DECIZIE   Nr. 874 din 25 iunie 2010

referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 433 din 28 iunie 2010

In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 16 iunie 2010, un grup de 30 de senatori şi 60 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.845 din 16 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.541 A/20Î0.

Această sesizare a fost semnată de către următorii senatori: Ion Toma, Viorel Arcaş, Sorin-Constantin Lazăr, Laurenţiu-Florian Coca, Florin Constantinescu, Alexandru Cordoş, Titus Corlăţean, Avram Crăciun, Daea Petre, Mihăiţă Găină, Toni Greblă, Gheorghe Marcu, Radu-Cătălin Mardare, Vaier Marian, Alexandru Mazăre, Gavril Mîrza, Elena Mitrea, Nicolae Moga, Sergiu-Florin Nicolăescu, Ion Rotaru, Daniel Savu, Adrian Ţuţuianu, Gheorghe Saghian, Miron-Tudor Mitrea, Iulian Bădescu, Ilie Sârbu, Pavel-Pavel Bălan, Trifon Belacurencu, Vasilescu Lia-Olguţa şi Mircea-Dan Geoană. De asemenea, sesizarea a mai fost semnată şi de un număr de 60 de deputaţi, şi anume Victor-Viorel Ponta, Hrebenciuc Viorel, Aurelia Vasile, Marian Neacşu, Florin Iordache, Florin-Costin Pâslaru, Sonia-Maria Drăghici, Ileana Cristina Dumitrache, Victor Socaciu, Ioan Damian, Lucreţia Roşea, Costică Macaleţi, Angel Tîlvăr, Sorin Constantin Stragea, Mădălin-Ştefan Voicu, Victor Cristea, Dan Nica, Nicolae Bănicioiu, Antonella Marinescu, Eugen Bejinariu, Cristian-Sorin Dumitrescu, Cristian Rizea, Mircea Dusa, Raul-Victor Surdu-Soreanu, Ion Stan, Cornel-Cristian Resmeriţă, Ioan Cindrea, Dumitru Chiriţă, Ioan Narcis Chisăliţă, Cornel Itu, Neculai Răţoi, Cătălin-loan Nechifor, Andrei Dolineaschi, Ion Burnei, Mihai Tudose, Nicolae-Ciprian Nica, Gheorghe Antochi, Valeriu Ştefan Zgonea, Florian Popa, Carmen Ileana Moldovan, Liviu-Bogdan Ciucă, Anghel Stanciu, Georgian Pop, Doina Burcău, Rodica Nassar, Vasile Bleotu, Aurel Vlădoiu, Emil Radu Moldovan, Gheorghe Ciocan, Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Horia Grama, Dumitru Boabeş, Adrian Solomon, Manuela Mitrea, Oana Niculescu-Mizil Ştefănescu Tohme, Radu Eugeniu Coclici, Ioan Stan, Sergiu Andon şi Dorel Covaci.

Tot la data de 16 iunie 2010, un grup de 54 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.851 din 16 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.542A/20Î0.

Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnată de următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Cătălin Cherecheş, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Sapunaru, Adrian George Scutaru, lonuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu.

In sesizarea formulată care face obiectul Dosarului nr. 1.541 A/2010 sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:

I. Se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât măsura reducerii salariilor bugetarilor echivalează, practic, cu instituirea unui nou impozit ce excedează sferei impozitelor reglementate expres de Codul fiscal. Se arată că enumerarea impozitelor reglementate de art. 2 din Codul fiscal este limitativă, orice alt impozit sau taxă datorată bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale neputând fi stabilită decât prin lege.

Se mai susţine că acest veritabil nou impozit impus pe calea legii criticate încalcă art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât este plătit numai de o parte dintre cetăţenii României. Astfel, salariatul din sistemul bugetar va plăti, sub formă de impozit, bugetului de stat 41% din venitul său lunar, în timp ce ceilalţi salariaţi plătesc doar o cotă de 16% din salariu sub acest titlu, In consecinţă, sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 16 şi 44 din Constituţie.

De asemenea, se susţine că legea criticată încalcă art. 6, 7, 204, 215 şi 306 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât nu s-a realizat o evaluare preliminară a impactului legii în plan social, economic şi financiar, iar soluţiile legislative propuse sunt nefundamentate.

II. Se arată că emiterea actului normativ contestat nu a avut în vedere sub nicio formă menţinerea standardelor de viaţă ale categoriilor sociale afectate de măsurile de austeritate, astfel încât destinatarii acestuia sunt situaţi sub limita inferioară a subzistenţei. Alocarea unor fonduri insuficiente pentru plata drepturilor salariale şi a prestaţiilor de asigurări sociale şi necorelarea acestora cu creşterea inflaţiei nu sunt de natură să protejeze puterea de cumpărare a celor care trăiesc numai din aceste surse băneşti şi nici să îmbunătăţească nivelul de trai al acestora. Totodată, se ajunge la o marginalizare socială a segmentului de populaţie vizat de legea criticată. Diminuările cuantumului drepturilor care compun conceptul de trai decent determină, în mod direct, încălcarea art. 47 din Constituţie. Creşterea costurilor întreţinerii locuinţei, precum şi plata ratelor la creditele contractate se constituie în motive care să susţină obiecţia formulată. Totodată, sunt anulate criteriile obiective de stabilire a salariilor, în sensul că, la nivelul inferior al salariilor, practic, salariul se va aplatiza la suma de 600 RON.

III. Se aduce atingere principiului protecţiei aşteptărilor legitime, principiu indisolubil legat de statul de drept, iar cetăţenii nu se mai pot baza pe previzibilitatea normelor de drept.

IV. Cu privire la încălcarea art. 44 din Constituţie, se arată că noţiunea de „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât drepturile salariale şi de natură salarială, precum şi dreptul la prestaţii de asigurări sociale şi de asistenţă socială pot fi asimilate dreptului de proprietate, iar salariile şi prestaţiile de asigurări sociale şi de asistenţă socială unor bunuri proprietate privată. In acest sens, este citată Cauza Buchen împotriva Republicii Cehe, 2002. In consecinţă, reducerea cuantumului drepturilor de această natură constituie o ingerinţă care afectează dreptul de proprietate în substanţa sa.

Citând cauzele Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 1982, Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 1989, şi James şi alţii împotriva Regatului Unit, 1986, autorii sesizării ajung la concluzia că o asemenea ingerinţă în dreptul de proprietate ar trebui să respecte un just echilibru între exigenţele interesului general şi imperativul salvării drepturilor fundamentale, cu referire directă la dreptul de proprietate. Insă legea criticată operează practic o expropriere în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, fără însă a acorda o justă şi prealabilă despăgubire. Legiuitorul nici măcar nu justifică existenţa unei cauze de utilitate publică.

V. Cu referire la art. 16 din Constituţie, se arată că reducerea salariilor se aplică numai sectorului bugetar, ceea ce determină o discriminare evidentă între persoanele angajate în sectorul public şi cel privat. Astfel, persoane plasate în situaţii identice, şi anume angajaţii, se bucură de tratament diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi raţională.

VI. Cu privire la încălcarea art. 53 din Constituţie, se arată că drepturile salariale, cele de natură salarială, precum şi drepturile decurgând din asigurările sociale aflate în plată sunt drepturi legal câştigate, ceea ce exclude posibilitatea eliminării sau diminuării lor.

In lipsa precizării cauzei care a impus restrângerea dreptului la salariu şi la pensie, nu rezultă dacă această restrângere „se impune", astfel cum prevede art. 53 alin. (1) din Constituţie. Motivarea măsurii luate în expunerea de motive a legii este superfluă şi exprimată pro causa, fără a putea deci să justifice în mod obiectiv afectarea drepturilor menţionate. Se arată că justificarea restrângerii operate pentru raţiuni de siguranţă/securitate naţională, determinate la rândul lor de existenţa unei situaţii de criză economică, nu este reală, deoarece criza economică nu se regăseşte în niciunul dintre elementele care definesc securitatea/siguranţa naţională. In acest sens, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate citează definiţia noţiunii de siguranţă naţională din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.

Se mai susţine că art. 53 din Constituţie este corespondentul art. 15 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a fost aplicat doar în situaţii de război, asediu sau luptă antiteroristă, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă. In acest sens, se arată că Guvernul a invocat în mod greşit Cauza Lawless împotriva Irlandei, 1961, pentru justificarea măsurii luate. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai arată că, şi în situaţia în care s-ar accepta motivele legate de siguranţa naţională pentru justificarea restrângerilor în discuţie, legea ar fi tot neconstituţională, întrucât restrângerea exerciţiului dreptului la salariu şi pensie ar putea fi dispusă numai temporar, pe când, în cauza de faţă, prin efectul art. 17 alin. (2) din lege, cheltuielile de personal, precum şi cele cu pensiile avansate de stat se vor situa sub nivelul rezultat prin aplicarea reducerilor prevăzute de legea criticată.

Se mai susţine că necesitatea stringentă de reducere a cheltuielilor bugetare nu trebuie să fie de natură să fundamenteze afectarea unor drepturi fundamentale. Intervenţia directă a statului în sensul restrângerii unor drepturi fundamentale, justificată din raţiuni imperative de natură economică, apare ca fiind inadmisibilă, în condiţiile în care această limitare nu a fost aplicată cu titlu excepţional şi nu a fost însoţită de garanţii destinate să asigure protecţia nivelului de trai al categoriilor sociale afectate. Dimpotrivă, măsura duce iremediabil la adâncirea stării de pauperizare a unor categorii sociale.

In fine, se apreciază că Guvernul avea la îndemână adoptarea şi a altor soluţii care să asigure reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea sustenabilităţii bugetului de stat, printre care reducerea sumelor alocate achiziţiilor publice. Or, măsura de reducere a cuantumului salariilor şi pensiilor nu poate avea, în mod singular, finalitatea mai sus menţionată.

In sesizarea formulată care face obiectul Dosarului nr. 1.542A/2010 sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:

I. In lipsa unei declaraţii în sensul existenţei unei situaţii excepţionale, Guvernul nu poate restrânge exercitarea unor drepturi fundamentale, iar criza economică şi cuantumul ridicat al cheltuielilor publice nu se pot constitui în argumente pentru aplicarea art. 53 din Constituţie. Se apreciază că măsurile luate prin legea criticată nu se pot justifica prin ameninţarea adusă siguranţei naţionale, din moment ce nu a fost declarată starea de urgenţă sau de asediu potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999. Se arată că restrângerea dreptului la pensie sau salariu din perspectiva unei simple utilităţi publice nu poate fi acceptată, în acest sens făcându-se trimitere la hotărârea pronunţată în Cauza Lawless împotriva Irlandei, 1961, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Se susţine că măsurile adoptate nu sunt necesare într-o societate democratică şi că România nu se află în niciuna dintre situaţiile de excepţie la care face referire art. 53 din Constituţie. Se mai arată că această soluţie promovată de Guvern, prin asumarea răspunderii, putea fi evitată, întrucât există multiple alte soluţii legislative pentru contracararea crizei, menţionând printre altele: scăderea cotei unice de impozitare, reducerea taxei pe valoarea adăugată, adoptarea mai rapidă a monedei euro etc.

Invocarea conceptului de siguranţă naţională ca temei al restrângerii unor drepturi contravine art. 1 din Legea nr. 51/1991, întrucât siguranţa naţională se constituie ca temei pentru restrângerea exercitării unor drepturi doar pe timp de război, pentru a salva democraţia, şi nu pentru a o înăbuşi. Or, situaţia de criză economică nu este element component al conceptului de siguranţă/securitate naţională, astfel încât criza menţionată nu poate fi o justificare pentru invocarea siguranţei/securităţii naţionale în sensul art. 53 din Constituţie. De asemenea, invocarea în fundamentarea măsurii a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 este greşită, întrucât aceasta se referă la regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale. Se mai arată că Guvernul nu a garantat că diminuarea pensiei este temporară şi că sumele cu care au fost diminuate drepturile băneşti în cauză vor fi restituite.

II. Măsurile legislative preconizate sunt de natură a încălca dreptul la un nivel de trai decent, afectându-se, în mod drastic, acest drept constituţional, mai ales în privinţa celor cu venituri reduse.

III. Pensia reprezintă o creanţă asupra statului pe care acesta este obligat să o plătească şi să o ocrotească; or, prin măsurile adoptate, proprietatea nu mai este protejată, ci jefuită. De asemenea, este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia noţiunea de „bun" acoperă şi dreptul persoanei asupra unei creanţe, respectiv orice interes al unei persoane de drept privat care are o valoare economică. Se mai arată că, în Cauza Buchen împotriva Republicii Cehe, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi statuat că a reduce pensia atribuită unui pensionar reprezintă o nesocotire gravă a dreptului de proprietate.

IV. Se arată că restrângerea exerciţiului dreptului la pensie şi la salariu contravine art. 15 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 1 pct. 2 şi 4, art. 20, 23 şi 24 din Carta socială europeană şi art. 6 din Tratatul Uniunii Europene.

V. Se arată că măsura legală criticată nu se aplică în mod nediscriminatoriu în sensul art. 53 alin. (2), întrucât salariaţii societăţilor comerciale cu capital de stat, ai regiilor autonome, subvenţionate de la bugetul de stat, nu intră sub incidenţa măsurilor promovate prin legea criticată.

VI. Se susţine că legea criticată încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, citându-se în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996, Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007, Muller împotriva Austriei, 1974 [de fapt, hotărârea în această cauză a fost pronunţată de către fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului], în care s-ar fi decis că o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate. Totodată, este încălcată noţiunea de „speranţă legitimă" în ceea ce priveşte stabilitatea şi coerenţa legislativă. In consecinţă, se ajunge la situaţia ca statul, la sfârşitul carierei profesionale a unei persoane, să nu asigure o pensie stabilă şi corespunzătoare.

La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea Constituţională, sub nr. 8.109 şi 8.111, cererile de „intervenţie în interes propriu" depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin care aceştia solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând că aceasta este abuzivă, iar fundamentarea ei nu poate fi făcută decât cu încălcarea flagrantă a art. 15 alin. (2), art. 11, 20, 44 şi 47 din Constituţie, art. 14, 15 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 1, 5 si 969 din Codul civil.

Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut identic, prin Incheierea din 24 iunie 2010, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.542A/2010 la Dosarul nr. 1.541 A/2010, care este primul înregistrat.

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 1.541 A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2.026 din 22 iunie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, reluându-se, în esenţă, motivele de neconstituţionalitate dezvoltate în obiecţia de neconstituţionalitate.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 8.265 din 23 iunie 2010, din care rezultă că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. In argumentarea punctului său de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale ale dreptului la muncă (inclusiv componenta sa, dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj, însă aceste drepturi nu sunt absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns în condiţiile art. 53 din Constituţie. Se apreciază că, în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, art. 53 din Constituţie impune o mai mare rigoare decât prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. In consecinţă, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României sunt mai stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea urmează să fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei menţionate. De asemenea, se susţine că, în mod implicit, şi prevederile Convenţiei sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.

Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale dispun de o anumită putere discreţionară în a aprecia noţiunea de interes general al comunităţii, în acest sens fiind citată Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului de proprietate este contrară Convenţiei numai dacă este discriminatorie şi insuficient motivată.

Or, în cauza de faţă se observă că restrângerea exerciţiului drepturilor menţionate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată (până la data de 31 decembrie 2010) şi este justificată de salvarea securităţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate naţională, se arată că acesta este un concept constituţional şi este definit prin art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, iar potrivit acestei definiţii un element esenţial al securităţii/siguranţei naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economică.

Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi prevăzută de art. 53 din Constituţie este o prerogativă constituţională distinctă de instituirea unor măsuri excepţionale (starea de urgenţă sau de asediu) reglementate de prevederile art. 93 din Constituţie. Astfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implică aplicarea de principiu a dispoziţiilor art. 93 din Constituţie, în timp ce, în urma aplicării acestui din urmă text constituţional, pot fi dispuse măsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

Se arată că dispoziţiile legale criticate vizează restrângerea exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncă, la pensie sau la şomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în deplinătatea sa. Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.

Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor aplicându-se tuturor pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al pensionarilor să fie păstrat prin menţinerea nivelului pensiei minime garantate. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic.

In fine, se susţine că măsurile preconizate sunt absolut necesare într-o societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea acestora, se realizează economii la bugetul de stat în valoare de 7.814,9 milioane lei. In sensul celor menţionate, Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

Totodată, Guvernul a mai comunicat, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 8.260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).

Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care, în esenţă, prevăd:

I. Diminuarea cu 25% a următoarelor cheltuieli bugetare:

1. cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare - dar fără a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi al altor drepturi de natură salarială din sectorul bugetar;

2. valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicală, medicamentele şi protezele;

3. suma forfetară destinată plăţii drepturilor băneşti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor;

4. măsurile de la pct. 1-3 se aplică şi personalului Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;

5. cuantumul sprijinului statului pentru salarizarea personalului clerical şi neclerical;

6. indemnizaţiile lunare prevăzute la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe lonescu-Şişeşti" şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare;

7. cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membrilor Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.

II. Diminuarea cu 15% a următoarelor cheltuieli bugetare:

1. indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce vizează plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja;

2. pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I (art. 9 din lege). Textul în cauză are următorul cuprins:

„(1) De la data intrării în vigoare a prezentei legi, cuantumul brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I se diminuează cu 15%.

(2) La determinarea cuantumului brut al pensiilor, precum şi a indemnizaţiei de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, valoarea punctului de pensie utilizată este de 622,9 lei.";

3. obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncă ca urmare a disponibilizărilor prin concedieri colective;

4. indemnizaţia pentru creşterea copilului, fără a scădea însă sub pragul de 600 RON;

5. cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România;

6. ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;

7. indemnizaţia de merit prevăzută de Legea nr. 118/2002 privind instituirea indemnizaţiei de merit;

8. indemnizaţiile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004.

III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON.

IV. Eliminarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere sau la trecerea în rezervă.

V. Biletele de odihnă pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

VI. Se abrogă, prin art. 16 din lege, o serie de prevederi legale care vizează cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din partea statului.

VII. Potrivit art. 17 alin. (1) din lege, măsurile de diminuare a cheltuielilor se aplică până la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi text legal prevede că „(2) Incepând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011".

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legilor, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi şi ale art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate şi următoarele acte cu caracter internaţional:

- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi anume art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă şi la protecţie socială şi art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent;

- art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - privind recunoaşterea de către statele semnatare a tuturor drepturilor garantate de Pact persoanelor care se află pe teritoriul lor;

- art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume art. 1 privind demnitatea umană, art. 17 alin. (1) privind dreptul de proprietate, art. 25 privind drepturile persoanelor în vârstă, art. 34 alin. (1) privind securitatea socială şi asistenţa socială şi art. 52 alin. (1) privind întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor;

- art. 15 privind derogarea în caz de stare de urgenţă şi art. 18 privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind protecţia proprietăţii;

- Carta socială europeană, şi anume art. 1 pct. 2 şi 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilă, art. 20 privind egalitatea de şanse a lucrătorilor, art. 23 privind dreptul persoanelor vârstnice la protecţie specială, art. 24 privind protecţia lucrătorilor în caz de concediere şi art. F din partea a V-a privind derogările în caz de război sau de pericol public.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu Popescu Renard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât instituţia intervenţiei prevăzută de art. 49 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu este compatibilă cu procedura de judecată din faţa Curţii Constituţionale (ad similis, a se vedea, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). Potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, numai Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra compatibilităţii regulilor din procedura civilă cu procedura din faţa sa; or, în procedura prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie, o atare intervenţie este inadmisibilă, fiind contrară regulilor procedurale stabilite prin Legea nr. 47/1992.

II. In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează neconstituţionalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Referitor la calificarea de către autorii sesizării a măsurii de reducere a cuantumului salariilor ca fiind un impozit, nereglementat de art. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, Curtea constată că o atare calificare este eronată. Potrivit art. 2 pct. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2003, impozitul este definit ca fiind acea „prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general", deci impozitul este un venit cu caracter de regularitate al bugetului de stat. In schimb, Curtea observă că în cauza de faţă nu este stabilită o nouă sursă de venit la bugetul de stat, ci, din contră, măsurile criticate vizează cheltuielile bugetare, şi anume reducerea lor. Astfel, reducerea cu 25% a salariilor nu se constituie într-un venit la bugetul de stat, ci în reducerea cheltuielilor pe care acesta trebuie să le suporte. Cu alte cuvinte, statul nu îşi mai plăteşte obligaţiile financiare la valoarea lor nominală pentru a proteja bugetul, fără însă a institui o nouă sursă de venituri la buget sub forma impozitului. De altfel, se poate constata că, în mod implicit, ca efect al reducerii cheltuielilor, scad şi veniturile la bugetul de stat, spre exemplu, fiind afectat cuantumul impozitului pe venit colectat de către stat. Ca atare, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 56 alin. (2) din Constituţie.

Raportat la critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea art. 16 din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât angajaţii din mediul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. In schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un angajator. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 448 din 15 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 septembrie 2005, a statuat: „Contractul individual de muncă este convenţia prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. In această convenţie, negociată şi liber consimţită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi". Or, obligarea de către stat, deci de către un terţ, raportat la contractul individual de muncă încheiat, atât a angajatorului de a-şi reduce cheltuielile de personal, cât şi a angajatului în sensul diminuării veniturilor sale, ar încălca în mod flagrant art. 1 alin. (3) şi (5), art. 41, art. 44 şi art. 45 din Constituţie.

De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul că Guvernul nu ar fi respectat anumite cerinţe privitoare la iniţierea proiectului de lege, exigenţe prevăzute expres de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, întrucât dispoziţiile legale la care se face referire în obiecţia de neconstituţionalitate nu au relevanţă constituţională.

Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.

Intrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, si anume:

- să fie prevăzută prin lege;

- să se impună restrângerea sa;

- să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică;

- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;

- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Astfel, Curtea reţine că diminuarea cuantumului salariului/ indemnizaţiei/ soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, cu 25% este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii mânu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională" din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale -, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.

In acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

In consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.

Astfel, Curtea constată că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial".

Se mai arată că, „din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată".

In consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizatiilor/soldelor cu 25%.

De asemenea, Curtea observă că autorii obiecţiei pornesc de la o ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi trebuit declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii prevăzute la art. 93 din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de urgenţă sau asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie. In consecinţă, Curtea constată că, în situaţia de speţă, art. 53 teza referitoare la securitatea naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.

Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea constată, totodată, că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi în acelaşi mod.

Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

In acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/ soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.

III. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea cuantumului pensiilor, Curtea constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele motive:

Pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar [art. 7 alin. (2) şi art. 90 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 19/2000, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele, şi pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite [art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000]. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestaţie din partea sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului contributivităţii.

Art. 9 alin. (1) teza întâi din legea criticată reglementează diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată; de asemenea, art. 9 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege prevede că valoarea punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului brut al pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrării în vigoare a legii este de 622,9 lei. In consecinţă, în mod evident, prevederile anterior menţionate vizează pensiile contributive cuvenite sau aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.

In Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii -, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie [a se vedea, în acelaşi sens, şi Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 (şi nu Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007, astfel cum este, în mod eronat, indicat în obiecţia de neconstituţionalitate)].

Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2) dreptul la pensie, ca drept fundamental. Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire a acestui drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. In aceste condiţii devine aplicabil art. 60 din Convenţie, potrivit căruia „nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte".

Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă, vârstă de pensionare etc.) Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.

Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 22 ianuarie 2007), ele îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii.

Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză, practic, şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea, ca principiu, este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei rezultat în urma aplicării acestui principiu afectează substanţa dreptului la pensie.

Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să reaşeze sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul contributivităţii, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridică a acestui domeniu. De aceea, dacă prin reaşezarea sistemului de calcul al pensiei în sensul arătat mai sus rezultă un cuantum mai mic al acesteia, statul este obligat să adopte reglementări similare art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, şi anume să menţină în plată cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este mai avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care beneficiază de pensie în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie, constituind, de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al pensiei.

De asemenea, Curtea constată şi anumite insuficienţe de redactare a textului art. 9 din lege. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din legea criticată, are loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în plată, ceea ce, coroborat cu art. 17 alin. (1) din lege, duce la concluzia că o atare diminuare este temporară - până la 31 decembrie 2010. Insă, cu privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuată chiar valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal cu art. 17 alin. (1) din lege nu mai apare ca fiind una clară, ceea ce înseamnă că pentru aceste pensii legiuitorul va trebui să adopte ulterior o lege pentru a le aduce după 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în plată la momentul intrării în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o diferenţă de tratament nepermisă între pensiile aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de pensie în ipoteza art. 9 alin. (1) din lege ar fi mai mică decât cea reglementată de art. 9 alin. (2) din lege, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.

Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului asigurărilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de către stat.

De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.

In consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus-arătate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.

Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000, invaliditatea de gradul I este caracterizată „prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane". In consecinţă, diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie inferioare celei existente, necesară la calculul cuantumului brut al indemnizaţiei de însoţitor, contravine art. 47 alin. (1) din Constituţie, statul neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate de protecţie socială.

IV. Curtea constată că prestaţiile sociale care au fost eliminate de textul art. 16 din legea criticată nu sunt prevăzute la nivel constituţional, astfel încât legiuitorul este liber să aprecieze asupra acordării sau neacordării acestora, în funcţie de posibilităţile bugetare ale statului. In consecinţă, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

V. Cu privire la prestaţiile sociale al căror cuantum a fost diminuat, Curtea constată următoarele:

- cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de textul constituţional al art. 47 (de exemplu: ajutorul de şomaj) poate fi diminuat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie; cele constatate de către Curte la analiza constituţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului la muncă fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;

- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute de textul constituţional al art. 47 (de exemplu, cele cuprinse la art. 15 din legea criticată) poate fi dimensionat de către legiuitor în funcţie de posibilităţile bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

VI. Curtea reţine că legea criticată nu contravine prevederilor actelor cu caracter internaţional invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, având în vedere marja de apreciere a statului în realizarea şi garantarea drepturilor sociale şi economice. De altfel, astfel cum s-a arătat mai sus, neconstituţionalitatea art. 9 din lege rezultă din însuşi textul constituţional al art. 47, şi nu din prevederile actelor internaţionale invocate.

VII. Curtea observă că, prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, a stabilit că „dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii [...] constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie".

Raportat la situaţia de faţă, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010. Chiar dacă legea a fost adoptată prin această procedură, ea este şi va rămâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin urmare, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că este de competenţa exclusivă a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.

Totodată, Curtea constată că, în aplicarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale pentru a le pune de acord cu prezenta decizie şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă. Ad similis, a se vedea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007.

VIII. In final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

In consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (ase vedea Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

1. Constată că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

2. Constată că dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la datele de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistraţi-asistenţi,

Benke Karoly

Ramona Daniela Maritiu