DECIZIE Nr. 48
din 4 iunie 2007
cu privire la modul de
aplicare a dispozitiilor art. 278 1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedura
penala in cazul plangerii formulate impotriva rezolutiei, ordonantei ori
dispozitiei din rechizitoriu de neincepere sau de clasare a cauzei.
ACT EMIS DE: INALTA
CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 574 din 30 iulie 2008
Dosar nr. 13/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
modul de aplicare a dispozitiilor art. 278 1
alin. 8 lit. c) din Codul de procedura penala in cazul plangerii formulate
impotriva rezolutiei, ordonantei ori dispozitiei din rechizitoriu de neincepere
sau de clasare a cauzei.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de
judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se decide că, în cazul
plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din
rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei, instanţa
învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de
procedură penală.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul
legii, constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva
rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a
urmăririi penale sau de clasare a cauzei.
Astfel, unele instanţe au admis plângerea şi,
desfiinţând rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, au
reţinut cauza spre judecare conform art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.
Au fost şi instanţe care, admiţând plângerea, au desfiinţat
rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia din rechizitoriu şi, făcând aplicarea
prevederilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, au trimis cauza
procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale.
In fine, alte instanţe au considerat că într-o astfel
de situaţie nu poate fi adoptată soluţia prevăzută în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de
procedură penală, întrucât aprecierea existenţei probelor este condiţionată de
începerea urmăririi penale.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat
corect dispoziţiile legii.
Reglementându-se în cuprinsul art. 2781 din Codul de procedură penală procedura privind plângerea în faţa
judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de
netrimitere în judecată, la alin. 1 din acest articol s-a prevăzut că „după
respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale,
date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror
interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de
la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277
şi 278, la judecătorul de la instanţa
căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă
instanţă", iar în finalul aceluiaşi alineat s-a precizat că „plângerea
poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în
rechizitoriu".
In continuarea reglementării, prin alin. 7 din
articolul menţionat s-a subliniat că „judecătorul, soluţionând plângerea,
verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului
din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate".
Intre soluţiile ce pot fi pronunţate în cadrul acestei
proceduri, la lit. c) din alin. 8 al aceluiaşi articol s-a reglementat şi aceea
potrivit căreia judecătorul „admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt
suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit,
dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se
în mod corespunzător".
Din interpretarea textului de lege rezultă că pentru a
adopta această soluţie judecătorul trebuie să constate, pe de o parte, că la
dosar există probe, iar pe de altă parte, că acestea sunt
„suficiente" pentru a reţine cauza spre judecare.
Existenţa şi suficienţa probelor la care se referă
această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după
descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce
nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa
cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de
procedură penală.
Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi
ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de
efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice
acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire
penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt
reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală.
Având rol premergător începerii urmăririi penale,
aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru
neînceperea urmăririi penale.
Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei
urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de
investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art.
63 din Codul de procedură penală.
Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute
în cadrul actelor premergătoare, nefiind „probe" în sensul art. 63 şi
următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în
art. 2781 alin. 8
lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin
acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi
penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.
De altfel, în reglementarea corelativă de la lit. b)
din acelaşi alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală s-a prevăzut soluţia alternativă în
cadrul căreia judecătorul „admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea
începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz", precizându-se
obligativitatea arătării motivelor ce au determinat trimiterea cauzei
procurorului, precum şi de a fi indicate faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin care anume mijloace de
probă, ceea ce înseamnă că, într-o atare viziune, neefectuarea urmăririi penale
ori caracterul ei incomplet impune trimiterea dosarului
la procuror.
Rezultă deci că legiuitorul a reglementat posibilitatea
ca, reapreciind elementele strânse în cadrul actelor premergătoare, instanţa să
ajungă la concluzia că acestea conţin suficiente date care să justifice începerea
urmăririi penale, fără să îi confere şi atributul de a o începe ea însăşi, ci a
obligat-o să trimită cauza procurorului competent să se pronunţe cu privire la
un asemenea act procedural specific îndatoririlor sale.
Aşa fiind, din moment ce rezolvarea dată de legiuitor
în cadrul prevederii de la lit. c) din alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală nu
poate contraveni celei de la lit. b) din acelaşi alineat, trebuie să se
considere că numai în măsura în care suficienţa probelor este de necontestat,
ceea ce presupune şi administrarea lor în cadrul legal corespunzător fiecărei
etape procesuale, s-ar putea reţine cauza, spre judecare, ca urmare a admiterii
plângerii în temeiul art. 2781 pct. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, aplicabil doar în
cazul când urmărirea penală a fost efectuată.
In consecinţă, constatându-se inaplicabilitatea
dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul soluţiilor
de netrimitere în judecată date în cauze în care s-au efectuat numai acte
premergătoare, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se decidă că, în cazul
plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din
rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea,
instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură
penală se interpretează în sensul că:
In cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei,
ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea
urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia
prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.
Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură
penală.
Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei