DECIZIE Nr.
349 din 25 martie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 61 1 din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 224 din 9 aprilie 2010
Acsinte Gaspar -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Doina Suliman -
magistrat-asistent-şef
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 611 din Codul
de procedură penală, excepţie ridicată de Florin
Dumitraş în Dosarul nr. 2.161/112/2007 al Tribunalului
Bistriţa-Năsăud - Secţia penală.
La apelul nominal lipsesc părţile,
faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent-şef referă asupra cauzei
şi arată că partea Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală a depus la dosar note scrise prin care solicită
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă
jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, reţine următoarele: Prin Incheierea din 5 iunie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 2.161/112/2007, Tribunalul Bistriţa-Năsăud
- Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 611
din Codul de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată într-o cauză
penală de inculpatul Florin Dumitraş, trimis în judecată pentru
săvârşirea infracţiunilor de iniţiere, constituire de grup
infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup,
infracţiuni prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor
constituţionale ale art. 132, art. 21 alin. (3) şi art. 127. In acest
sens, arată, în esenţă, că textul de lege criticat „conferă
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală competenţa de a solicita desemnarea unei alte instanţe
decât cea normal competentă potrivit regulilor competenţei materiale,
fără a solicita aprobarea ministrului justiţiei ca autoritate ierarhic
superioară". De asemenea, autorul excepţiei susţine
că, deoarece cererea de încuviinţare a altei instanţe
formulată de procuror este soluţionată de instanţa
supremă în camera de consiliu, fără citarea părţilor,
afectează dreptul la apărare al inculpatului, precum şi dreptul
la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen
rezonabil.
Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate
este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că textul de lege criticat este constituţional.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele
scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată
şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10
şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie art. 611 din Codul de procedură penală, cu
denumirea marginală
Desemnarea altei instanţe pentru judecarea
cauzei, care are următorul conţinut:
„Procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală poate cere Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă
egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată
în cazul în care se va emite rechizitoriul.
Dispoziţiile art. 55 alin. 1, art. 56 alin. 1
şi 2 şi art. 61 se aplică în mod corespunzător.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea
cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite
rechizitoriul.
Incheierea prin care înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie soluţionează cererea nu este supusă
niciunei căi de atac."
Dispoziţiile constituţionale invocate în
susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 132 - Statutul
procurorilor, ale art. 21 alin. (3) - Accesul liber la justiţie şi
ale art. 127 - Caracterul public al dezbaterilor.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că asupra constituţionalităţii acestui
text de lege s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.163 din 11
decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
31 din 15 ianuarie 2008.
Cu acel prilej, Curtea a reţinut că
instituţia desemnării altei instanţe, ca şi cea a
declinării de competenţă, nu are caracterul unei
judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează
fondul cauzei, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent
bunei funcţionări a sistemului judiciar.
Ţinând seama de natura instituţiei, ca
şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate
reţine că textul de lege este de natură să încalce sau
să restrângă dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita
drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate,
precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea
prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar
posibilitatea de a formula, în temeiul art. 55 alin. 2 din Codul de
procedură penală, o cerere de strămutare.
Faptul că numai procurorul are calitatea de
subiect de sesizare a instanţei supreme competente să
hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul
emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificarea în rolul
constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131
alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia, „In activitatea
judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor", sens
în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un
rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub
toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a acesteia, prin
aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot
constitui motiv de strămutare.
De asemenea, faptul că verificările
prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de
consiliu, fără citarea părţilor, este în deplină
concordanţă cu art. 127 din Constituţie, potrivit cărora „Şedinţele
de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de
lege", şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor
constituţionale invocate. De altfel, şi Curtea de la Strasbourg a
decis în acelaşi sens, statuând că art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte
instanţe vizează doar aspecte de competenţă şi nu are
ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile şi obligaţiile
cu caracter civil sau legate de o acuzaţie penală (Cauza Puelinckx
contra Belgiei din 18 septembrie 2001).
In ce priveşte susţinerea referitoare la
încălcarea liberului acces la justiţie, Curtea a constatat că
nici aceasta nu poate fi primită, deoarece accesul la justiţie
înseamnă accesul la instanţele de judecată, în componenţa
cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, intră numai
judecători independenţi, înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din
Constituţie, cu competenţa şi cu procedurile stabilite prin
lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de
acces la justiţie chiar în cadrul desfăşurării unui proces
judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei
instanţe în faza de urmărire penală, tocmai în virtutea
dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la
soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Intrucât nu au intervenit elemente noi, cele statuate
de Curte prin decizia mai sus menţionată sunt valabile şi în
prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 13, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 611 din Codul de procedură penală,
excepţie ridicată de Florin Dumitraşîn Dosarul nr.
2.161/112/2007 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia
penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 25 martie 2010.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent-şef,
Doina Suliman