DECIZIE Nr.
316 din 23 martie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie, a dispozitiilor art. 1
alin. (1) si (3 1), art. 4 alin. (1) si art. 15 1 din Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie, precum si a
dispozitiilor art. 91 1-91 6 din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 328 din 18 mai 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a
dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (31), art. 4 alin. (1)
şi art. 151 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 911-916
din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Paula
Irina Jianu în Dosarul nr. 6.036/1/2009 al Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie - Completul de 9 judecători.
La apelul nominal se prezintă, pentru autorul
excepţiei, doamna avocat Georgeta Gabriela Ghiţă din cadrul
Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, şi se constată
lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a
fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului
excepţiei, care susţine că nu este de acord cu
jurisprudenţa în materie. In acest sens arată că, deşi
ordonanţa criticată este aprobată prin Legea nr. 54/2006, aceasta
din urmă îşi produce efecte numai de la data intrării sale în
vigoare şi, pe cale de consecinţă, până la acest moment
actele înfăptuite sub imperiul ordonanţei sunt lovite de nulitate. De
asemenea, face trimitere la modul de adoptare a legilor în Parlament, pentru
care, potrivit Constituţiei, în cazul legii organice este necesar votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere. Or, în opinia sa, Legea
nr. 54/2006 nu respectă o astfel de exigenţă.
De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 134/2005 este neconstituţională din perspectiva
modalităţii de legiferare cât priveşte transformarea Parchetului
Naţional Anticorupţie în Direcţie Naţională
Anticorupţie, deoarece art. 115 alin. (6) din Constituţie nu permite
adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domenii ce ţin de
instituţiile statului. In acest sens face trimitere la jurisprudenţa
Curţii în materie, respectiv deciziile nr. 95 din 8 februarie 2006 şi
nr. 82 din 15 ianuarie 2009. Totodată, potrivit deciziilor instanţei
de contencios constituţional nr. 421/2007, nr. 104/2009 şi' nr.
1.008/2009, rezultă că aprobarea ordonanţei de urgenţă
prin lege nu acoperă viciile de constituţionalitate existente
anterior aprobării.
Cât priveşte neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (31) şi art. 4 alin.
(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, doamna
avocat arată că nu se respectă cerinţele cu privire la
principiul subordonării ierarhice, prin aceea că instituie o
modalitate de conducere de către procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prin intermediul altei persoane, respectiv
procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
lată de ce subordonarea este formală, sens în care se mai arată
că Direcţia Naţională Anticorupţie este în fapt un organism
paralel, ai cărui procurori nu sunt imparţiali, sub control ierarhic
şi sub autoritatea Ministrului Justiţiei, aşa cum se
întâmplă în cazul celorlalţi procurori din sistem.
Dispoziţiile art. 151 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 contravin
prevederilor art. 115 alin. (5) din Constituţie, iar dispoziţiile din
Codul de procedură penală contravin art. 21 alin. (3) şi art. 28
din Legea fundamentală, precum şi celor ale art. 6 şi 8 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, întrucât permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza
actelor premergătoare şi în absenţa unui control
judecătoresc eficient.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care
arată următoarele:
Cât priveşte problema efectelor produse de
ordonanţa criticată până la adoptarea ei prin lege de către
Parlament, arată că aceasta este o chestiune ce
depăşeşte competenţa Curţii Constituţionale.
Cât priveşte modalitatea de adoptare a Legii nr.
54/2006, arată că aceasta nu face obiect al prezentei excepţii.
Referitor la susţinerea afectării
dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, reprezentantul
Ministerului Public susţine că, potrivit deciziilor nr. 805/2007
şi nr. 95/2006, transformarea unei ordonanţe de urgenţă în
lege face de prisos orice critică opozabilă doar domeniului de
legiferare referitor la ordonanţele de urgenţă.
Cât priveşte critica referitoare la
dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (31) şi art. 4 alin.
(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002,
arată că şi aceasta este nefondată, sens în care face
trimitere la jurisprudenţa în materie, exemplificând cu Decizia nr.
1.706/2009.
Referitor la dispoziţiile art. 151 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, arată
că transpun la nivelul Direcţiei Naţionale Anticorupţie
prevederile art. 911-916 din Codul de procedură
penală, prevederi care, potrivit jurisprudenţei constante, au fost
validate de Curtea Constituţională.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 618 din 17 iulie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 6.036/1/2009, Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1)
şi (31) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, art. 151 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind
Direcţia Naţională Anticorupţie, introdus prin art. 4 pct.
11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, precum
şi a dispoziţiilor art. 911-916 din Codul de
procedură penală, excepţie ridicată de Paula Irina
Jianu în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 134/2005 contravin prevederilor constituţionale ale art.
115 alin. (4) şi (6) referitoare la domeniul de reglementare prin
ordonanţe de urgenţă. De asemenea, prevederile art. 1 alin.
(1)şi (31)şi art. 4 alin. (1) din actul criticat contravin
dispoziţiilor art. 132 referitoare la Statutul procurorilor, întrucât se
instituie un organism paralel instituţiei constituţionale a
Ministerului Public.
Dispoziţiile art. 151 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 contravin
prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 28, art. 115
alin. (4) şi (6), precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi
art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, deoarece Direcţia Naţională
Anticorupţie deţine mijloace adecvate interceptărilor de orice
fel, fără a fi instituit vreun control din partea vreunei
autorităţi.
Dispoziţiile art. 911-916
din Codul de procedură penală contravin prevederilor
constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 28, precum şi
celor ale art. 6 paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală putând dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea
urmăririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal
sau înainte de săvârşirea unei infracţiuni. Totodată, se
creează o vădită disproporţie în favoarea organului de
cercetare penală, învinuiţii fiind practic lipsiţi de orice
mijloace eficiente de a se apăra, demonstrând că înregistrările
şi interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul de 9 judecători opinează
că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
susţinerile părţilor, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 54/2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, şi dispoziţiile art.
911 cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile
de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor
efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art.
912 cu denumirea marginală Organele care efectuează
interceptarea şi înregistrarea, art. 913 cu denumirea
marginală Certificarea înregistrărilor, art. 914 cu
denumirea marginală Alte înregistrări, art. 915 cu
denumirea marginală Inregistrările de imagini şi art. 916
cu denumirea marginală Verificarea mijloacelor de probă, toate
din Codul de procedură penală.
De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie,
potrivit notelor autorului, şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi
(31) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 134/2004. In realitate, obiect al
excepţiei îl constituie prevederile art. 1 alin. (1) şi (31)
şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 43/2002, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 134/2004, care au următorul
conţinut:
- Art. 1 alin. (1) şi (31) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: '
„(1) Prin prezenta ordonanţă de
urgenţă se înfiinţează Direcţia Naţională
Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie.
[...]
(31) Procurorul general al Parchetului de
pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce
Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul
procurorului şef al acestei direcţii. Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
soluţionează conflictele de competenţă apărute între
Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte structuri
sau unităţi din cadrul Ministerului Public";
- Art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a
Guvernului nr. 43/2002:
„(1) Direcţia Naţională
Anticorupţie este condusă de un procuror şef care este asimilat
prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Procurorul şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie este ajutat de 2 procurori
şefi adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie."
Distinct de acestea, obiect al excepţiei îl mai
constituie şi dispoziţiile art. 151 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, cu următorul conţinut:
- Art. 151 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Direcţia
Naţională Anticorupţie este autorizată să
deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru
obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor
privitoare la faptele de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu
modificările ulterioare, în condiţiile legii. Orice informaţie
cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată
autorităţilor abilitate prin lege, pentru verificarea şi
valorificarea acesteia."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost
supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu
prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea
Constituţională a respins ca nefondată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind
Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a
dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (31) şi art. 4
alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că
este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor
constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională
Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate
juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului
Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea
fundamentală, „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile
prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii",
condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi
funcţionării Direcţiei Naţionale Anticoruptie. Faptul
că în art. 1 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevăzut că procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
conduce Direcţia Naţională Anticoruptie prin intermediul
procurorului şef al acestei direcţii nu justifică
susţinerea că textul de lege este neconstituţional.
Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din
Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi
desfăşoară activitatea pe baza principiilor
legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu
constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale
menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei
Naţionale Anticoruptie, aceea de magistratură specială
instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente
noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe,
considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează
valabilitatea şi în cauza de faţă.
Referitor la critica fundamentată pe
încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4)
şi (6) din Constituţie, Curtea constată următoarele:
Actuala Direcţie Naţională Anticoruptie
a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticoruptie,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11
aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare
Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei
ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor
prevăzute în prezent în alin. (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a
adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală,
nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.
Prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat
că modificările şi completările aduse prin ordonanţele
de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la
actuala Direcţie Naţională Anticoruptie au păstrat statutul
special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura
Ministerului Public, „fiind organizat ca parchet specializat în combaterea
infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu
personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui
parchet se desfăşoară sub autoritatea ministrului
justiţiei, iar conducerea sa este exercitată de către un
procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă fosta Curte Supremă de Justiţie".
Sub aceste auspicii, „având în vedere Decizia
Curţii Constituţionale nr. 235/2005, prin care s-au declarat
neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional
Anticoruptie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de
către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major
investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ
eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen,
cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea
Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene
referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei şi având în
vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în
combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin
calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum
şi a eficientizării acestuia", Guvernul a emis
Ordonanţa de urgenţă nr. 134/2005, contestată în prezenta
cauză. Or, ţinând seama de raţiunea edictării actului
normativ aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea
constată că nu sunt încălcate dispoziţiile
constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul
delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.
Referitor la afectarea dispoziţiilor art. 115
alin. (6), Curtea constată că, potrivit acestora, „Ordonanţele
de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale
statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute
de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". Cu
prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25
noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „din
interpretarea textului constituţional se poate deduce că
interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este
totală şi necondiţionată atunci când menţionează
că nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi
că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică. In celelalte domenii prevăzute de text,
ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă
«afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi
adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au
consecinţe pozitive în domeniile în care intervin". Prin urmare, a
afecta presupune „a suprima", „a aduce atingere", „a
prejudicia", „a vătăma", „a leza", „a antrena
consecinţe negative".
Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a
adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul
instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul
Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul
reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul
arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea
Parchetului Naţional Anticoruptie în Direcţia Naţională
Anticoruptie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de
conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia
Curţii Constituţionale nr. 235/2005, definitivă şi general
obligatorie şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii
activităţii acestei structuri specializate.
Intrucât prin natura şi finalitatea
reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a
perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea
urmează a respinge o astfel de critică.
Curtea constată că dispoziţiile din
Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi
înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau
prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului
său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din
17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca
nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de
procedură penală. Cu acel prilej a statuat că
interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd
suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării
emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a
modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor
limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi
certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării
integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse
interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu
constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare,
ceea ce însă excedează competenţei Curţii
Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992,
„Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi
primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale
criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53,
deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei
astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept
absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de
necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice
sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex,
motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod
eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele
subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea
dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică,
în vederea asigurării securităţii naţionale,
apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de
infracţiuni".
Totodată, Curtea a arătat că anumite
aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a
dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de
constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate
admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate
ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu
legea ori cu principiile fundamentale".
In plus, însăşi instanţa europeană
a validat prevederile legale contestate prin Cauza Dumitru Popescu versus
România din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut
existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în
materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin
modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006)
există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de
transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de
distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale
criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în
exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea
folosind termeni cu un înţeles univoc. Deoarece până în prezent nu au
intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei
jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi
păstrează valabilitatea şi în ce priveşte excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 151 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d)
şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3,
al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu
majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1)
şi alin. (31), art. 4 alin. (1) şi art. 151 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind
Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a
dispoziţiilor art. 911-916 din Codul de
procedură penală, excepţie ridicată de Paula Irina Jianu în
Dosarul nr. 6.036/1/2009 al Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul de 9 judecători.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 23 martie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru