Decizia Nr.573 din 21.09.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 717 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Anişoara Gabriela Cherciu în Dosarul nr. 12.380/325/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 150D/2016 al Curţii Constituţionale.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât textul de lege criticat nu îngrădeşte dreptul părţilor la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil. Arată că procedura contestaţiei la executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul executării silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat. În cadrul soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina aspecte care ţin de fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri judecătoreşti.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia nr. 52/A din 15 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.380/325/2015, Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 717 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Anişoara Gabriela Cherciu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei prin care Judecătoria Timişoara a anulat ca netimbrată cererea prin care contestatoarea a solicitat instanţei anularea tuturor formelor de executare efectuate împotriva sa de executorul judecătoresc.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neconstituţional, întrucât modificarea sa prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe s-a făcut prin încălcarea normelor de tehnică legislativă. Astfel, consideră că, de vreme ce art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă conţine singura dispoziţie legală de anulare a cererii de chemare în judecată, iar alin. (5) al acestuia reglementează modalitatea de contestare a încheierii de anulare, prin neaplicarea acestor dispoziţii în cadrul contestaţiei la executare se creează un vid legislativ pe care instanţele nu au calitatea să îl suplinească după bunul plac. Potrivit art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă, anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere, dată în camera de consiliu, dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3); or, odată cu neaplicarea acestei prevederi, anularea cererii de chemare în judecată se va face prin sentinţă dată în şedinţă publică, ceea ce nu este reglementat prin lege, instanţele fiind în situaţia de a improviza măsuri legislative. De asemenea, arată că art. 200 alin. (5) din Codul de procedură civilă stabileşte imperativ modul de contestare a măsurii anulării cererii de chemare în judecată, şi anume prin cerere de reexaminare, pe când prin neaplicarea acestei dispoziţii contestarea măsurii se va putea face doar printr-o cerere de apel, ceea ce nu este prevăzut de Codul de procedură civilă. Consideră că argumentele prezentate în expunerea de motive a Legii nr. 138/2014 nu sunt de natură să demonstreze necesitatea modificării art. 717 din Codul de procedură civilă în sensul eliminării aplicării art. 200 din acelaşi cod. Autoarea excepţiei mai susţine că o asemenea lipsă de corelare legislativă este de natură să tulbure bunul mers al executării silite, creând disfuncţionalităţi în derularea acesteia, având, aşadar, efecte contrare celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.6. Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă apreciază că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor din Legea fundamentală indicate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că susţinerile autoarei excepţiei sunt neîntemeiate. În acest sens, arată, în esenţă, invocând cele reţinute în doctrină, că, în situaţia în care nu sunt respectate prevederile legale referitoare la conţinutul contestaţiei, instanţa va proceda la aplicarea sancţiunilor corespunzătoare fiecărei neregularităţi, însă numai după fixarea primului termen de judecată. De asemenea, completarea textului este în acord cu natura specifică şi urgentă a contestaţiei la executare, cu atât mai mult cu cât, în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă se aplicau fără a se face vreo distincţie între tipurile de acţiune la care partea apela, întrucât nu exista nicio dispoziţie specială sub acest aspect.9. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate nu sunt de natură să încalce principiul accesului liber la justiţie şi nici dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Arată că procedura contestaţiei la executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul executării silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat. În cadrul soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri care emană de la organe cu activitate jurisdicţională în faţa cărora au avut loc dezbateri în contradictoriu, părţile având posibilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. Menţionează că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, în deplină concordanţă cu art. 126 alin. (2) din Constituţie.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 717 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, care au următoarea redactare: „(1) Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile art. 200 nefiind aplicabile în acest caz."13. Art. 200, la care face trimitere textul de lege criticat, cuprinde regulile de procedură referitoare la verificarea cererii şi regularizarea acesteia.14. Prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate au dobândit redactarea actuală odată cu modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, când, prin art. I pct. 37, a fost introdusă în cuprinsul art. 716 alin. (1) menţiunea referitoare la inaplicabilitatea prevederilor privitoare la verificarea şi regularizarea cererii. Ulterior, Codul de procedură civilă a fost republicat, art. 716 devenind art. 717.15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil şi art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Autoarea excepţiei invocă acest ultim articol din Legea fundamentală „prin raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi [la] jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la executările silite".16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că argumentele aduse în sprijinul admiterii acesteia sunt centrate pe faptul că textul supus controlului de constituţionalitate prevede expres că, în cadrul soluţionării contestaţiei la executare, nu se aplică procedura verificării şi regularizării cererilor, prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă.17. Curtea reţine că procedura menţionată urmăreşte complinirea eventualelor lipsuri ale cererii de chemare în judecată, sub aspectul competenţei instanţei sesizate şi al elementelor esenţiale ale cererii, enumerate la art. 194-197 din acelaşi cod, precum datele de identificare ale părţilor şi reprezentaţilor acestora - dacă este cazul, obiectul şi valoarea cererii, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, dovezile de care reclamantul înţelege să se folosească în susţinerea fiecărui capăt de cerere. De asemenea, procedura regularizării cererii de chemare în judecată mai are în vedere şi achitarea taxei judiciare de timbru. Toate aceste cerinţe a căror îndeplinire este verificată de judecător înainte de fixarea primului termen de judecată au ca scop stabilirea, încă din etapa preliminară, a unui cadru procesual clar, bine definit şi evitarea introducerii unor cereri de chemare în judecată informe, care să încarce rolul instanţelor cu procese al căror parcurs ar fi fost mult mai rapid în situaţia în care declanşarea acestora s-ar fi realizat prin intermediul unor acţiuni introductive bazate pe cereri de chemare în judecată care să cuprindă toate menţiunile definitorii mai sus arătate (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 167 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017, paragraful 19).18. Curtea reţine că procedura verificării şi regularizării priveşte cererea de chemare în judecată, ca act iniţial al procesului, de al cărei conţinut depinde întreaga derulare ulterioară a procesului. Contestaţia la executare, în schimb, este considerată un incident ivit în cursul executării silite, astfel că nu se justifică aplicarea procedurii regularizării cererii, câtă vreme coordonatele esenţiale ale procesului au fost deja stabilite. Ceea ce nu înseamnă că, în virtutea rolului său activ, judecătorul nu va pune în vedere contestatorului-debitor ca, până la primul termen de judecată, să remedieze lipsurile constatate la înregistrarea contestaţiei. Deosebirea faţă de procedura regularizării constă în faptul că, în cadrul acesteia din urmă, nu se fixează primul termen de judecată decât după ce se corectează sau completează corespunzător cerinţele mai sus amintite, pe când, în cazul contestaţiei la executare, judecătorul stabileşte primul termen de judecată şi dispune comunicarea contestaţiei către intimat, în forma incompletă înaintată de contestator, dar, în acelaşi timp, înştiinţează contestatorul cu privire la carenţele contestaţiei şi îi pune în vedere să le complinească. Aşadar, contestaţia nu va fi anulată decât dacă, la primul termen de judecată, judecătorul constată că nu au fost îndeplinite rigorile de formă şi de fond, deşi contestatorului i-au fost aduse la cunoştinţă şi i s-a dat posibilitatea să se conformeze acestora într-un anumit interval de timp.19. De altfel, în cauza de faţă, din decizia Tribunalului Timiş, care constituie actul de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că instanţa care a anulat ca netimbrată contestaţia la executare formulată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate i-a pus în vedere acesteia, prin citaţie, să depună taxa de timbru judiciar corespunzătoare, pentru ca, abia apoi, constatând neîndeplinirea acestei obligaţii, să anuleze cererea. Autoarea excepţiei a susţinut, însă, în motivarea apelului declarat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, că, în realitate, prin rezoluţia cuprinsă în citaţie, instanţa i-a fixat termen pentru depunerea întâmpinării, iar nu a taxei judiciare de timbru.20. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că nu se pune problema unei necorelări legislative, contrară normelor de tehnică legislativă, de natură să încalce exigenţele de calitate şi previzibilitate ale normelor juridice, aşa cum susţine autoarea excepţiei, ci neaplicarea procedurii regularizării cererii în cazul contestaţiei la executare reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a înţeles să eficientizeze şi să accelereze astfel o etapă a executării silite, în condiţiile în care accesul liber la justiţie este pe deplin asigurat, contestatorul având posibilitatea reală şi efectivă de a se adresa instanţelor de judecată pentru contestarea actelor de executare silită.21. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, în conformitate cu prevederile art. 200 alin. (5) din Codul de procedură civilă, contestarea măsurii anulării cererii de chemare în judecată, pentru nerespectarea condiţiilor de formă şi de fond descrise în art. 194-197 din acelaşi cod, se face printr-o cerere de reexaminare, pe când în cazul contestaţiei la executare, prin neaplicarea acestei dispoziţii, contestarea măsurii anulării contestaţiei se va putea face doar prin apel, Curtea reţine că nu este îngrădit nici dreptul de acces liber la justiţie, nici cel la un proces echitabil, atât timp cât contestatorul are posibilitatea de a solicita şi de a obţine, în faţa unei instanţe de judecată, reanalizarea măsurii anulării contestaţiei.22. Sub acest aspect, Curtea reiterează cele statuate cu valoare de principiu în jurisprudenţa sa, în sensul că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Curtea a apreciat că aceasta reprezintă o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite de lege" şi ale art. 129, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Curtea a arătat că judecătorul „spune dreptul" pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).23. În ce priveşte invocarea, în susţinerea criticii de neconstituţionalitate, a prevederilor art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, în condiţiile în care nu face trimitere la niciun act de drept european, dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale neintrând în sfera de aplicare a dispoziţiilor constituţionale menţionate, raportarea la acestea putând fi făcută prin prisma art. 20 din Legea fundamentală.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anişoara Gabriela Cherciu în Dosarul nr. 12.380/325/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 717 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 21 septembrie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Valentina Bărbăţeanu