutioneze in abstracte problema eficientei procedurii speciale
implementate de autoritatile nationale pentru accelerarea platii despagubirilor
prevazute de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 14-16 de mai sus). De aceea, în
speta, Curtea constata ca, desi a fost informat de autoritatile nationale
despre necesitatea de a îsi exercita dreptul de optiune, reclamantul a refuzat
sa o faca (paragrafele 10-12 de mai sus). Astfel, reclamantul a blocat cu buna
stiinta procedura. Or, daca Curtea nu poate specula asupra eficientei
procedurii speciale implementate pentru plata accelerata a unei parti a
despagubirii, totusi, data fiind atitudinea partii interesate, Curtea nu poate
concluziona ca autoritatile sunt în întregime raspunzatoare de imposibilitatea
sa de a obtine o parte a despagubirii. De altfel, Curtea observa ca termenul
acordat de lege reclamantului pentru exercitarea dreptului sau de optiune nu a
expirat înca (paragraful 16 in fine de mai sus). Rezulta ca, pentru acea
parte a cererii care corespunde sumei pe care reclamantul ar fi putut sa o
primeasca în numerar, nu a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. In ceea ce priveste restul despagubirii, si anume
mai mult de doua treimi din suma datorata reclamantului, Curtea constata ca
aceasta trebuia sa faca obiectul unor actiuni la Fondul „Proprietatea"
(paragraful 14 de mai sus). Or, luând nota cu satisfactie de evolutia care pare
sa se întrevada în practica în privinta mecanismului de plata prevazut de Legea
nr. 247/2005, modificata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 81/2007,
Curtea observa ca, pâna în prezent, Guvernul nu a demonstrat ca sistemul de
despagubire pus în aplicare prin intermediul Fondului „Proprietatea" le
permitea persoanelor îndreptatite, si în special reclamantului, sa încaseze,
conform unei proceduri si unui calendar previzibile, despagubirile pe care sunt
îndreptatite sa le primeasca.
34. Prin urmare, Curtea apreciaza ca, pentru aceasta
parte a cererii, a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra celorlalte pretinse încalcari
35. Tot în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Conventie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obtine restituirea
terenului si de lipsa de folosinta a acestuia.
36. Curtea reaminteste ca un reclamant nu poate sustine
o încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în masura în care deciziile pe
care le incrimineaza se refera la „bunurile" sale, în sensul acestei
prevederi. Conform jurisprudentei constante a organelor Conventiei în materie,
nu trebuie considerate ca „bunuri" în sensul articolului mentionat mai sus
speranta de a i se recunoaste un drept de proprietate care s-a stins de mult
timp si nici creanta conditionala ramasa fara obiect în urma nerealizarii
conditiei (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO
2004-IX).
37. In speta, ascendentul reclamantului, P.O., fusese
deposedat de un teren în timpul regimului comunist. Astfel, procedura
administrativa introdusa în temeiul Legii nr. 1/2000 si actiunea subsecventa nu
vizau „bunuri existente" în patrimoniul reclamantului. Curtea mai observa
ca nicio decizie administrativa sau judiciara nu a recunoscut dreptul
reclamantului de a i se atribui un teren în natura. Prin urmare, Curtea
considera ca reclamantul nu detinea un „bun" în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1.
38. Rezulta ca acest capat de cerere întemeiat pe art. 1
din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile
Conventiei în sensul art. 35 § 3 si trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
39. Conform art. 41 din Conventie,
„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a
Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti
contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari,
Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu
40. Reclamantul solicita, ca daune materiale, suma de
522.912 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului a carui restituire a
fost solicitata si suma de 155.555 EUR pentru lipsa de folosinta timp de zece
ani. El mai solicita 15.000 EUR ca daune morale.
41. Guvernul considera ca reclamantul nu poate solicita
decât partea ce îi revine din despagubirea de 1.886.771 RON, stabilita prin
Decizia din 21 octombrie 2008. De asemenea, acesta observa ca reclamantul nu
si-a justificat cererea referitoare la lipsa de folosinta a terenului în cauza
si considera ca nu exista o legatura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu
moral si eventuala încalcare a Conventiei.
42. Curtea reaminteste ca o hotarâre ce constata o
încalcare atrage pentru statul pârât obligatia de a pune capat încalcarii si de
a-i înlatura consecintele astfel încât sa refaca pe cât posibil situatia
anterioara acesteia [latridis împotriva Greciei (reparatie echitabila)
[MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].
43. In speta, Curtea apreciaza, în acord cu Guvernul, ca
reclamantul nu poate pretinde decât jumatate din valoarea estimata a terenului,
tinând cont ca decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor îl
vizeaza si pe P.V.R., în parti egale. Prin urmare, partea ce îi revine
reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea reaminteste apoi ca a considerat ca
reclamantul ar fi trebuit sa faca la nivel national demersurile necesare pentru
a obtine plata unei parti a despagubirii (paragrafele 30-32 de mai sus).
44. Totusi, pentru restul sumei, Curtea apreciaza ca
plata despagubirii validate prin Decizia din 21 octombrie 2008 si fixata
conform criteriilor stabilite de legislatia româna (Viasu, mentionata mai
sus, § 38), l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situatie
echivalenta cu cea în care s-ar fi aflat daca cerintele art. 1 din Protocolul
nr. 1 nu ar fi fost încalcate. Insa, tinând cont de constatarile hotarârii de
fata din care reiese ca sistemul actual de restituire nu este eficient, Curtea
apreciaza ca nu are alta optiune decât sa acorde suma care, în opinia sa, ar
constitui o solutionare definitiva si completa a prezentului litigiu
patrimonial (Viasu, mentionata mai sus, § 89).
45. Curtea mai observa ca reclamantul nu a prezentat
documente justificative relevante pentru pretinsa lipsa de folosinta. Asadar,
nu îi va fi acordata nicio suma cu acest titlu.
46. In lumina celor de mai sus, Curtea îi aloca
reclamantului suma de 167.485 EUR, pentru prejudiciul material.
47. Pe de alta parte, Curtea apreciaza ca situatia
litigioasa trebuie sa îi fi cauzat partii interesate o stare de incertitudine
si neplaceri care justifica acordarea unei sume pentru prejudiciul moral.
Tinând cont de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, îi aloca
reclamantului suma de 4.000 EUR, pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecata
48. Reclamantul mai solicita suma de 2.000 EUR
pentru cheltuielile de judecata. El prezinta documente justificative pentru o
parte din aceste cheltuieli.
49. Guvernul considera ca reclamantul nu a prezentat
documente justificative pentru întreaga suma solicitata cu titlu de cheltuieli
de judecata, care este, în orice caz, excesiva.
50. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate
obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decât în masura în care li s-a
stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil, In speta si tinând
cont de documentele aflate în posesia sa si de criteriile mentionate mai sus,
Curtea considera rezonabila suma de 50 EUR pentru procedura în fata Curtii si
i-o acorda reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii
moratorii sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a
Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capatul
de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie referitor la
imposibilitatea reclamantului de a primi o despagubire si inadmisibila în rest;
2. hotaraste ca nu a avut loc încalcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Conventie pentru acea parte a despagubirii pentru care
reclamantul ar fi putut încasa o suma în numerar;
3. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Conventie pentru acea parte a despagubirii ce trebuie
convertita în actiuni la Fondul „Proprietatea";
4. hotaraste:
a) ca statul pârât sa îi plateasca reclamantului, în cel
mult 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, conform art.
44 § 2 din Conventie, urmatoarele sume, ce vor fi convertite în lei românesti,
la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 167.485 EUR (una suta saizeci si sapte mii patru
sute optzeci si cinci euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu
de impozit, pentru prejudiciul material;
(ii) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice suma ce ar
putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(iii) 50 EUR (cincizeci euro), plus orice suma ce ar
putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamant, pentru cheltuielile
de judecata;
b) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai
sus si pâna la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobânda
simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Bancii
Centrale Europene valabila în aceasta perioada, majorata cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila în rest.
Intocmita în limba franceza, apoi comunicata în scris la
data de 8 iunie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier