Decizia Nr.786 din 17.11.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) şi art. 56 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 91 din 08 februarie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) sintagma „doar la solicitarea instanţei, în acest caz..." şi alin. (17) sintagma „nu" şi art. 56 alin. (2) sintagma „în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată" şi alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 20.421/55/2014 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 536D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 26 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 20.421/55/2014, Judecătoria Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) sintagma „doar la solicitarea instanţei, în acest caz..." şi alin. (17) sintagma „nu" şi art. 56 alin. (2) sintagma „în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată" şi alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece condamnatul, deşi privat de libertate, nu este adus în faţa instanţei de judecată decât în cazul în care instanţa consideră necesar acest lucru. Totodată, pentru lămurirea efectivă şi amănunţită a cauzei nu pot fi făcute confruntări.6. Judecătoria Arad - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, art. 39 alin. (16) sintagma „doar la solicitarea instanţei, în acest caz..." şi alin. (17) sintagma „nu" şi art. 56 alin. (2) sintagma „în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată" şi alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În realitate, Curtea constată că, din perspectiva criticilor formulate, obiect al excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) cu denumirea marginală Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate şi art. 56 alin. (2) şi (5) cu denumirea marginală Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate din Legea nr. 254/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conţinut:– Art. 39 alin. (16) şi (17): „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.
(17) Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.";

– Art. 56 alin. (2) şi (5): „(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată. [...]
(5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului."11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 referitor la Statul român, art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 1, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, paragrafele 19-23, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013. Cu acel prilej s-a statuat că prevederile contestate se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, şi că atât cadrul general prevăzut de art. 39, cât şi cel prevăzut de art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea reţine că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului.13. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007. De aceea, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.14. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 - Aidrian împotriva Austriei, Cererea nr. 16.236/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcomet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilfa împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33. 15. Totodată, Curtea a mai reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.16. Cât priveşte faptul că asistenţa juridică nu este obligatorie în procedura de soluţionare a contestaţiei, prin Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, şi prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, Curtea a reamintit cele statuate în jurisprudenţa sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. Curtea a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, şi Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat totodată că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014). 17. Autorul excepţiei a indicat, ca temei constituţional al sesizării, şi dispoziţiile art. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale Protocolului nr. 12 la Convenţie. Examinând această susţinere, Curtea constată că, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, textele indicate nu sunt relevante, neavând nicio concludenţă pentru soluţionarea acesteia. 18. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, argumentele şi soluţia Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015 îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, inclusiv cu privire la dispoziţiile art. 56 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 254/2013.19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 20.421/55/2014 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) şi art. 56 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport de criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru