Decizia Nr.99 din 25.02.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (3) teza întâi şi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alex Costinel Grecu în Dosarul nr. 17.637/231/2017/a1.3 al Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 159D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens reţine, referitor la sintagma „gravitatea acuzaţiei", criticată de autor, că proporţionalitatea - condiţie a luării măsurii preventive - decurge din condiţia necesităţii, legea instituind obligativitatea existenţei unui just echilibru între luarea unei măsuri preventive şi scopul urmărit. Face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, în ceea ce priveşte sintagma „gravitatea acuzaţiei", trebuie realizat un examen riguros, atât abstract, cât şi unul concret, ce revine instanţelor naţionale. Or, jurisprudenţa naţională a statuat că, pentru lămurirea judecătorului de drepturi şi libertăţi, analiza trebuie să cuprindă, pe de o parte, examinarea naturii infracţiunii şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, un examen concret cu privire la circumstanţele săvârşirii faptei, la persoana făptuitorului şi altele. Reţine că atât instanţa europeană, cât şi instanţele naţionale sau preocupat şi de lămurirea sintagmei „stare de pericol", observând că aceasta are semnificaţia unei stări de pericol cu privire la o anumită situaţie ori cu privire la ordinea publică. În concluzie, apreciază că sintagmele criticate sunt clare, previzibile, având înţelesuri concrete, lămuritoare în jurisprudenţa europeană şi naţională.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 17.637/231/2017/a1.3, Tribunalul Vrancea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (3) teza întâi şi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Alex Costinel Grecu în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii din 5 decembrie 2017, prin care, în baza art. 207 alin. (2) raportat la art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Focşani a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, autor al excepţiei, iar în baza art. 207 alin. (4) din Codul de procedură penală, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului până la o nouă verificare, dar nu mai mult de 30 de zile. În cauză, inculpatul, autor al excepţiei, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol asupra unei persoane minore, respectiv fiica soţiei sale, prin întrebuinţare de violenţe. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, criticile autorului excepţiei privesc, în esenţă, lipsa de claritate şi de previzibilitate a sintagmei „gravitatea acuzaţiei" în funcţie de care se analizează proporţionalitatea unei măsuri preventive privative de libertate şi pe care o consideră ca fiind lipsită de obiectivitate. Susţine că analiza proporţionalităţii unei măsuri preventive privative de libertate prin raportare exclusiv la „gravitatea acuzaţiei", iar nu prin raportare la situaţiile descrise în art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la libertate al persoanei vizate de luarea acestei măsuri. Cu privire la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, arată că sintagmele „starea de pericol" şi „ordinea publică" sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În opinia autorului, sintagma „starea de pericol" este necesar să exprime o stare de pericol concret şi efectiv. Or, atât timp cât adverbele „concret" şi „efectiv", ce trebuiau să califice substanţa pericolului, lipsesc din conţinutul sintagmei, această stare de pericol a ajuns să fie privită în practica judiciară ca fiind una eventuală, cu încălcarea supremaţiei legii. Totodată, susţine că sintagma „ordinea publică" este lipsită de claritate şi de previzibilitate pentru cetăţeanul mediu, aceasta nefiind definită de legiuitor.6. Tribunalul Vrancea - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 202 alin. (3) teza întâi şi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece acestea îndeplinesc condiţiile previzibilităţii, preciziei şi clarităţii legii din perspectiva textelor constituţionale pretins încălcate, existând elementele necesare pentru a permite în mod rezonabil destinatarilor să prevadă care este conduita căreia trebuie să i se conformeze, sfera de cuprindere a textului criticat putând fi determinată.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Avocatul Poporului menţionează că a transmis punctul său de vedere în sensul că prevederile criticate sunt constituţionale, acesta fiind reţinut în deciziile Curţii nr. 144 din 10 martie 2016, nr. 32 din 19 ianuarie 2017 şi nr. 798 din 5 decembrie 2017. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (3) teza întâi şi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea din urmă, astfel cum au fost modificate de art. II pct. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, având următorul cuprins: – Art. 202 alin. (3) teza întâi: „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată [...]";– Art. 223 alin. (2): „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică".12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 referitor la libertatea individuală, cu referire la alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie. Invocă şi dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra scopului acestuia. Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar, libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. De altfel, legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege" [art. 9 alin. (2)]. 14. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a (Reţinerea), a 3-a (Controlul judiciar), a 4-a (Controlul judiciar pe cauţiune), a 5-a (Arestul la domiciliu) şi a 6-a (Arestarea preventivă) ale capitolului privind măsurile preventive. Totodată, noul Cod de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] - şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. 15. De asemenea, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. Totodată, existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înţelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligaţia să aleagă măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea acelui scop. 16. Cu privire la măsura arestării preventive - dispusă şi menţinută faţă de autorul excepţiei din prezenta cauză, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunţată în Cauza Schiesser împotriva Elveţiei, paragraful 31, s-a statuat că „magistratul" (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare), care soluţionează cauze privind persoane arestate sau deţinute preventiv, la care se referă dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: (i) independenţa faţă de executiv şi de părţi; (ii) o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, şi (iii) o exigenţă de fond, anume competenţa de a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deşi paragraful 3 al art. 5 din Convenţie foloseşte două noţiuni, respectiv aceea de „judecător" şi „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", în economia textului aceştia au aceleaşi atribuţii, aceeaşi competenţă, respectiv controlul judiciar, exercitat „de îndată", asupra arestării sau deţinerii unei persoane, în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. c), şi, astfel, asigurarea înlăturării arbitrarului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate şi siguranţă apărat de Convenţie. 17. Cât priveşte prima condiţie, respectiv independenţa faţă de executiv şi de părţi, instanţa de la Strasbourg a stabilit că independenţa şi imparţialitatea magistratului în faza de urmărire penală se apreciază în funcţie de competenţa acestuia. În dreptul intern, competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi este reglementată în art. 53 din Codul de procedură penală, care stabileşte faptul că acesta este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind, printre altele, măsurile preventive. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în faza de urmărire penală, este separată de celelalte funcţii judiciare şi, totodată, este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispunând judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens. De asemenea, potrivit art. 203 alin. (3) din acelaşi Cod, măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar cât priveşte măsura arestării preventive, aceasta poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, doar la propunerea motivată a procurorului de caz, propunere care se înaintează spre competentă soluţionare judecătorului de drepturi şi libertăţi de la una dintre următoarele instanţe: instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea [art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală]. De altfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali [...]", alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că „Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor". Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, organizarea judiciară are ca obiectiv de bază judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, art. 2 alin. (1) din această lege stabilind că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi", acest text de lege preluând alin. (1) şi (2) ale art. 124 din Constituţie. 18. Cât priveşte cea de-a doua condiţie stabilită, de asemenea, pe cale jurisprudenţială, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 5 paragraful 3 din Convenţie, respectiv aceea ca magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, Curtea observă că aceasta este reglementată în dreptul intern, prin normele procesual penale ale art. 225 alin. (4), (7) şi (8), care stabilesc că soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului. Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent în legătură cu fapta de care este acuzat şi cu motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, iar înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. 19. În ceea ce priveşte a treia condiţie pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv competenţa să examineze circumstanţele care impun sau nu detenţia şi să se pronunţe, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea constată că art. 223 din Codul de procedură penală, care stabileşte condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede faptul că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din acelaşi Cod. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate la alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiţia ca, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiţii prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, care, potrivit art. 226 şi 227 din Codul de procedură penală, poate admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă (art. 230 din Codul de procedură penală), de vreme ce, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. 20. Analizând ultima condiţie menţionată, judecătorul reţine că există „pericol pentru ordinea publică" atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin normele legii penale în vigoare, ca urmare a unei reacţii declanşate de faptă sau ca urmare a unei activităţi ulterioare a infractorului. Criteriile necesare pentru a se putea reţine existenţa/inexistenţa „stării de pericol pentru ordinea publică" sunt reglementate expres de dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi constau, astfel cum s-a reţinut anterior, în gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului. Făcând aplicarea acestor criterii la situaţia de fapt din cauza penală, judecătorul reţine gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, pe care o deduce, de asemenea, din natura infracţiunii. Curtea constată că sintagma „pericol pentru ordinea publică" desemnează o stare de fapt, şi nu un fapt, ce ar putea periclita în viitor relaţiile sociale referitoare la suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, la persoană, drepturile şi libertăţile acesteia, la proprietate (detenţia şi posesia bunurilor mobile şi imobile), precum şi întreaga ordine de drept. În ceea ce priveşte circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, judecătorul va reţine, din probatoriul administrat, dacă rezultă suficiente elemente de fapt pentru a putea presupune că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa. 21. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că normele procesual penale ce reglementează scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, respectiv condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive sunt în deplin acord atât cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor, cât şi cu art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 22. Cât priveşte prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale - situaţie în care se află autorul din prezenta cauză, Curtea reţine jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg potrivit căreia instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunţată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55-56). Totodată, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanţa europeană a statuat asupra necesităţii de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menţinerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea Europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) şi că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ţinând seama de condiţiile concrete. În dreptul intern, potrivit normelor procesual penale în vigoare (art. 234 din Codul de procedură penală), arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alex Costinel Grecu în Dosarul nr. 17.637/231/2017/a1.3 al Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (3) teza întâi şi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu