DECIZIE Nr.
566 din 7 iunie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind
azilul in Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 544 din 9 august 2007
Ion Predescu - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Kozsokar Gabor -judecător
Petre Ninosu -judecător
Şerban Viorel Stănoiu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Antonia Constantin - procuror
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind
azilul în România, excepţie ridicată de Morgan Madhuku în Dosarul nr.
15.719/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti -Secţia a II-a civilă.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se prezintă interpretul de
limba engleză, doamna Elena Andrei, desemnat în cauză pentru a asigura
traducerea. Magistratul-asistent informează Curtea că partea Oficiul Naţional
pentru Refugiaţi a transmis note scrise prin care solicită respingerea
excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii
dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei ca neîntemeiată. Apreciază că textul de lege criticat nu
contravine normelor constituţionale şi convenţionale invocate, în acest sens
pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 282 din 22 martie
2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 19 aprilie 2007.
CURTEA,
având în vedere actele şi
lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Incheierea din 12 februarie
2007, pronunţată în Dosarul nr. 15.719/302/2006, Judecătoria Sectorului 5
Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind
azilul în România. Excepţia a fost ridicată de Morgan Madhuku într-o cauză
având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva hotărârii Oficiului
Naţional pentru Refugiaţi de respingere a cererii sale
de azil.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 59 din Legea nr.
122/2006 contravin art. 24 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, precum şi art.
16 alin. (1) şi alin. (2) din Convenţia privind statutul refugiaţilor- Geneva,
1951, raportat la art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2) şi art. 18 alin.
(2) din Legea fundamentală. Arată, în acest sens că, din coroborarea
reglementărilor din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat reiese că dreptul la apărare nu poate fi condiţionat de
exercitarea personală a drepturilor procedurale. Ca atare, a interzice
apărătorului părţii dreptul de a reprezenta solicitantul de azil în faţa
instanţelor de judecată sau a condiţiona exercitarea dreptului la apărare de
prezenţa personală a părţii în faţa instanţei echivalează cu o restrângere
nejustificată a dreptului la apărare, care aduce atingere chiar existenţei
dreptului. Această interdicţie încalcă şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Convenţia privind
statutul refugiaţilor -Geneva, 1951, întrucât priveşte, în opinia sa, doar
solicitanţii de azil, orice altă persoană, fizică sau juridică, având dreptul
de a fi reprezentată în instanţă şi de a-şi exercita drepturile procedurale
prin apărător sau mandatar.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti opinează în sensul netemeiniciei excepţiei de
neconstituţionalitate. Dispoziţiile legale atacate instituie, cu titlu de
excepţie de la dreptul comun, obligativitatea prezenţei personale a părţilor în
faţa instanţei de judecată, deoarece se dă expresie particularităţii esenţiale
domeniului reglementat, respectiv stabilirea dreptului de azil în România.
Totodată, dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, recunoaşte
părţilor dreptul de a fi asistate de un avocat, iar nu şi pe acela de a fi
reprezentate. Textul de lege criticat este în deplină concordanţă şi cu
dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora
legiuitorul are competenţa de a stabili procedura de judecată, cu respectarea
celorlalte prevederi sau principii constituţionale, şi nici nu restrânge
exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel cum pretinde autorul
excepţiei, invocând art. 53 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Arată, în acest sens, că dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 vizează
asigurarea prezenţei părţii la judecată, în acest fel solicitantul de azil
putându-şi exercita toate drepturile procedurale, inclusiv dreptul la apărare.
Astfel, textul legal criticat nu încalcă prevederile art. 24 din Constituţie,
ci instituie chiar o garanţie a exercitării dreptului la apărare. De altfel,
Legea nr. 122/2006 reprezintă o lege specială în raport cu Codul de procedură
civilă, iar legiuitorul poate institui norme juridice derogatorii în
considerarea unor situaţii deosebite, cum este cea de faţă, referitoare la
procedura acordării azilului în România. Totodată, prin faptul că textul art.
59 impune prezenţa părţii la judecată, nu este afectat „accesul liber şi
facil în faţa tribunalelor", în sensul art. 16 alin. (1) din Convenţia
privind statutul refugiaţilor - Geneva, 1951, întrucât partea are posibilitatea
să-şi exercite personal toate drepturile procedurale, prevederea nefiind nici
discriminatorie în raport cu alte persoane fizice sau
juridice.
Avocatul Poporului apreciază
că dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 sunt constituţionale, fiind în
deplin acord cu prevederile art. 24 din Legea fundamentală privind dreptul la
apărare şi ale art. 18 alin. (2) din aceasta referitoare la condiţiile legale
de acordare a dreptului de azil.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de
lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost
legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea
nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006. Art. 59, intitulat „Exerciţiul drepturilor procedurale", are următorul conţinut: „Exercitarea
drepturilor procedurale se face numai personal sau prin asistenţa unui
apărător."
In motivarea excepţiei, autorul acesteia susţine
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1) care garantează
dreptul la apărare şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din
Convenţia privind statutul refugiaţilor-Geneva, 1951, raportat la art. 11 alin.
(1) şi (2), art. 20 alin. (2) şi art. 18 alin. (2) din Legea fundamentală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România
au mai fost supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea
Constituţională, prin raportare la aceleaşi norme constituţionale şi convenţionale invocate şi în prezenta
cauză şi cu o motivare identică.
Astfel, prin Decizia nr. 282 din 22 martie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 265 din 19 aprilie 2007, Curtea, respingând
excepţia, a constatat că „cauzele ce privesc acordarea azilului în România
constituie astfel de situaţii speciale, în care prezenţa personală a
solicitantului de azil poate fi justificată de circumstanţele speţei, de
necesitatea furnizării unor date, care, prin natura lor, pot avea o importanţă
esenţială pentru buna soluţionare a cererii, iar cunoaşterea acestora să nu fie
la îndemâna apărătorului. Ca atare, nu se poate susţine că prevederile art. 59
din Legea nr. 122/2006 încalcă dreptul la apărare şi îngrădesc exercitarea lui
până la desfiinţarea dreptului însuşi, aşa cum pretinde autorul excepţiei, In
concluzie, dacă în timpul desfăşurării procedurii privind soluţionarea
cererilor de azil se cere prezenţa personală a solicitantului de azil, căruia i
se permite, însă, asistenţa juridică din partea unui apărător, aceasta se
justifică prin natura cauzei şi nu are natura încălcării drepturilor sale
procesuale."
Intrucât în prezenta cauză nu sunt relevate aspecte noi
care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii în materie, cele reţinute
prin decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România,
excepţie ridicată de Morgan Madhuku în Dosarul nr. 15.719/302/2006 al
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 iunie 2007.
PREŞEDINTE,
ION PREDESCU
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi