Decizia Nr.365 din 16.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Nicolae Teodor Vasile Bociort în Dosarul nr. 693/108/2018 al Tribunalului Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 842D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 693/108/2018, Tribunalul Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamantul Nicolae Teodor Vasile Bociort în cadrul soluţionării unei acţiuni în contencios administrativ formulată în temeiul art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în anul 2017, rămasă definitivă, i s-a admis acţiunea prin care solicita acordarea sumei compensatorii pentru sporul de doctorat de 15% pentru perioada 9 aprilie 2015 - 7 mai 2016. Dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 care eşalonează plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială contravin prevederilor art. 16, art. 21 alin. (3), art. 44 şi ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.6. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie se susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 a fost emisă fără a exista o urgenţă pentru adoptarea acesteia, nefiind vorba despre o situaţie a cărei reglementare să nu poată fi amânată. De asemenea, Guvernul nu a motivat urgenţa care ar fi generat emiterea acestui act normativ.7. Referitor la încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia executarea hotărârilor judecătoreşti este parte integrantă a unui „proces" şi este garantată de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.8. Totodată, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece neplata de îndată a sumelor obţinute printr-o hotărâre judecătorească încalcă dreptul său de proprietate. Astfel, o „creanţă" poate constitui un „bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie garantată.9. De asemenea consideră că se încalcă şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, deoarece ar trebui să existe şi posibilitatea persoanelor fizice ca, atunci când se află într-o situaţie financiară dificilă, să poată decide, unilateral, să îşi achite datoriile faţă de stat sau alte instituţii sau autorităţi publice eşalonat, aşa cum consideră de cuviinţă, fără a ţine cont de opinia sau necesităţile creditorului.10. Tribunalul Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.12. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, invocând în acest sens Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României. Cu privire la invocarea art. 115 din Constituţie consideră că menţiunile din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 reprezintă elemente ce vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Apreciază că art. 16 din Constituţie nu este încălcat, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În plus, apreciază că dispoziţiile legale criticate constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie privind judecarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1035 din 22 decembrie 2016, aprobată prin Legea nr. 152/2017, având următorul cuprins: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2017, se va realiza astfel:a)în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu;b)în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu;c)în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;d)în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;e)în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu.".16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 115 alin. (4) privind condiţiile de adoptare a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului. De asemenea sunt invocate dispoziţiile art. 1 privind proprietatea privată din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă privind încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, că, potrivit acestei norme constituţionale, „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora". În ceea ce priveşte condiţiile de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea Constituţională a statuat că Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Sintagma „situaţii extraordinare" a fost analizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, precitată, a reţinut implicaţiile deosebirii terminologice dintre noţiunea de „caz excepţional", utilizat în concepţia art. 114 alin. (4) din Constituţie anterior revizuirii, şi cea de „situaţie extraordinară", arătând că, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată", consacrând astfel in terminis imperativul urgenţei reglementării. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa pronunţată anterior revizuirii Legii fundamentale, prin care a precizat că de esenţa cazului excepţional este caracterul său obiectiv, în sensul că „existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă" (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că, pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie, este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cât priveşte condiţia urgenţei, prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie, prin Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că „urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare". 18. În cauză, Curtea constată că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 se menţionează că reglementarea criticată a fost adoptată „având în vedere faptul că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 [...] au fost aprobate măsurile privind salarizarea în anul 2016 a personalului din sectorul bugetar, precum şi alte măsuri fiscal-bugetare cu impact semnificativ de reducere a cheltuielilor publice, care îşi încetează aplicabilitatea la data de 31 decembrie 2016" şi „luând în considerare faptul că în lipsa unei reglementări privind salarizarea personalului din sectorul bugetar pentru anul 2017, începând cu 1 ianuarie 2017 s-ar aplica în integralitate prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 [...], ceea ce ar genera inclusiv reduceri ale salariilor pentru unele categorii pe personal". Astfel, se precizează că „se impune prelungirea aplicării unor măsuri prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, şi în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017". Având în vedere aceste precizări şi ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea constată că împrejurările menţionate în preambulul ordonanţei de urgenţă a Guvernului criticate se încadrează în conceptul constituţional de „situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată", astfel cum acesta a fost definit în jurisprudenţa Curţii, ca stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pun în pericol un interes public, şi anume salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2017. 19. Pe de altă parte, Curtea reţine că urgenţa a fost motivată corespunzător în cuprinsul ordonanţei de urgenţă criticate, menţionându-se că aceasta a fost adoptată ţinând cont că „prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 [...] au fost aprobate măsurile privind salarizarea în anul 2016 a personalului din sectorul bugetar, precum şi alte măsuri fiscal-bugetare cu impact semnificativ de reducere a cheltuielilor publice, care îşi încetează aplicabilitatea la data de 31 decembrie 2016". 20. Prin urmare, Curtea constată că susţinerea privind încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie de către Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 este neîntemeiată, sens în care s-a mai pronunţat Curtea prin Decizia nr. 622 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 17 ianuarie 2020, paragrafele 22 şi 23. 21. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţine că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 nu au mai constituit, din punct de vedere formal, obiect al controlului de constituţionalitate. Însă, în jurisprudenţa sa, Curtea a mai analizat reglementări cu un conţinut normativ identic cu cel al art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, dar aplicabile anterior anului 2017. Astfel de reglementări care au prevăzut eşalonarea succesivă a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011 şi în anii 2012-2016 sunt următoarele: art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011; art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 24 august 2012; art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 decembrie 2012; art. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013; art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, şi art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare. 22. Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, reţinând, în esenţă, că acestea au în vedere rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în contextul de criză economică naţională şi internaţională. 23. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat că nu se poate reţine existenţa niciunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor şi-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragraful 38, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, 1999, paragraful 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24). Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004). Or, Curtea Constituţională a reţinut că măsura contestată urmăreşte un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. În aceste condiţii, Curtea a constatat că situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 24 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 29 februarie 2012, şi Decizia nr. 384 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013). 24. Referitor la critica raportată la art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece prin dispoziţiile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 nu se refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci, din contră, aceasta se recunoaşte şi legiuitorul îşi ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile şi obiective stabilite în actul normativ contestat. Este adevărat că prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, Curtea a reţinut că procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia. Însă, aşa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, precitată, reglementarea criticată nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, este adevărat că autorităţile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătoreşti îndreptate împotriva sa, dar, în situaţii de excepţie, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăţi, dificultăţi financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiţie, cât şi dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica. 25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, precitată, Curtea a reţinut că instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi că neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei). Însă, Curtea a reţinut că Guvernul, prin adoptarea reglementării criticate (art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar), nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate privată. 26. Având în vedere această jurisprudenţă referitoare la dispoziţii cu conţinut normativ identic cu cel al art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, însă aplicabile altor perioade de timp, Curtea constată că se impun aceleaşi considerente şi aceeaşi soluţie de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Teodor Vasile Bociort în Dosarul nr. 693/108/2018 al Tribunalului Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean