Decizia Nr.50 din 17.02.2015

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Kakasi Ludvig în Dosarul nr. 864/83/2010* al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.114D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta menţionează jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 864/83/2010*, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepţia a fost ridicată de Kakasi Ludvig într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de acordare a unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât ele conferă deciziei adoptate în urma promovării unui recurs în interesul legii efectul obligatoriu al unei legi, nefiind însă supusă controlului de constituţionalitate asemenea legilor.6. Se arată că, în urma pronunţării Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, decizie adoptată în urma promovării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi invocate ca temei juridic pentru acţiunile înaintate pe baza acestor prevederi, nesoluţionate definitiv la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010. În acest context, dispoziţiile legale criticate instituie o discriminare nejustificată între justiţiabilii aflaţi într-o situaţie juridică identică, dar care fie au obţinut, fie nu au obţinut (din motive neimputabile lor) hotărâri definitive în favoarea lor până la publicarea deciziilor nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale.7. Autorul excepţiei arată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, în ceea ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor, instanţa de contencios constituţional reţinând ca motiv de neconstituţionalitate aplicabilitatea Ordonanţei Guvernului nr. 62/2010 şi în cauzele înaintate sub imperiul Legii nr. 221/2009 în forma iniţială şi care nu au fost soluţionate încă în mod definitiv la data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 62/2010. Or, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat acelaşi tratament deja declarat neconstituţional şi a doua oară faţă de beneficiarii Legii nr. 221/2009, raţionamentul Curţii Constituţionale fiind aplicabil mutatis mutandis.8. Se mai arată că instanţa de contencios constituţional a decis relativ recent, cu unanimitate, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia pronunţării unei decizii în urma promovării unui recurs în interesul legii este neconstituţională. Or, art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală vizat de decizia menţionată are un text identic cu cel al art. 330⁷ alin. 4 atacat prin prezenta excepţie, cu alte cuvinte, este vorba de o soluţie legislativă identică. Curtea Constituţională a ales această modalitate pentru a înlătura efectele unei decizii adoptate în urma recursului în interesul legii - Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8 din 18 octombrie 2010 prin care instanţa supremă, contrar celor dispuse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, a hotărât că infracţiunile de insultă şi calomnie se consideră dezincriminate, deşi Curtea Constituţională a statuat în sens exact opus.9. În cazul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, autorul excepţiei susţine că instanţa supremă a procedat în acelaşi fel deoarece, contrar celor expuse în motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 şi a dispus că efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 să se extindă şi asupra cauzelor începute mai înainte de publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu sfidarea directă a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional în materie. Aşadar, cu alte cuvinte, se pretinde că instanţa supremă nu a respectat decizia instanţei de contencios constituţional.10. Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că aceasta este neîntemeiată.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziţii ce au următoarea redactare: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“15. Curtea observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, având în vedere că ele continuă să îşi producă efectele în cauza de faţă.16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat, în art. 1 alin. (5) privind respectarea legii, a Constituţiei şi a supremaţiei sale, în art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 24 aprilie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată.18. Curtea a statuat că, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept. Aşadar, dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.19. De asemenea, în ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect supus atenţiei Curţii Constituţionale, legat de nemulţumirea cauzată de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut aplicarea efectelor Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, adică ultimele în ordine cronologică, iar, dat fiind că prima decizie de admitere, Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, a fost publicată în aceeaşi zi cu celelalte două decizii, aceasta din urmă nu a produs efecte juridice distincte.20. Curtea a reţinut că autorii excepţiei de neconstituţionalitate, prin criticile lor, au plecat de la premisa greşită că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte de la data pronunţării acestora. Or, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii pronunţate de Curtea Constituţională produc efecte juridice erga omnes de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, data pronunţării deciziei fiind opozabilă exclusiv Curţii Constituţionale.21. În acest sens, Curtea a constatat că, din momentul în care o dispoziţie legală a intrat în vigoare, potrivit Constituţiei, acea dispoziţie legală beneficiază de prezumţia de constituţionalitate. Această prezumţie este, însă, relativă, ea putând fi răsturnată printr-o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiei legale, decizie care produce efecte de la data publicării sale.22. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit şi de faptul că Înalta Curte de Casaţie de Justiţie a stabilit că efectele deciziei Curţii Constituţionale, care se produc de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, se întind şi în privinţa proceselor începute şi nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional. În opinia autorului excepţiei, aceasta arată că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 19 septembrie 2011 retroactivează prin formularea din dispozitivul său.23. Prin Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, Curtea a reţinut că deciziile Curţii Constituţionale se aplică de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv cauzelor în care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate chiar dacă au fost soluţionate în mod definitiv, precum şi celor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, iar deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate ca urmare a promovării unor recursuri în interesul legii se aplică de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi vor privi şi cauzele care se află pe rolul instanţelor judecătoreşti, la această dată. Aplicarea în concret a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele aflate pe rol revine instanţelor judecătoreşti.24. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunţată în cazul Nastaca Dolca şi alţii împotriva României, paragraful 22, referitoare la aplicarea Legii nr. 221/2009, că invalidarea dispoziţiei în cauză de către Curtea Constituţională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiţiei, aşa cum rezultă din motivarea Curţii Constituţionale, care a criticat modul vag de redactare a dispoziţiilor legale în cauză şi a subliniat necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist. Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanţilor, a avut loc ca urmare a unui control de constituţionalitate obişnuit într-un stat democratic şi nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Decizia din 2 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 99).25. În privinţa aspectelor mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să se conformeze celor două decizii ale Curţii Constituţionale pronunţate în materie. Decizia sa nr. 12 din 19 septembrie 2011 a confirmat o situaţie juridică existentă, ce se baza pe efectele dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.26. Pe de altă parte, invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, invocată şi în prezenta cauză, nu a fost considerată relevantă de către instanţa de contencios constituţional, cu ocazia adoptării Deciziei nr. 54 din 5 februarie 2014, întrucât era vorba de ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat cu desăvârşire o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, adică situaţia exact inversă celei din dosarul analizat.27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în această decizie sunt valabile şi în cauza de faţă.28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kakasi Ludvig în Dosarul nr. 864/83/2010* al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 februarie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Fabian Niculae