Decizia Nr.370 din 26.04.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 lit. g), art. 250 şi art. 257 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Centrul Internaţional pentru Învăţământ Superior Tehnoeconomia Europeană (fostul Institut Academic de Consultanţă, Instruire, Editură şi Servicii „Tehnoeconomia Europeană“) în Dosarul nr. 12.516/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 578D/2011.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, Bogdan Dumitraşcu, cu delegaţie depusă la dosar, lipsă fiind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Dispoziţiile de lege criticate acordă scutirea de la plata impozitului doar instituţiilor autorizate sau acreditate. Acest tratament diferenţiat se răsfrânge asupra cetăţenilor, iar aplicarea acestui tratament numai unei singure instituţii duce la majorarea taxelor.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Dispoziţiile de lege criticate instituie excepţii de la plata impozitului pe clădiri şi pe profit. Distincţia pe care textul de lege criticat o realizează reprezintă opţiunea legiuitorului, fără a se crea o discriminare.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 22 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 12.516/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIIIa contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 lit. g), art. 250 şi art. 257 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Centrul Internaţional pentru Învăţământ Superior Tehnoeconomia Europeană (fostul Institut Academic de Consultanţă, Instruire, Editură şi Servicii „Tehnoeconomia Europeană“) într-o cauză având ca obiect anularea unui act.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate instituie o discriminare, din perspectiva plăţii impozitelor pe profit, pe clădiri şi pe teren, între instituţiile de învăţământ înfiinţate în perioada 1989-1993 şi cele înfiinţate anterior sau ulterior acestei perioade. Astfel, se susţine că cele obligate la plata acestor impozite sunt doar instituţiile de învăţământ înfiinţate în perioada arătată, nu şi celelalte. Se susţine, de asemenea, că prin dispoziţiile criticate se încalcă regimul proprietăţii private, deoarece operează un transfer de proprietate injust din patrimoniul particular în cel public, ceea ce echivalează cu o expropriere contrar prevederilor constituţionale ale art. 44 şi 135. În continuare, autoarea excepţiei susţine că textele criticate conţin o măsură contrară principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, astfel cum acesta este reglementat de prevederile art. 56 din Legea fundamentală.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului arată că dispoziţiile legale criticate, care reglementează scutirea de la plata impozitului pe profit, pe teren şi pe clădiri pentru unităţi şi instituţii de învăţământ, se aplică tuturor contribuabililor aflaţi în aceeaşi situaţie, fără privilegii şi fără discriminări. Problema condiţiilor legale de funcţionare a unei instituţii de învăţământ, invocată de autorul excepţiei, este distinctă de cea a egalităţii fiscale, astfel că nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale. În continuare, arată că textele criticate reglementează scutirea de la plata impozitului pe profit, pe teren şi pe clădiri pentru unităţi şi instituţii de învăţământ. Regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, a statuat că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 4 şi art. 257 lit. d) din Codul fiscal prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod, se arată că aceasta nu poate fi reţinută. Examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţii din Constituţie, nu compararea prevederilor legale între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii dintre ele.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.Instanţa de judecată a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 lit. g), art. 250 şi art. 257 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă însă că autorul acesteia critică dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. g), art. 250 alin. (1) pct. 4 şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu următorul conţinut:– Art.15 alin. (1) lit. g): „(1) Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili: (...)g)instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării învăţământului superior, cu modificările ulterioare;“;– Art. 250 alin. (1) pct. 4: „(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: (...)4. clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;“; – Art. 257 lit. d): „Impozitul pe teren nu se datorează pentru: (...) d)orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată provizoriu sau acreditată.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 32 referitoare la dreptul la învăţătură, art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privată, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 referitoare la contribuţiile financiare şi art. 135 referitoare la economie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că în ceea ce priveşte instituţiile de învăţământ înfiinţate în perioada 1989-1993, potrivit art. 28 (devenit art. 27 după republicarea legii) din Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, acestea „sunt obligate să solicite autorizaţia de funcţionare provizorie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi“, iar potrivit art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, „toate instituţiile şi unităţile de învăţământ care funcţionează legal la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă îşi păstrează statutul şi se supun prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă“. Astfel, Curtea reţine că orice unitate de învăţământ superior, inclusiv autorul excepţiei de neconstituţionalitate, putea face demersurile necesare autorizării provizorii/acreditării, deşi a fost înfiinţată în perioada 1989-1993. Din analiza dispoziţiilor criticate Curtea constată că scutirea de la plata impozitului pe profit, pe teren şi pe clădiri se aplică deopotrivă atât instituţiilor de învăţământ înfiinţate anterior sau ulterior perioadei 1989-1993, cât şi celor înfiinţate în perioada aceasta. Astfel, dispoziţiile criticate se aplică în mod egal tuturor instituţiilor de învăţământ, condiţia impusă de legiuitor pentru a beneficia de scutirea de la plata acestor impozite fiind aceea ca respectivele instituţii să funcţioneze legal, cu respectarea legislaţiei în materie. Totodată, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa constantă a statuat că stabilirea prin lege a obligaţiei de plată a anumitor impozite sau taxe, precum şi a eventualelor scutiri de la plata acestora ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca aceste reglementări să se aplice în mod uniform pentru situaţii egale. Astfel, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. g), art. 250 alin. (1) pct. 4 şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal contravin prevederilor constituţionale ale art. 44. Stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plata unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie. În final, Curtea observă că autorul excepţiei este nemulţumit de modul în care autoritatea fiscală a interpretat şi a aplicat dispoziţiile de lege criticate. Or, controlul unei eventuale aplicări greşite a legii de către organele fiscale, concretizată într-o decizie de impunere, nu ţine de resortul contenciosului constituţional, Curtea neputând analiza temeinicia acestui act. Partea care se consideră vătămată are, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, posibilitatea contestării acestui act în faţa organului emitent, iar apoi în faţa instanţei de judecată. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. g), art. 250 alin. (1) pct. 4 şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Centrul Internaţional pentru Învăţământ Superior Tehnoeconomia Europeană (fostul Institut Academic de Consultanţă, Instruire, Editură şi Servicii „Tehnoeconomia Europeană“) în Dosarul nr. 12.516/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012. PREŞEDINTE, PETRE LĂZĂROIU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu