Decizia Nr.307 din 09.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Liviu Cătănea în Dosarul nr. 5.470/109/2017/a1 al Tribunalului Argeş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 249 D/2018.2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere natura nulităţilor relative reglementate prin art. 282 din Codul de procedură penală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.470/109/2017/a1, Tribunalul Argeş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 282 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Liviu Cătănea, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută la art. 269 din Codul penal.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, ce reglementează obiectul camerei preliminare, obligă judecătorul de cameră preliminară la examinarea incidenţei cazurilor de nulitate absolută şi relativă, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 281 alin. (1) lit. b) şi art. 282 din Codul de procedură penală. Sunt comparate dispoziţiile art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 cu prevederile art. 282 din Codul de procedură penală în vigoare şi se arată că, spre deosebire de vechea reglementare, textul criticat îl obligă pe inculpat ca pe lângă existenţa vătămării să dovedească existenţa unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale criticate. Este subliniat faptul că organelor de urmărire penală ale statului li se conferă posibilitatea de a nesocoti dispoziţii imperative ale legii, în timp ce un justiţiabil, fără studii juridice, este obligat să demonstreze nu doar existenţa unei vătămări a drepturilor sale, ci şi existenţa unui interes procesual propriu în respectarea legii, pentru a putea invoca nulitatea relativă. Se susţine că, dacă aceste organe au termene nelimitate în care pot nesocoti legea, în privinţa justiţiabilului român sunt reglementate termene şi etape bine definite în care poate să invoce nulităţile relative. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.6. Tribunalul Argeş - Secţia penală, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate analizată.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Avocatul Poporului opinează că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Se face trimitere la Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, prin care Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională. Se susţine că pentru faptul că judecătorul de cameră preliminară este împiedicat să ia în considerare din oficiu încălcările ce atrag nulitatea relativă nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 282 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.
(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).
(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:a)până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b)până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c)până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.
(5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când:a)persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege; b)persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii."11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept şi prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională. 13. Având în vedere însă că, în prezenta cauză, sunt invocate critici de neconstituţionalitate distincte de cele analizate prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost invocată în prezentul dosar, este admisibilă, instanţa de contencios constituţional urmând a se pronunţa pe fondul acesteia. 14. Cu privire la interesul procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate pe care persoana care invocă nulitatea relativă trebuie să îl dovedească, prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragrafele 14-23, Curtea a reţinut că nulităţile actelor procesuale şi procedurale ocupă un loc important în sfera garanţiilor ce asigură efectivitatea principiului legalităţii procesului penal şi a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum şi consecinţele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulităţile îndeplinesc astfel un scop preventiv - de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancţionator - de desfiinţare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum şi un scop reparator - de refacere a actelor procesuale şi procedurale desfiinţate, dacă este necesar şi posibil. S-a arătat că nulitatea este definită ca fiind acea sancţiune procesuală constatată şi aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, organul judiciar dispunând refacerea acestuia atunci când este necesar şi dacă este posibil. 15. Curtea a reţinut că noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, nulităţile relative (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului. 16. Curtea a observat că nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - şi virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 („Legalitatea procesului penal") şi ale art. 282 („Nulităţile relative") din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - şi nulităţi relative - care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragrafele 30 şi 31). 17. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute - dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragraful 32). 18. Curtea a reţinut, totodată, că nulitatea relativă este acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, rezultată din încălcarea normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, care poate fi invocată într-un anumit termen de către participanţii în procesul penal ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei de lege încălcate, respectiv, din oficiu, în cazurile anume stabilite de lege. 19. În ceea ce priveşte trăsăturile nulităţii relative, Curtea a observat, în primul rând, că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta intervine atunci când prin încălcarea prevederilor legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispoziţiile art. 197 alin. 1 - prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. 20. În al doilea rând, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, participanţii în procesul penal care pot invoca nulitatea relativă sunt procurorul, părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), care au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. Curtea a constatat că, în mod excepţional, legea prevede şi unele nulităţi relative care pot fi invocate de către subiecţii procesuali neprejudiciaţi direct sau de către procuror ori luate în considerare, din oficiu, de către judecător/instanţă. Este cazul nulităţii relative care provine din neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi, care poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu [art. 263 alin. (2) din Codul de procedură penală], precum şi al nulităţii relative care provine din încălcarea normelor de competenţă a căror nerespectare nu atrage nulitatea absolută, care poate fi invocată din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi [art. 47 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 21. În al treilea rând, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă trebuie invocată într-o anumită stare a procesului, şi anume, ca regulă, nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului în condiţii nelegale. Aceasta presupune ca persoana interesată să fie prezentă la efectuarea actului respectiv, fie personal, fie prin reprezentant. Prin derogare de la regulă, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară [art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală]; dacă instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită [art. 282 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală]; în sfârşit, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu până la următorul termen de judecată cu procedura completă [art. 282 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală]. Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii, precum şi excepţia de necompetenţă teritorială, ca încălcări ce atrag nulitatea relativă, pot fi invocate până la începerea cercetării judecătoreşti în primă instanţă [art. 47 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. Nulitatea relativă nu poate fi invocată direct la instanţa de control judiciar, cu excepţia cazului când sa produs după închiderea dezbaterilor (cu ocazia deliberării sau în cuprinsul minutei ori al hotărârii). 22. În ceea ce priveşte limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, Curtea a reţinut că acesta corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Cu privire la competenţa realizării acestei noi faze procesuale, Curtea a statuat că este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 22 şi 23). 23. Mai mult, prin Decizia nr. 857 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 27-30, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), că aceasta trebuie invocată întro anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, precitată, paragrafele 19 şi 20). 24. În ceea ce priveşte subiecţii care pot invoca nulitatea relativă, Curtea a observat că dispoziţia procesual penală îi menţionează pe procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată. Aceşti subiecţi pot invoca nulitatea unui act doar în măsura în care dispoziţia legală încălcată proteja un drept procesual propriu al acestora. 25. Referitor la interesul procesual propriu al procurorului, Curtea a reţinut că legiuitorul nu a avut în vedere un interes personal al acestuia, ci interesul circumscris prevederilor constituţionale şi legale privind rolul Ministerului Public. Astfel, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar, în cuprinsul titlului III, cap. I, art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, sunt consacrate atribuţiile Ministerului Public. Totodată, Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, stabilind competenţele şi rolul procurorului. 26. Aşa fiind, Curtea a constatat că interesul procesual propriu al procurorului este determinat de interesul general în considerarea căruia acesta acţionează în fiecare caz şi circumscris prevederilor constituţionale şi legale care stau la baza configurării rolului Ministerului Public. 27. Analizând criticile formulate în prezenta cauză, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile şi în prezenta cauză, dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală asigurând garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 paragraful 1 din Convenţie. 28. Pentru motivele mai sus invocate, Curtea constată că prevederile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. 29. Referitor la criticile de neconstituţionalitate ale art. 282 alin. (1) şi (3)-(5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorul excepţiei compară regimul juridic al nulităţilor relative, prevăzut la art. 282 din Codul de procedură penală, cu cel reglementat la art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 sub aspectul prevederii în cuprinsul textului criticat a obligaţiei suplimentare a dovedirii existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. 30. Curtea a statuat, însă, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale nu poate fi dedusă din compararea acestora cu alte dispoziţii legale, ci prin raportarea lor la Legea fundamentală. Pentru acest motiv, din perspectiva criticilor ce au la bază compararea dispoziţiilor legale criticate cu cele ale art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi (3)-(5) din Codul de procedură penală invocată în prezenta cauză, este inadmisibilă. 31. Referitor la criticile de neconstituţionalitate conform cărora organelor de urmărire penală ale statului li se conferă posibilitatea de a încălca dispoziţii imperative ale legii, acestea beneficiind, în acest sens al nesocotirii legii, de termene nelimitate, Curtea reţine că acestea nu constituie veritabile argumente de neconstituţionalitate, ci vizează interpretarea şi aplicarea legii, domeniu ce aparţine în mod exclusiv instanţelor judecătoreşti. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]", motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi (3)-(5) din Codul de procedură penală, din perspectiva criticilor astfel formulate, este inadmisibilă. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi (3)-(5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Liviu Cătănea în Dosarul nr. 5.470/109/2017/a1 al Tribunalului Argeş - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Liviu Cătănea în Dosarul nr. 5.470/109/2017/a1 al Tribunalului Argeş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop