Decizia Nr.425 din 23.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a), sintagma „judecata în apel", din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Unirea Shopping Center - S.A. în Dosarul nr. 41.463/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 476D/2019.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere natura de cale extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 17 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 41.463/3/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a), sintagma „judecata în apel", din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de contestatoarea Unirea Shopping Center - S.A. în cadrul unei contestaţii în anulare, formulate împotriva Încheierii din data de 7 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se prezintă, mai întâi, situaţia de fapt şi de drept în cauză, arătându-se că S.C. Rex Mamaia - S.A. a formulat contestaţie împotriva ordonanţei din data de 16 octombrie 2018, prin care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei şi suspecţilor în cauză. Prin Încheierea din data de 7 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a dispus admiterea contestaţiei formulate şi ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse faţă de suspectă. Împotriva acestei încheieri, Unirea Shopping Center - S.A. a formulat contestaţie în anulare, având în vedere că judecata cauzei s-a desfăşurat fără citarea legală a sa, deşi instanţa avea obligaţia de a cita partea civilă din cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală. Arată în continuare că, în conformitate cu prevederile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, Unirea Shopping Center - S.A. are calitatea de parte (parte civilă) şi că, faţă de dispoziţiile art. 250 alin. (4), potrivit cărora soluţionarea contestaţiei se face „prin încheiere motivată, care este definitivă", ne aflăm în prezenţa unei hotărâri penale definitive, aşa cum dispoziţiile art. 426 din Codul de procedură penală o cer. Mai departe însă, textul legal menţionat se referă însă numai la „judecata în apel", „îngrădind accesul părţii la exercitarea dreptului de a formula contestaţie în anulare în această situaţie", în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.6. Se mai arată că un argument în plus pentru neconstituţionalitatea sintagmei cuprinse în art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală rezidă în faptul că, împotriva luării măsurii asigurătorii, singura cale de atac care poate fi promovată de către partea interesată este contestaţia, încheierea prin care se soluţionează cauza fiind definitivă, potrivit art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, aceasta nemaiputând fi atacată de către contestator. Astfel, legiuitorul prevede pentru judecarea acestor cauze un singur grad de jurisdicţie, hotărârea neputând fi supusă controlului judiciar la o instanţă superioară. Din această perspectivă, „încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi este asemănătoare ca efecte cu hotărârea dată de către instanţa de apel, ambele fiind definitive". 7. Ca atare, se apreciază că, „pentru a fi în consonanţă cu standardul constituţional, pentru a fi respectate exigenţele unui proces echitabil [...], art. 426 lit. a) trebuie să fie modificat în sensul că poate fi promovată calea de atac a contestaţiei în anulare şi împotriva unei încheieri definitive, în condiţiile în care partea interesată nu a fost legal citată, vătămându-se astfel în mod grav drepturile procesuale, precum şi posibilitatea de a-i fi reparată paguba creată de către inculpaţi/suspecţi prin infracţiunile săvârşite."8. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, „având în vedere faptul că textul răspunde principiilor de drept afirmate chiar de petent. În această materie nu este necesară existenţa dublului grad de jurisdicţie, legiuitorul fiind liber să limiteze aplicarea căilor extraordinare de atac la dosare care sunt soluţionate în fond şi care sunt susceptibile de apel".9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagma „judecata în apel" cuprinsă în dispoziţiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; [...]."13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei, art. 126 alin. (3) referitoare la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, art. 142 alin. (1), potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, şi ale art. 146 - Atribuţii (ale Curţii Constituţionale). Se invocă, de asemenea, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, mai întâi, că a fost ridicată în cadrul unei contestaţii în anulare formulate împotriva unei încheieri pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în temeiul art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală - Contestarea măsurilor asigurătorii. 15. Sub acest aspect, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, sau Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, Curtea a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. [...] Curtea a reţinut însă că, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate. Aşa fiind, Curtea a constatat că legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei.16. Ca urmare, raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a), sintagma „judecata în apel" din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. De altfel, prin Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată a procedat, totodată, la respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, în temeiul art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală.17. Examinând, în continuare, motivele invocate în susţinerea excepţiei, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a mai analizat dispoziţiile legale criticate, în raport cu critici similare, de exemplu prin Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2020, care trimite la jurisprudenţa incidentă în această materie, respectiv Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018. 18. În paragraful 16 al Deciziei nr. 655 din 17 octombrie 2019, precitată, Curtea a reţinut, în esenţă, că aceasta este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, de cale extraordinară de atac, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, respectiv îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea, cât şi de retractare, fiind de competenţa instanţei a cărei hotărâre se vrea a fi anulată. Fiind o cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive, în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte (în acest sens, Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, precitată, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, precitată, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, precitată, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, precitată). Totodată, Curtea a reţinut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului care este integral devolutiv, cale de atac ce poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept. Prin urmare, faptul pronunţării unei hotărâri penale în primă instanţă, când judecata a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, poate fi invocat ca motiv de apel, instanţa de apel fiind obligată să analizeze incidentul procedural anterior arătat. În acest fel, dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale participanţilor la procesele penale desfăşurate conform acestor proceduri sunt asigurate (paragraful 17 din Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019).19. Potrivit Curţii, „art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Acest drept nu presupune însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare" (paragraful 18 din Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019). 20. În aceste condiţii, Curtea a constatat că „textul criticat reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Curtea a reţinut, de altfel, că prevederile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii" în reglementarea constituţională a căilor de atac (Decizia nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015). Aşadar, reglementarea de către legiuitor, alături de judecata în primă instanţă, şi a căii ordinare de atac a apelului, a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. (paragraful 19 din Decizia nr. 655/2019)21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerăm că soluţia pronunţată, precum şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Unirea Shopping Center - S.A. în Dosarul nr. 41.463/3/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, şi constată că dispoziţiile art. 426 lit. a), sintagma „judecata în apel", din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 iunie 2020.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUPrim-magistrat-asistent,Marieta Safta