Decizia Nr.352 din 24.09.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 725 din 26 noiembrie 2013

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Iulia Antoanella Motoc	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Patricia Marilena Ionea	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Capitol Conserv“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator Mihail Gate, în Dosarul nr. 10.636/1.748/2011 al Judecătoriei Cornetu şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 323D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 9 mai 2013, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 6 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10.636/1.748/2011, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Capitol Conserv“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator Mihail Gate, cu prilejul soluţionării unei plângeri contravenţionale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul muncii sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000. De asemenea, consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare art. 11 alin. (2) din Constituţie, dreptului comunitar, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Cartei sociale europene. Totodată, aceste dispoziţii de lege, prin coroborare cu cele ale art. 7 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, încalcă art. 16 alin. (2), art. 24 şi 20 din Legea fundamentală. În susţinerea acestor critici, autorul excepţiei arată că organele de control ale inspectoratului teritorial de muncă se transformă în organe care au dreptul să aprecieze legalitatea şi oportunitatea situaţiei de fapt prin constatare proprie, fapt ce este inacceptabil, întrucât, de cele mai multe ori, inspectorii de muncă nu au pregătire juridică şi experienţa necesare pentru a încadra în mod corect o faptă.Judecătoria Cornetu consideră că textul de lege criticat nu este contrar prevederilor constituţionale invocate. Astfel, arată că ansamblul dispoziţiilor şi principiilor constituţionale invocate nu se opun unei proceduri administrative de constatare şi sancţionare a faptelor ilicite în materia dreptului muncii. Totodată, drepturile şi interesele legitime ale persoanei sancţionate sunt pe deplin protejate prin accesul său la o instanţă cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept, competentă să administreze orice probe concludente prevăzute de lege şi să verifice atât temeinicia, cât şi legalitatea procesului-verbal.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, întrucât textul de lege criticat descrie foarte clar fapta ce constituie contravenţie, cine are calitatea de organ constatator, precum şi sancţiunea ce urmează să se aplice, modalitatea de individualizare a sancţiunii urmând a ţine cont de situaţia concretă identificată de agentul constatator.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Constituie contravenţie şi se sancţionează astfel următoarele fapte: [...]e)primirea la muncă a până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 16 alin. (1), cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoană identificată.“Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziţii constituţionale: art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cărţii sociale europene şi ale dreptului comunitar. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate califică drept contravenţie fapta angajatorului de a primi la muncă până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii). Această prevedere trebuie corelată cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul muncii, care prevăd forma scrisă ca o condiţie ad validitatem a contractului individual de muncă. Importanţa cerinţei legale referitoare la încheierea contractului de muncă în formă scrisă a fost subliniată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, în care a reţinut că aceasta reprezintă o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contract. Astfel, „existenţa contractului previne comportamentul abuziv al angajatorului, dar şi atitudinea incorectă a salariatului în îndeplinirea sarcinilor pentru care s-a angajat. Încadrarea în muncă doar cu forme legale, pe baza unor contracte individuale de muncă asigură atât cunoaşterea, cât şi exercitarea obligaţiilor legale ce le revin celor care folosesc forţă de muncă salarială“. Prin urmare, soluţia legislativă criticată îşi are ca temei atât nevoia de protejare a drepturilor şi a obligaţiilor izvorând din raporturile de muncă, dar şi aceea de a asigura justa implicare a statului, prin sarcina ce revine acestuia de a acorda unele drepturi ce decurg din exercitarea acestor raporturi juridice. În acest sens, Curtea Constituţională, prin aceeaşi decizie, a reţinut că „ceea ce se desfăşoară împotriva legii nu poate fi acceptat nici în domeniul raporturilor de muncă, unde, pe lângă angajat şi angajator, un rol precumpănitor, dar conex, îl are statul prin prisma acordării în viitor a pensiei sau a altor forme de ajutor social, precum şi a asistenţei medicale.“ Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine însă că textul de lege criticat ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(2) Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.“Or, având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea apreciază că o astfel de critică nu este susţinută. Astfel, reglementarea art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul muncii este clară şi suficientă pentru a realiza scopul urmărit de legiuitor, respectiv cel de identificare a faptei contravenţionale şi a sancţiunii aplicabile. De asemenea, soluţia legislativă este temeinic fundamentată şi necesară urmărind nu doar protejarea intereselor private ale părţilor contractului individual de muncă, dar şi interesul statului în atribuţiile ce îi revin acestuia în mod conex desfăşurării raporturilor de muncă. Cât priveşte pretinsa contrarietate a art. 260 alin. (1) din Codul muncii faţă de dispoziţiile unor acte internaţionale, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu precizează care sunt aceste dispoziţii internaţionale şi nici nu indică modul în care art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul muncii contravine acestora. Or, aşa cum Curtea a statuat prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că „sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi“. De asemenea, în acelaşi sens, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat, printre altele, că „aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat“. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat, prin coroborare cu prevederile art. 7 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, ar fi contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile amintite ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 reglementează sancţiunea avertismentului în materie contravenţională. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu rezultă însă între ce categorii de persoane şi în ce mod textul de lege criticat discriminează, trimiterea la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 neclarificând acest aspect. Aşa fiind, în acord cu cele reţinute mai sus, şi această critică de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca fiind nemotivată. În sfârşit, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că textul de lege criticat nu conţine dispoziţii de natură să împiedice persoana interesată să îşi exercite toate apărările pe care le consideră necesare în faţa instanţelor de judecată. De altfel, argumentele invocate de autorul excepţiei în susţinerea acestei critici vizează probleme de fapt, de aplicare a legii, care nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Capitol Conserv“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator Mihail Gate, în Dosarul nr. 10.636/1.748/2011 al Judecătoriei Cornetu şi constată că dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Cornetu care a sesizat Curtea Constituţională şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea