Hotărârea Nr. din 26.02.2019

SECŢIA A PATRA (Cererea nr. 19.788/03 şi alte 18 cereri)StrasbourgDefinitivă9 septembrie 2019Prezenta versiune a fost rectificată la 13 iunie 2019 în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii.Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 §2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din:Ganna Yudkivska, preşedinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Carlo Ranzoni, Georges Ravarani, Marko Bošnjak, Péter Paczolay, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 ianuarie 2019, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererile îndreptate împotriva României, introduse la Curte în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia") de către resortisanţi români, în marea lor majoritate, la diferite date indicate în tabelul anexat.2. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Guvernul român a fost informat în privinţa tuturor cererilor în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; de asemenea, a fost informat în privinţa unor cereri (nr. 37.487/03, 21.121/04, 13.354/05 şi 35.547/07) în care au fost formulate capete de cerere şi în temeiul art. 6 din Convenţie. 4. Informate în privinţa dreptului lor de a depune observaţii scrise în temeiul art. 36 § 1 din Convenţie, guvernele francez (cererile nr. 37.487/03 şi 7.174/04) şi german (Cererea nr. 12.838/07) nu şi-au exprimat intenţia de a interveni în cadrul procedurii.5. Doamna Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii). În consecinţă, preşedintele a decis să îl desemneze pe domnul Krzysztof Wojtyczek, judecătorul ales să reprezinte Polonia, drept judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Lista reclamanţilor şi detaliile relevante ale cererilor sunt prezentate în tabelul anexat.7. Circumstanţele de fapt şi de drept prezentate în cererile actuale sunt similare cu cele ale reclamanţilor din Cauza Străin şi alţii împotriva României (Cererea nr. 57.001/00, pct. 5-18, CEDO 2005-VII), precum şi ale reclamanţilor Rodan, soţ şi soţie, din Cauza Preda şi alţii împotriva României (Cererea nr. 9.584/02 şi alte 7 cereri, pct. 35-41, 29 aprilie 2014).Pe scurt, reclamanţii au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive care constatau că naţionalizarea de către fostul regim comunist a proprietăţilor acestora fusese nelegală şi că nu au încetat să fie titularii legitimi ai respectivelor proprietăţi. În pofida faptului că titlurile de proprietate ale acestora nu au fost contestate, reclamanţii nu au putut redobândi posesia asupra proprietăţilor, întrucât acestea din urmă fuseseră vândute de către stat unor terţe părţi. Reclamanţii nu au primit compensaţii pentru respectivele proprietăţi.II. Dreptul şi practica interne relevante8. Istoricul dreptului şi practicii interne relevante în ceea ce priveşte recunoaşterea proprietăţilor naţionalizate în mod nelegal vândute de către stat către terţe părţi a fost rezumat în hotărârile Curţii în cauzele Brumărescu împotriva României (MC) (nr. 28.342/95, pct. 34-35, CEDO 1999-VII); Străin şi alţii (citată anterior, pct. 19-23); Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nr. 30.767/05 şi 33.800/06, pct. 44 şi urm., 12 octombrie 2010); Preda şi alţii (citată anterior, pct. 68-74); şi Dickmann şi Gion împotriva României (nr. 10.346/03 şi 10.893/04, pct. 52-58, 24 octombrie 2017). ÎN DREPTI. Cu privire la conexarea cererilor9. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportună examinarea acestora conexat, într-o singură hotărâre.II. Locus standi10. Moştenitorii unora dintre reclamanţi au informat Curtea despre decesul respectivilor reclamanţi şi, în calitate de rude apropiate, şi-au exprimat intenţia de a continua procedura în locul lor. Guvernul nu a prezentat obiecţii în acest sens. Având în vedere legăturile strânse de rudenie şi interesele legitime ale moştenitorilor de a continua procedura, Curtea admite că moştenitorii reclamanţilor decedaţi pot continua procedura în locul lor. Prin urmare, va continua să examineze cererile respective, la solicitarea moştenitorilor (a se vedea tabelul anexat pentru detalii).III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie11. Reclamanţii au susţinut că imposibilitatea de a redobândi posesia proprietăţilor lor naţionalizate în mod nelegal sau de a le fi asigurate compensaţii, în pofida hotărârilor care le-au recunoscut drepturile de proprietate, a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede:Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. A. Cu privire la admisibilitate1. Cererile nr. 20.106/04 şi 12.838/07a)Cererea nr. 20.106/04 (Maria Magdalena Suru)12. În 2015, părţile au transmis informaţii actualizate cu privire la capetele de cerere formulate de reclamantă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1; aceste informaţii arătau că, la 5 martie 2014, reclamanta a primit despăgubiri din partea autorităţilor interne. În special, în temeiul unei hotărâri din 19 iunie 2012 pronunţate de instanţele interne, care i-au recunoscut încă o dată dreptul la despăgubiri, reclamanta fusese invitată să aleagă două proprietăţi dintr-o listă pusă la dispoziţie de autorităţi. Reclamanta a făcut o alegere la momentul respectiv. În acest sens, Guvernul a susţinut că problema ridicată de prezenta cerere a fost soluţionată. 13. În observaţiile sale din 12 ianuarie 2015, reclamanta a arătat că nu a putut intra în posesia proprietăţilor primite ca despăgubire. 14. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 37 § 1 lit. b) din Convenţie, poate, „[...] în orice stadiu al procedurii, să hotărască scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că [...] litigiul a fost rezolvat [...]". 15. Curtea ia notă de susţinerile părţilor şi de faptul că reclamanta a acceptat despăgubirea care i-a fost acordată la 5 martie 2014. Din dosarul cauzei, inclusiv din observaţiile Guvernului din octombrie 2015 reiese că, începând cu 16 octombrie 2015, beneficiază de deplina posesie asupra celor două proprietăţi primite ca despăgubire. 16. Prin urmare, Curtea apreciază că aspectul care a dus la plângerea formulată de reclamantă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost soluţionat în sensul art. 37 §1 lit. b) din Convenţie şi că respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenţie şi în protocoalele la aceasta, nu îi impune să continue examinarea cererii în temeiul art. 37 § 1 in fine. În consecinţă, cauza trebuie să fie scoasă de pe rol, în măsura în care se referă la acest capăt de cerere. b)Cererea nr. 12.838/07 (Michael şi Iohann Ehrmann)17. Guvernul a susţinut, printre altele, că reclamanţii au depus cererea de restituire în 2005 şi că nu au introdus o cale de atac împotriva deciziei interne prin care li s-a respins acţiunea în despăgubiri. În consecinţă, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne disponibile. 18. Reclamanţii au susţinut că autorităţile ar fi trebuit să soluţioneze cererea lor de reparare integrală (restitutio in integrum) în temeiul dispoziţiilor generale care reglementează proprietatea, astfel cum sunt prevăzute de Codul civil, iar nu în temeiul legilor speciale privind restituirea proprietăţilor naţionalizate. 19. Curtea observă de la bun început că hotărârea judecătorească definitivă în cauza reclamanţilor se limita la recunoaşterea unui drept la despăgubire în conformitate cu legile speciale de restituire a proprietăţii şi că, în anul 2005, reclamanţii au ales să depună o cerere de restituire în conformitate cu Legea nr. 10/2001 privind restituirile. Cu toate acestea, nu au urmat cu diligenţă această cale de atac. 20. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că obiecţia Guvernului trebuie admisă şi că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 §1 şi §4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne. 2. Restul cererilor 21. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne disponibile şi/sau că aceştia nu puteau pretinde că deţin o proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae. 22. Reclamanţii au contestat aceste argumente şi au susţinut că mecanismul de compensare instituit prin legislaţia internă nu era eficient. 23. Curtea reaminteşte că a luat deja pe larg în considerare şi a respins aceleaşi obiecţii privind pretinsa inaplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în situaţii identice celor din prezenta cauză (a se vedea Străin şi alţii, citată anterior, pct. 30, 31 şi 38). De asemenea, a luat deja în considerare şi a respins în repetate rânduri susţinerile Guvernului în ceea ce priveşte pretinsa eficacitate a legilor de restituire a proprietăţii, inclusiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, în cauze în care existau titluri de proprietate valide concurente (a se vedea Străin şi alţii, citată anterior, pct. 54-56, Preda şi alţii, citată anterior, pct. 133 şi 141, şi Dickmann şi Gion, citată anterior, pct. 72 şi 78). Constată că, în cauză de faţă, Guvernul nu a invocat niciun fapt nou sau argument în măsură să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea acestui capăt de cerere. Obiecţia Guvernului în această privinţă trebuie aşadar respinsă. 24. De asemenea, Curtea observă că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile. B. Cu privire la fond 25. Reclamanţii au susţinut că faptul că până în prezent nu au redobândit posesia bunurilor lor sau nu le-a fost oferită o despăgubire în cazul în care redobândirea posesiei nu era posibilă le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor. 26. Guvernul şi-a reiterat obiecţia privind admisibilitatea şi a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute de legile de restituire a proprietăţii, inclusiv Legea nr. 165/2013. 27. Curtea observă că, la fel ca în cazul reclamanţilor din Cauza Străin şi alţii, citată anterior, şi, totodată, ca în cazul doamnei şi domnului Rodan din Cauza Preda şi alţii, citată anterior, reclamanţii din prezenta cauză au obţinut hotărâri definitive care recunoşteau nelegalitatea confiscării proprietăţilor lor de către stat şi dreptul lor de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra respectivelor proprietăţi. Aceste hotărâri nu au fost contestate sau casate până în prezent. Reclamanţii nu au fost în măsură, până în prezent, să redobândească posesia proprietăţilor menţionate în tabelul anexat sau să obţină despăgubiri pentru această lipsire de proprietate. 28. Curtea reaminteşte că în Cauza Preda şi alţii a constatat că imposibilitatea reclamanţilor de a redobândi posesia proprietăţilor lor, în pofida hotărârilor definitive care le recunoşteau retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o lipsire de proprietate în sensul celei de a doua teze a art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 şi că o astfel de lipsire, coroborată cu lipsa totală a unei despăgubiri, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, cu încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 146, 148 şi 49). A reiterat constatările din cauza cea mai recentă şi similară, Dickmann şi Gion, citată anterior (pct. 103-104). 29. De asemenea, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument în măsură să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în speţă. În special, Legea nr. 165/2013, care, potrivit Curţii, nu oferă o cale de atac efectivă pentru situaţii similare celor din prezenta cauză (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 149, Dickman şi Gion, citată anterior, pct. 100-102, şi supra, pct. 23), nu a fost modificată în urma hotărârilor Curţii sus-menţionate. Nici Guvernul nu a susţinut că practica instanţelor interne s-a schimbat ulterior acestor hotărâri pentru a interpreta Legea nr. 165/2013 astfel încât să poată fi considerată ca oferind o cale de atac efectivă pentru reclamanţii din speţă. 30. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii pentru a-i permite să concluzioneze că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei 31. Toţi reclamanţii, cu excepţia celor din cererile nr. 37.487/03, 1.195/04, 21.121/04 şi 33.435/04, au formulat, de asemenea, diverse capete de cerere în temeiul art. 6 din Convenţie pe care Curtea le-a examinat cu atenţie. În lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. 32. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie. V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 33. Art. 41 din Convenţie prevede: În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. 34. Reclamanţii au depus cereri de acordare a unei reparaţii echitabile la diferite date, în perioada 2006-2010. În 2015 au actualizat aceste cereri la solicitarea Curţii. 35. Guvernul a făcut comentarii în replică la cererile iniţiale şi actualizate ale reclamanţilor de acordare a unei reparaţii echitabile. 36. În sprijinul cererilor şi susţinerilor în ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamanţii şi Guvernul au transmis unul sau mai multe dintre următoarele documente: a)rapoarte de expertiză realizate de experţi autorizaţi, fie ai Ministerului Justiţiei sau membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor (ANEVAR), care este o asociaţie recunoscută de guvernul român drept asociaţie de interes public. Rapoartele de expertiză au estimat valoarea de piaţă a proprietăţilor pretinse după vizitarea acestora (experţii reclamanţilor), utilizând criteriile definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2008, care stabileşte chiriile proprietăţilor de stat, standardele şi recomandările stabilite de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor (ANEVAR) şi Standardele internaţionale de evaluare (IVS). Experţii guvernamentali nu au vizitat proprietăţile;b)deciziile administrative în temeiul Legii nr. 165/2013 care acordă măsuri compensatorii calculate potrivit criteriilor stabilite de legea menţionată sau valori estimative calculate de organele administrative competente (a se vedea art. 41 din Legea nr. 165/2013, Preda şi alţii, citată anterior, pct. 70);c)copii ale contractelor de vânzare care indică preţul pe metru pătrat pentru proprietăţile învecinate.A. Prejudiciu material 37. Astfel cum Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri, o hotărâre prin care Curtea constată o încălcare impune statului pârât obligaţia legală de a pune capăt respectivei încălcări şi de a-i repara consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI, şi Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 58.858/00, pct. 90, 22 decembrie 2009]. 38. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, restituirea proprietăţilor în discuţie va pune reclamanţii, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. 39. În lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea reţine că acesta trebuie să plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăţilor (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 163). 40. În ceea ce priveşte suma de bani pretinsă cu titlu de foloase sau beneficii nerealizate din bunurile reclamantelor, Curtea respinge acest capăt de cerere. A acorda o sumă de bani pe această bază ar reprezenta un proces speculativ, având în vedere că foloasele obţinute din deţinerea proprietăţii depind de diverşi factori [a se vedea Buzatu împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 34.642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005, şi Preda şi alţii, citată anterior, pct. 164)]. 41. Curtea observă discrepanţa dintre estimările reclamanţilor în privinţa valorii proprietăţilor lor şi cele avansate de Guvern. 42. Având în vedere informaţiile de care dispune referitoare la preţurile bunurilor imobile pe piaţa locală, inclusiv documentele transmise de părţi, precum şi jurisprudenţa sa consacrată privind cauze similare (a se vedea Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 253; Preda şi alţii, citată anterior, pct. 164; şi Dickmann şi Gion, citată anterior, pct. 113-18), Curtea consideră rezonabil şi echitabil, astfel cum prevede art. 41, să acorde reclamanţilor sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul material. B. Prejudiciu moral 43. Curtea consideră că ingerinţa gravă în exercitarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor nu poate fi compensată în mod adecvat prin simpla constatare a unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamanţilor sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul moral. C. Cheltuieli de judecată 44. Unii dintre reclamanţi fie nu au formulat cereri pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, fie nu au reuşit să le justifice. În consecinţă, Curtea nu consideră că există vreun motiv pentru a le acorda vreo sumă cu acest titlu (a se vedea tabelul anexat). 45. În ceea ce priveşte capetele de cerere formulate de restul reclamanţilor, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde sumele indicate în tabelul anexat pentru toate cheltuielile de judecată. D. Dobânzi moratorii 46. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. decide să conexeze cererile; 2. decide scoaterea de pe rol a capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în Cererea nr. 20.106/04; 3. declară capetele de cerere formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 admisibile, cu excepţia capătului de cerere formulat în Cererea nr. 12.838/07, iar restul capetelor de cerere inadmisibile; 4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor proprietăţile lor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie;b)că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material;c)că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat, plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de judecată;d)că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;e)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;¹6. respinge cererile de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 26 februarie 2019, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii. PREŞEDINTE, GANNA YUDKIVSKA Grefier, Marialena Tsirli ¹ Rectificată la 13 iunie 2019: textul a fost: 5. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele indicate în tabelul din anexă, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; ANEXĂ Lista cauzelor