Decizia Nr.57 din 28.09.2020

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.518/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 7.007/94/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 28 mai 2020, în Dosarul nr. 7.007/94/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu la sediul unui cabinet individual de avocatură, este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură?II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile8. Codul de procedură civilăArt. 158 „Alegerea locului citării şi al comunicării altor acte de procedură"
(1) În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156. (...) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept9. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 21 aprilie 2017 cu nr. 7.007/94/2017, reclamanţii A şi B au chemat-o în judecată pe pârâta C, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:– autorizarea reclamanţilor, în calitate de cumpărători, să înlăture viciile ascunse ale acoperişului construcţiei cumpărate de la pârâtă, pe cheltuiala acesteia din urmă;– obligarea pârâtei să suporte costul remedierii viciilor ascunse ale acoperişului construcţiei;– obligarea pârâtei să predea reclamanţilor cartea tehnică a construcţiei, în original sau în copie legalizată.10. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.710 alin. (1) lit. a) din Codul civil. 11. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 5.442 din 11 octombrie 2018, Judecătoria Buftea a admis acţiunea şi, în consecinţă, i-a autorizat pe reclamanţi să efectueze, pe cheltuiala pârâtei, reparaţiile la imobilul cumpărat, în limita sumei de 14.289,57 lei, şi a obligat-o pe pârâtă să predea reclamanţilor cartea tehnică a aceluiaşi imobil, în original sau în copie legalizată. 13. Împotriva sentinţei primei instanţe pârâta a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată. 14. Intimaţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat. 15. Prin Decizia civilă nr. 2.715/2019 din 25 iunie 2019, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a respins apelul ca nefondat. 16. Decizia instanţei de apel a fost comunicată apelantei la sediul său social la data de 14 august 2019 şi la domiciliul său procesual ales la data de 19 august 2019. 17. Împotriva deciziei instanţei de apel pârâta a declarat recurs la data de 19 septembrie 2019, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate. 18. Intimaţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că pentru calcularea termenului de exercitare a recursului trebuie avută în vedere prima comunicare a deciziei recurate, respectiv cea de la sediul social al recurentei, iar nu cea de la domiciliul său procesual ales, întrucât nu a fost indicată persoana responsabilă cu primirea corespondenţei. 19. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare în cuprinsul căruia a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: în interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, mai este necesară indicarea persoanei responsabile cu primirea corespondenţei dacă a fost indicat cabinetul de avocatură? IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 20. Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 21. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel. 22. De lămurirea chestiunii de drept referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât dezlegarea dată chestiunii de drept influenţează soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra recursului. Astfel, în măsura în care textul de lege anterior evocat s-ar interpreta în sensul că alegerea de domiciliu la sediul unui cabinet individual de avocatură impune şi indicarea unei persoane responsabile cu primirea corespondenţei, în plus faţă de indicarea cabinetului de avocatură, recursul ar putea fi anulat ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii, conform art. 485, raportat la art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 23. Chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării este nouă, întrucât nu a primit o dezlegare din partea instanţelor, concretizată într-o practică judiciară cristalizată. Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că dispoziţiile art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt susceptibile de interpretări diferite, evocând în acest sens Decizia nr. 956 din 8 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 24. Instanţa de trimitere a mai arătat că asupra acestei chestiuni de drept instanţa supremă nu a statuat în mod direct prin pronunţarea unei hotărâri prealabile şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 25. Recurenta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că: prezenta cauză se află în cursul judecăţii în ultimă instanţă; cererea se află pe rolul unei curţi de apel; chestiunea de drept ce urmează a fi dezlegată nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii şi asupra acesteia nu a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; de lămurirea acestei chestiuni depinde soluţionarea recursului, în sensul admiterii sau respingerii excepţiei tardivităţii recursului. 26. Intimaţii au formulat un punct de vedere cu privire la cererea recurentei de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au susţinut că sesizarea este inadmisibilă. În acest sens au arătat că de lămurirea chestiunii de drept invocate de recurentă nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În plus, chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării nu este nouă. 27. Intimaţii au mai susţinut că au invocat prin întâmpinare excepţia tardivităţii recursului, în temeiul art. 245 din Codul de procedură civilă, fără a pune în discuţie fondul dreptului. Astfel, excepţia invocată se află în relaţie de dependenţă cu dispoziţiile de drept procesual civil de la art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, dezlegarea unei chestiuni de drept nu poate viza decât o problemă de drept ce are legătură cu fondul cauzei. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 28. Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă face referire la posibilitatea părţilor de a-şi alege un domiciliu procesual diferit de cel la care aceste persoane locuiesc. 29. Desemnarea unui domiciliu procesual ales trebuie să fie însoţită de menţionarea persoanei responsabile cu primirea corespondenţei. Cum textul de lege supus interpretării nu distinge, persoana responsabilă cu primirea corespondenţei ar putea fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, pentru aceasta din urmă corespondenţa urmând a fi primită în condiţiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 30. Ca atare, completul de judecată al instanţei de sesizare a considerat că partea şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta persoana însărcinată cu primirea corespondenţei în situaţia în care a indicat, pe lângă adresa domiciliului procesual ales, şi cabinetul de avocatură, nemaifiind necesară indicarea unei persoane fizice care ar putea să primească efectiv corespondenţa. 31. Totodată, acelaşi complet a arătat că rareori actul de procedură este primit chiar de persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, finalitatea art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă fiind aceea de a semnala că la domiciliul procesual ales nu locuieşte partea, ci o altă persoană fizică sau juridică care poate primi corespondenţa pentru parte. 32. De asemenea, o interpretare a acestui articol în litera legii, în sensul că, deşi a fost ales domiciliul procesual la sediul unui cabinet de avocatură, ar fi necesară indicarea şi a unei persoane fizice însărcinate cu primirea corespondenţei, ar conduce la inaplicabilitatea art. 162 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, acest din urmă text de lege prevede posibilitatea înmânării legale a unui act de procedură către o altă persoană, angajată a unei persoanei juridice însărcinate cu primirea corespondenţei. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 33. Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 34. Curţile de apel Bacău, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Oradea şi Ploieşti au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 35. Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 36. Într-o primă opinie s-a apreciat că este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului procesual la sediul unui cabinet de avocatură pentru a fi aplicabil art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 37. Într-o a doua opinie s-a apreciat că nu este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului procesual la sediul unui cabinet de avocatură, fiind suficientă indicarea sediului cabinetului de avocatură pentru a fi aplicabil art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 38. În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia civilă nr. 131/CM din 26 mai 2020 (definitivă), prin care Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a respins ca tardiv apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, reţinând că pentru a produce efectul urmărit, respectiv comunicarea actelor de procedură la domiciliul procesual ales, manifestarea de voinţă trebuie să îndeplinească o cerinţă esenţială, în sensul de a fi indicată persoana responsabilă cu primirea corespondenţei la domiciliul procesual ales;– Sentinţa civilă nr. 5.335 din 7 august 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.083/302/2014 (definitivă), prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a respins ca tardivă cererea de anulare a ordonanţei de plată, reţinând că necesitatea indicării persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei subzistă chiar dacă partea este reprezentată de avocat sau chiar dacă sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură este la sediul cabinetului de avocat, în lipsa unei asemenea indicări comunicarea actelor de procedură urmând a se face la sediul părţii;– Sentinţa civilă nr. 1.382 din 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 37.224/3/2019 (definitivă), prin care s-a reţinut că, deşi şi-a ales sediul procesual la un cabinet de avocatură, partea nu a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, conform art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel încât hotărârea va fi comunicată la sediul părţii;– Sentinţa civilă nr. 1.358 din 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 606/3/2020 (recurată), prin care s-a reţinut că, deşi şi-a ales sediul procesual la un cabinet de avocatură, partea nu a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, conform art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel încât hotărârea va fi comunicată la sediul părţii;– Sentinţa civilă nr. 1.477 din 2 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.321/62/2019 (recurată), prin care s-a reţinut că, deşi şi-a ales sediul procesual la un cabinet de avocatură, partea nu a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, conform art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel încât hotărârea va fi comunicată la sediul părţii;– Decizia civilă nr. 199/Ap din 21 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă în Dosarul nr. 131/266/2017 (definitivă), prin care s-a reţinut că obligaţia indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură subzistă şi în cazul în care partea îşi alege domiciliul la un cabinet individual de avocatură, unde pot lucra mai multe persoane, astfel încât este necesar a se cunoaşte persoanele care pot primi actele de procedură;– Decizia civilă nr. 141 din 25 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă în Dosarul nr. 17.362/3/2017 (definitivă), prin care s-a reţinut că, deşi partea a indicat sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, nu a indicat şi persoana însărcinată cu primirea acestora, astfel încât procedura de comunicare a sentinţei primei instanţe s-a realizat în mod legal conform art. 155-156 din Codul de procedură civilă.39. În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia civilă nr. 5.393 din 15 octombrie 2018 (definitivă), pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.459/2/2018, prin care s-a reţinut că formularea art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la „persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură" nu este circumstanţiată la o anumită calitate a persoanei, având deci un sens larg, în care poate intra inclusiv cabinetul unui avocat, întrucât reiese identitatea persoanei căreia urmează să îi fie înmânate actele de procedură;– Decizia civilă nr. 35/C/2019-R din 21 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 14.113/271/2016 (definitivă), prin care s-a reţinut că nu este necesară indicarea de către parte a unui anumit avocat din cadrul cabinetului sau societăţii de avocatură pentru a primi actele de procedură, căci însuşi cabinetul sau însăşi societatea a fost însărcinată în acest scop;– Decizia civilă nr. 326/2020 din 10 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.915/271/2019 (recurată), prin care s-a reţinut că nu este necesară indicarea de către parte a unui anumit avocat din cadrul cabinetului pentru a primi actele de procedură, căci însuşi cabinetul a fost însărcinat în acest scop.40. Hotărârile transmise de curţile de apel Bacău şi Cluj nu cuprind considerente relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, motiv pentru care este inutilă evocarea lor. 41. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 42. Prin Decizia nr. 556 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 10 decembrie 2018, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În paragraful 12 din respectiva decizie s-a reţinut că: „(...) prevederile textului de lege criticat dispun în legătură cu posibilitatea de alegere a locului citării şi al comunicării altor acte de procedură, prin excepţie de la procedura de drept comun al locului citării, reglementată de art. 155 şi art. 156 din Codul de procedură civilă. Astfel, în sensul textului de lege criticat, părţile pot indica alt domiciliu sau, după caz, sediu, în vederea comunicării actelor de procedură, însă aplicarea acestei proceduri este condiţionată în mod expres de indicarea şi a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură. Prin urmare, neindicarea, în acest caz, a mandatarului procesual al părţii este sancţionată cu aplicarea dreptului comun în materie, respectiv comunicarea actelor de procedură se va face la locul în care partea îşi are domiciliul/sediul, respectiv, în condiţiile art. 155 şi art. 156 din Codul de procedură civilă." IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 43. Nu au fost identificate decizii pronunţate de instanţa supremă, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 44. La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul primei opinii, respectiv: – Încheierea din 3 octombrie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a repus cauza pe rol, reţinând că nu este legal îndeplinită procedura de citare cu recurentul pentru că în procesul-verbal de înmânare a citaţiei către această parte nu a fost indicată persoana însărcinată cu primirea corespondenţei; – Decizia nr. 1.848 din 17 octombrie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a reţinut că partea a menţionat domiciliul procesual ales în cererea de apel, indicând drept persoană însărcinată cu primirea corespondenţei pe avocatul său, astfel încât necitarea părţii la domiciliul procesual ales atrage nulitatea tuturor actelor de procedură;– Decizia nr. 1.996 din 6 octombrie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a reţinut că dovada de îndeplinire a procedurii de citare nu poartă semnătura şi nici datele de identificare ale persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, astfel încât procedura de citare nu este legal îndeplinită;– Decizia nr. 3.917 din 2 octombrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a reţinut că solicitarea de comunicare a actelor de procedură la sediul cabinetului de avocat nu îndeplineşte toate cerinţele de la art. 158 din Codul de procedură civilă, întrucât, deşi a fost indicat un sediu procesual ales, nu a fost precizat numele sau denumirea persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, astfel încât comunicarea deciziei atacate trebuia să fie efectuată la sediul principal al părţii, conform art. 155-156 din Codul de procedură civilă;– Decizia nr. 956 din 8 martie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca tardiv recursul, reţinând că obligaţia indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură subzistă şi dacă partea îşi alege domiciliul la un cabinet individual de avocatură, unde pot lucra mai multe persoane, întrucât este necesar a se cunoaşte persoanele care pot primi actele de procedură;– Decizia nr. 1.091 din 14 martie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că administratorul special al părţii a solicitat ca actele de procedură să fie comunicate la domiciliul procesual ales, indicând şi persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, conform art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel încât procedura de citare a fost legal îndeplinită la domiciliul procesual ales;– Decizia nr. 4.597 din 17 decembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, în condiţiile în care partea nu a indicat în cuprinsul cererii sale şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, în mod legal a procedat prima instanţă, comunicând actele de procedură la sediul social al părţii;– Decizia nr. 2.798 din 24 mai 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, în condiţiile în care partea nu a arătat prin contestaţie persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, decizia de soluţionare a contestaţiei a fost comunicată conform art. 155 din Codul de procedură civilă;– Decizia nr. 498 din 30 ianuarie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, deşi partea a indicat o adresă în vederea comunicării actelor de procedură, potrivit art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau art. 156.X. Raportul asupra chestiunii de drept 45. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 46. Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ şi care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă;– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;– soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.47. Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva primelor două condiţii enunţate, se constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea căii de atac a recursului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă. Litigiul are ca obiect o acţiune evaluabilă în bani, apelul fiind soluţionat la data de 25 iunie 2019, respectiv ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă judecă pricina în recurs, în ultimă instanţă. 48. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece de interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în funcţie de soluţia adoptată cu privire la excepţia tardivităţii depunerii cererii de recurs. 49. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, această condiţie nu este îndeplinită. 50. Condiţia necesară pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi este distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, concluzie ce se desprinde din analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă. 51. Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară, în lipsa unei definiţii a „noutăţii" chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015). 52. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, deoarece criteriul vechimii, prin raportare exclusiv la anul emiterii actului normativ supus dezbaterii, nu poate fi absolutizat. 53. În acest sens s-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, noutatea, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă şi la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind astfel actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept invocate, respectiv să existe o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior. 54. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în lucrările de specialitate juridică - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. 55. Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susţin condiţia noutăţii, se impune redarea conţinutului textului de lege, obiect al chestiunii de drept sesizate: Art. 158 din Codul de procedură civilă „Alegerea locului citării şi al comunicării altor acte de procedură"
(1) „În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156. (...)"56. Dispoziţiile legale citate nu reprezintă o noutate legislativă în materia reglementărilor privind alegerea locului citării şi al comunicării altor acte de procedură. 57. Astfel, acelaşi mod de reglementare se regăseşte şi în cuprinsul Codului de procedură civilă din 1865: Art. 93 „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii." 58. Din analiza comparativă a reglementărilor citate se constată că între acestea există o asemănare perfectă de conţinut, dispoziţiile legale supuse interpretării prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti reprezentând o simplă reluare a unui text legal anterior. 59. Aşadar, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării. 60. Caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014). 61. Examenul jurisprudenţial al hotărârilor judecătoreşti comunicate de curţile de apel din ţară (la care s-a făcut referire la pct. VII) relevă că opinia majoritară a instanţelor este orientată spre soluţia necesităţii indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului sau, după caz, a sediului procesual. 62. În acelaşi sens sunt practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum rezultă din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate la nivelul acestei instanţe, precum şi interpretarea dedusă din Decizia nr. 556 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 10 decembrie 2018, prin care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă (menţionate la pct. VIII şi IX). 63. Sub un alt aspect, deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept", în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Scopul procedurii este acela de a obţine o dezlegare de principiu a unor dispoziţii normative care sunt neclare, lacunare, de o complexitate deosebită şi care pot primi interpretări diferite prin hotărâri judecătoreşti. 64. Condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, drept condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită soluţionarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale sau chiar litigiul în cauză. 65. Dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării. 66. Din examinarea încheierii de sesizare rezultă că instanţa de trimitere nu a arătat motivele pentru care a apreciat dificultatea problemei de drept în discuţie, deşi, pentru a justifica formularea sesizării, este neîndoielnic faptul că trebuia să expună aceste motive, pornind de la posibilele interpretări contradictorii ale dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 67. Indicarea problemei calificate de instanţa de trimitere ca fiind o chestiune de drept în accepţiunea art. 519 din Codul de procedură civilă şi simpla afirmare a faptului că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt însă suficiente. Sunt necesare nu numai menţionarea problemei de drept şi exprimarea unui punct de vedere, ci şi prezentarea concretă a argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare care justifică o dezlegare de principiu de către instanţa supremă. 68. În lipsa dificultăţii, prin întrebarea formulată se urmăreşte, în realitate, determinarea modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea excepţiei invocate în cauză, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate. 69. În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă se poate considera că partea şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta persoana însărcinată cu primirea corespondenţei în situaţia în care a indicat, pe lângă adresa domiciliului procesual ales, şi cabinetul de avocatură, nemaifiind necesară indicarea unei persoane fizice care ar putea să primească efectiv corespondenţa. 70. Se observă astfel că sesizarea vizează în concret tranşarea aspectului litigios privind legalitatea comunicărilor deciziei instanţei de apel, efectuate în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere, în condiţiile în care aceasta din urmă nu a indicat o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 71. Or, art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esenţiale şi controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii neclare, lacunare, de o complexitate deosebită. În lipsa unei asemenea chestiuni de drept, revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei interpretarea dispoziţiilor legale. 72. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 7.007/94/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu la sediul unui cabinet individual de avocatură, este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2020. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Cristian Balacciu