Decizia Nr.466 din 27.06.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Romică Pavel Anculia în Dosarul nr. 2.739/115/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 576D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, arată că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textului de lege criticat din interpretarea şi aplicarea efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii altor dispoziţii de lege.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 19 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.739/115/2015, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Romică Pavel Anculia cu ocazia soluţionării unei cauze penale.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât - având în vedere faptul că, în speţă, procedura de cameră preliminară a fost finalizată anterior pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 privind constatarea neconstituţionalităţii sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală - nu a fost posibil să se dea eficienţă deciziei mai sus menţionate în soluţionarea cauzei, deşi se afla în faza de judecată. Precizează că, prin respectiva decizie, Curtea a statuat că aceasta „nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată" (paragraful 52). Aşadar, dispoziţiile de lege criticate generează, independent de voinţa inculpatului, dat fiind hazardul procedurilor, o aplicabilitate diferenţiată a deciziei mai sus menţionate, în funcţie de faza procesuală în care se află cauza, cu toate că aceasta nu a fost încă soluţionată în mod definitiv. Astfel, arată că, fără a putea fi imputat inculpaţilor acest fapt, decizia Curţii Constituţionale a fost pronunţată la o zi după momentul finalizării procedurii de cameră preliminară, cu consecinţa imposibilităţii invocării ei ca temei pentru anularea probelor reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii, exact ca în situaţia de speţă ce a generat invocarea excepţiei de neconstituţionalitate care a fost admisă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. Pe această cale, date fiind dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, se ajunge ca decizia mai sus citată să nu aibă eficienţă în cauză. Prin urmare, termenul imperativ prevăzut de textul de lege criticat duce la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care, în cauze nejudecate definitiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 este aplicabilă în funcţie de faza procesuală în care se află respectivele cauze, fără a exista o poziţie procesuală diferită a părţilor din acele cauze. Aceasta înseamnă că justiţia nu este imparţială şi egală pentru toţi, aşa cum prevede art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, neconstituţionalitatea constatată prin decizia Curţii citată anterior neavând niciun efect în cauzele în care a fost depăşită procedura de cameră preliminară, ceea ce duce la încălcarea principiului stabilit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. În acest sens invocă şi considerentele Deciziei nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care Curtea a reţinut că este recunoscut de principiu că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor. În acest context, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit.6. Tribunalul Arad - Secţia penală arată că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, întrucât nu creează un impediment în contestarea legalităţii anumitor probe care fundamentează trimiterea în judecată a inculpatului, în condiţiile în care suspiciunea cu privire la legalitatea acestora reiese ulterior, din administrarea probelor în faza de judecată. De asemenea arată că legiuitorul dă posibilitatea instanţei să administreze din oficiu, oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti, orice probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Consideră că o activitate procesuală este şi rămâne valabilă dacă a fost realizată conform legii în vigoare la momentul efectuării sale, neputând fi anulată dacă legea se modifică sau se abrogă ulterior.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 840 din 8 decembrie 2015.9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură."13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică faptul că, în speţă, nu a fost posibil să se dea eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, deşi, prin decizia menţionată, Curtea a stabilit că aceasta se va aplica, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată (paragraful 52). În acest sens arată că, în speţă, procedura de cameră preliminară a fost finalizată la 15 februarie 2016, astfel că, având în vedere termenul impus de dispoziţiile de lege criticate, deşi cauza se afla pe rolul instanţei de judecată, nu a fost posibilă invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 ca temei pentru anularea proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii.15. Curtea observă că - prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii - a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Prin această decizie, Curtea a reţinut că, deşi noua legislaţie procesual penală a operat unele modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală şi, implicit, a competenţei de realizare a acesteia, aceste modificări nu au determinat o diminuare a importanţei acestei faze procesuale şi nici a rolului pe care organul de urmărire penală îl ocupă în cadrul procesului penal, astfel încât să se desprindă o justificare rezonabilă a eliminării din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală (paragraful 52). Totodată, Curtea a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferito, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competenţă (paragraful 55). În ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii îl obligă pe acesta, pe de-o parte, să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare, iar, pe de altă parte, să adopte prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante (paragraful 56). De asemenea, Curtea a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă întro probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure (paragraful 62). Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 63).*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare de către instanţa judecătorească a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor - absolute şi relative -, ţinând cont de efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017**), paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017***), paragraful 14, nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor absolute şi relative, prin prisma efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 - ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii -, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 - ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii - sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorului excepţiei ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.**) Decizia Curţii Constituţionale nr. 149 din 14 martie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.***) Decizia Curţii Constituţionale nr. 332 din 11 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017.17. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Romică Pavel Anculia în Dosarul nr. 2.739/115/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof.univ.dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică