DECIZIE Nr.
599 din 20 mai 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 183 alin. 1 si 2 si ale art. 278 1
alin. 8 lit. c) si alin. 9 din Codul de procedura penala, precum si ale art.
281 din Codul penal
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 523 din 10 iulie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă - procuror
Oana Cristina Puică - maqistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 2781 alin. 8 lit. c) din
Codul de procedură penală, precum şi ale art. 281 din Codul penal, excepţie
ridicată de Romeo-Gabriel Gheţaru în Dosarul nr. 14.336/280/2006 al
Judecătoriei Piteşti.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza se află în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 16 ianuarie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 14.336/280/2006, Judecătoria Piteşti a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183
alin. 1 şi 2 şi ale art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de
procedură penală, precum şi ale art. 281 din Codul penal.
Excepţia a fost ridicată de Romeo-Gabriel Gheţaru cu
ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecată
pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat,
infracţiune prevăzută de art. 281 din Codul penal, raportat la art. 25 din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din
Codul de procedură penală, care reglementează mandatul de aducere, înfrâng
dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (2), care garantează
inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, permiţând
doar percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege. In acest sens, arată că aducerea, realizabilă
inclusiv prin constrângere, a învinuitului sau a inculpatului în faţa organului
de urmărire penală sau a instanţei de judecată reprezintă o privare de
libertate, fără a fi nici reţinere, nici arestare, în condiţiile în care în
Legea fundamentală nu este prevăzută instituţia mandatului de aducere. Pentru
aceleaşi raţiuni, consideră că art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură
penală încalcă şi prevederile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 9 paragraful 1 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, texte ce
reglementează dreptul persoanei la libertate şi la siguranţă. Intrucât art. 183
alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală nu prevede nicio cale de atac
împotriva încheierii de şedinţă prin care s-a dispus
emiterea mandatului de aducere, apreciază că sunt
încălcate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei
lipsite de libertate la un recurs în faţa unui tribunal. Autorul excepţiei
susţine că textul de lege criticat înfrânge şi prevederile art. 14 paragraful 3
lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
prevederi referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se
autoincrimina, întrucât „declaraţia în procesul penal este o armă în apărare,
ca atare, inculpatul poate să refuze acest drept, poate alege să nu declare
nimic".
Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din
Codul de procedură penală, prin faptul că permit ca „judecătorul să se
substituie procurorului şi să dispună în mod arbitrar inculparea unui cetăţean
găsit nevinovat de către toţi procurorii care l-au cercetat", contravin
prevederilor constituţionale ale art. 131 referitoare la rolul Ministerului
Public. Arată că, în baza textului de lege criticat, judecătorul poate să
reţină cauza spre judecare fără a pune în mişcare acţiunea penală,
încălcându-se astfel art. 24 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la
apărare, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un
proces echitabil. In sprijinul susţinerilor, citează jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, care a statuat că „este [...] necesar ca rezolvarea cauzei să
se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în
mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel
în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să
excludă trimiterea în instanţă a dosarului" (Decizia nr. 24 din 23
februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136
din 1 aprilie 1999). De asemenea, consideră că art. 2781 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din
Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din
Legea fundamentală privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces
echitabil, prin ignorarea principiului de generală aplicabilitate în dreptul
penal non reformatio in pejus, atât timp cât există posibilitatea ca persoana faţă de care
procurorul a dat o soluţie de netrimitere în judecată, prin propria cale de
atac, să îşi agraveze situaţia, redobândind calitatea de învinuit sau, chiar
mai rău, dobândind calitatea de inculpat.
In fine, autorul excepţiei susţine că sintagma „legea
specială" din art. 281 al Codului penal este neconstituţională prin
raportare la dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 73 alin. (1)
privind categoriile de legi şi în art. 115 alin. (1) referitor la delegarea
legislativă. Consideră că „Parlamentul nu poate adopta decât o singură lege
specială - legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice". Prin urmare, legea
specială la care face trimitere art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr.
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât „legea
avocaturii este lege organică, nu specială".
Judecătoria Piteşti apreciază
excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Astfel, arată că
prevederile art. 183 din Codul de procedură penală, în integralitatea lor, sunt
menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi nu încalcă libertatea
individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu
cea a măsurilor preventive. In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2781 alin. 8
lit. c) din Codul de procedură penală, instanţa consideră că acestea sunt
susceptibile de îmbunătăţiri, însă nici în acest stadiu al reglementării nu vin
în contradicţie cu vreuna din prevederile constituţionale invocate. De
asemenea, arată că sintagma „lege specială" este folosită în contextul
art. 281 din Codul penal pentru a da eficienţă principiului de drept specialia generalibus derogant.
Potrivit art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că textele de lege criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Potrivit încheierii de sesizare a Curţii, obiectul
excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 183 alin. 1
şi 2 şi ale art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi
prevederile art. 281 din Codul penal. Insă, din examinarea concluziilor scrise
depuse în motivarea excepţiei, reiese că în realitate critica de
neconstituţionalitate priveşte şi dispoziţiile art. 2781 alin. 9 din Codul de procedură
penală. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
- Art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală: „O persoană poate fi adusă în faţa
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de
aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată
nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.
Invinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat
chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală
sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune
această măsură.";
- Art. 2781 alin. 8
lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate
aceste dispoziţii prin Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006: „Judecătorul pronunţă una
dintre următoarele soluţii: [...] c) admite plângerea, prin încheiere,
desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la
dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit,
dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se
în mod corespunzător.
In cazul prevăzut în alin. 8 lit. c), actul de
sesizare a instanţei îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin.
1.";
- Art. 281 din Codul penal: „Exercitarea
fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea
cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale,
dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează
potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu
amendă."
Autorul excepţiei susţine că aceste texte de lege sunt
neconstituţionale astfel:
- prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de
procedură penală încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) referitoare la
libertatea individuală din Legea fundamentală, precum şi prevederile art. 5
paragrafele 1 şi 4 privind dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9
cu privire la dreptul persoanei de a nu fi arestată, deţinută sau exilată în
mod arbitrar din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 9
paragraful 1 privind dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei şi ale
art. 14 paragraful 3 lit. g) referitoare la dreptul acuzatului de a păstra
tăcerea şi de a nu se autoincrimina din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice;
- dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de
procedură penală înfrâng prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi
(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale
art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 131 cu privire
la rolul Ministerului Public, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
referitoare la dreptul la un proces echitabil;
- prevederile art. 281 din Codul penal contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile
de legi şi ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine următoarele:
I. Autorul excepţiei nu formulează veritabile critici
de neconstituţionalitate referitor la sintagma „lege specială" din
cuprinsul art. 281 al Codului penal. In realitate, critică modul de aplicare de
către organele de urmărire penală şi de către instanţa de judecată a textului
de lege menţionat. Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de
constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei
învestite cu soluţionarea litigiului.
II. Curtea s-a mai pronunţat
asupra constituţionalităţii prevederilor art. 183 din Codul de procedură penală
prin raportare la o serie de texte din Constituţie şi din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în
prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 885 din 16
octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750
din 5 noiembrie 2007, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor prevederilor art. 183 din Codul de procedură penală, reţinând că
regulile procedurale instituite prin dispoziţiile art. 183 din Codul de
procedură penală sunt menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal,
fără întârzieri determinate de absenţa sau refuzul persoanelor a căror
ascultare sau prezenţă este apreciată ca fiind necesară de către instanţa de
judecată. Prin dispoziţiile criticate nu se încalcă libertatea individuală,
întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a
sancţiunilor privative de libertate, astfel cum în mod eronat apreciază autorul
excepţiei. De altfel, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor
drepturi sau libertăţi poate fi restrâns pentru desfăşurarea instrucţiei
penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în faţa
instanţei de judecată atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest
lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de
drept.
Cu acelaşi prilej Curtea a statuat că nu este încălcat
nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 183
alin. 3 din Codul de procedură penală, persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne
la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea
lor, în afară de cazul în care s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a
acestora.
De asemenea, nu se aduce atingere dreptului acuzatului
de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare, întrucât
acesta nu este constrâns în niciun fel să facă vreo declaraţie în acest sens.
Pentru considerentele arătate mai sus, prevederile art.
183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu
dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ale art. 5 paragrafele 1
şi 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum
şi cu dispoziţiile art. 9 paragraful 1 şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
In ceea ce priveşte art. 2781 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din
Codul de procedură penală, aceste dispoziţii legale au mai fost supuse
controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la aceleaşi
prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici
similare. Astfel, prin Decizia nr. 172 din 22 martie 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22 aprilie 2005, Curtea a
statuat că susţinerea autorului excepţiei privind contrarietatea dintre
dispoziţiile legale atacate şi prevederile art. 24 din Constituţie este
nefondată, deoarece procedura de judecare a plângerilor împotriva rezoluţiilor
sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, prevăzută de art. 2781 din Codul de procedură penală, este
o procedură contradictorie în care toate părţile, inclusiv persoana acuzată de
comiterea unei fapte penale, au posibilitatea de a se apăra şi de a cere fie
menţinerea soluţiei procurorului, fie învestirea instanţei cu judecarea
infracţiunii reclamate. In această din urmă ipoteză, inculpatul beneficiază, se
înţelege, de toate mijloacele de apărare şi de toate garanţiile procesuale
prevăzute de lege. Cu acelaşi prilej, Curtea nu a reţinut nici susţinerea
privind încălcarea dispoziţiilor art. 131 din Constituţie privind rolul
Ministerului Public, întrucât judecarea cauzei de către instanţă după
desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată implică
participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al
acţiunii publice şi exercitarea tuturor atribuţiilor decurgând din această
calitate.
De asemenea, prin Decizia nr. 864 din 9 octombrie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.786 din 20 noiembrie
2007, Curtea a reţinut că procedura prezentării materialului de urmărire penală
este specifică primei faze a procesului penal, care, spre deosebire de faza a
doua, este nepublică. Acest argument are drept urmare instituirea obligaţiei
procurorului de a chema învinuitul sau inculpatul în cel mai important moment al urmăririi penale -
trimiterea în judecată - şi îşi găseşte raţiunea tocmai în asigurarea
posibilităţii învinuitului sau inculpatului de a fi asistat de un apărător şi
de a dispune de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea. Cu acest prilej
Curtea a statuat că prevederile legale criticate nu opresc persoana interesată
de a lua cunoştinţă de întreg materialul probator existent la dosar şi de a
formula cereri noi în cadrul noii faze procesuale căreia i se aplică dispoziţiile
privind judecata în primă instanţă şi căile de atac prevăzute de lege.
Cu aceeaşi ocazie Curtea a mai arătat că eventualele
probleme practice care s-ar fi putut ivi cu privire la modul de aplicare şi
interpretare a dispoziţiilor contestate de autor au fost dezlegate de Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. XV din 22 mai 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie
2006, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, „în aplicarea dispoziţiilor
art. 2781 alin. 8
lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul care, prin încheiere, admite
plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre
judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru
judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia". Aşa
fiind, nu se poate susţine că prevederile legale criticate contravin
principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin
art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, la care România este parte.
Totodată, prin Decizia nr. 574 din 7 iunie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 7 august
2007, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
2781 alin. 8 lit.
a)-c) din Codul de procedură penală, reţinând că
plângerea prevăzută de art. 2781 reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune
principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio in pejus. Intr-adevăr,
deşi legea nu prevede în mod expres aplicarea acestui principiu cu prilejul
soluţionării plângerii împotriva actelor procurorului, raţiuni identice cu cele
care determină extinderea aplicabilităţii acestui principiu şi în alte situaţii
decât cele prevăzute în art. 372, art. 3858 sau art. 4141 alin. 1 din Codul
de procedură penală justifică luarea sa în considerare şi în cazul procedurii
reglementate de art. 2781 din acelaşi cod.
Intrucât nu au apărut elemente noi, de natură a
determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi
considerentele deciziilor amintite mai sus îşi păstrează valabilitatea si în
cauza de fată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
I. Respinge, ca fiind
inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din
Codul penal, excepţie ridicată de Romeo-Gabriel Gheţaru în Dosarul nr.
14.336/2006 al Judecătoriei Piteşti.
II. Respinge, ca fiind
neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin.
1 şi 2 şi ale art. 2781 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală, excepţie
ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 mai 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică