Decizia Nr.297 din 04.05.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Romeo Stavarache în Dosarul nr. 630/110/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.294D/2016.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Adrian Toni Neacşu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.394D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihăiţă Cătană în Dosarul nr. 9.246/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul autorului excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.394D/2016 la Dosarul nr. 1.294D/2016, care a fost primul înregistrat.5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Apreciază că sintagma „îndatoriri de serviciu" este lipsită de claritate şi previzibilitate, neîndeplinind standardele consacrate de instanţa de contencios constituţional în această materie. În susţinere invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 390 din 2 iulie 2014. Arată că, pe de-o parte, sintagma „îndatoriri de serviciu" nu este definită în cuprinsul Codului penal, iar, pe de altă parte, în alin. (2) al art. 289 legiuitorul a folosit sintagma „îndatoriri legale". Totodată, arată că, în partea specială a Codului penal, legiuitorul a folosit o altă sintagmă, şi anume cea de „atribuţii de serviciu". În continuare susţine că noţiunea de „îndatoriri" are, potrivit legislaţiei române specifice unor funcţii sau demnităţi publice, o semnificaţie generală, referindu-se la atitudinea pe care funcţionarul public sau demnitarul ar trebui să o aibă în exercitarea funcţiei. În ceea ce priveşte îndatoririle aleşilor locali, arată că acestea sunt reglementate în Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali într-o formă extrem de generală şi imprecisă, pe când atribuţiile de serviciu sunt reglementate de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 într-o manieră clară. În concluzie, apreciază că, din analiza legislaţiei specifice, sintagma „îndatoriri de serviciu" se referă în mod abstract la cerinţele unui comportament etic şi deontologic, general aşteptat de la funcţionarul public, fără a defini în mod clar care sunt îndatoririle care trebuie respectate.6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, spre deosebire de art. 297 din Codul penal, art. 289 din acelaşi act normativ protejează nu numai relaţiile de serviciu, ci şi relaţiile existente în societate, în sensul protejării acestora de faptele de corupţie. Astfel, obiectul juridic al celor două infracţiuni este diferit, ca urmare nu se poate aplica prin analogie Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. În continuare arată că dispoziţia criticată a mai fost supusă controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, Curtea pronunţând Decizia nr. 184 din 29 martie 2016. De asemenea, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat, de exemplu în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, că, în dreptul penal, funcţionarul public se defineşte exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine, unitatea în care acesta îşi desfăşoară activitatea trebuind să fie una dintre cele prevăzute de legea penală, fiind supus unui anumit statut şi regim juridic. Aşa fiind, este evident că îndatoririle de serviciu/atribuţiile de serviciu ale acestuia sunt definite de acest statut şi de regimul funcţiei respective. Totodată, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat că existenţa normelor referitoare la interdicţii şi incompatibilităţi concură la definirea îndatoririlor de serviciu/atribuţiilor de serviciu. Aşadar, art. 289 din Codul penal nu trebuie interpretat arbitrar, ci sintagmele componente ale acestuia trebuie coroborate între ele. De altfel, şi instrumentele internaţionale la care România este parte conţin sintagme similare acesteia. Totodată, această sintagmă are, de asemenea, o consacrare realizată de-a lungul anilor, doctrina şi jurisprudenţa concurând la definirea acesteia.7. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei susţine că sintagma „îndatoriri de serviciu" este constituţională dacă aceasta se interpretează ca având înţelesul de atribuţii de serviciu. Autorul excepţiei adaugă faptul că existenţa confuziei între sintagma „îndatoriri de serviciu" şi cea de „atribuţii de serviciu" a permis trimiterea sa în judecată. De asemenea, face referire la elemente ale situaţiei de fapt din dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:8. Prin Încheierea din 5 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 630/110/2015, Tribunalul Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Romeo Stavarache cu ocazia soluţionării unei cauze penale.9. Prin Încheierea din 15 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.246/30/2015, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihăiţă Cătană cu ocazia soluţionării unei cauze penale.10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că alin. (1) al art. 289 din Codul penal reglementează, în mod similar Codului penal din 1969, infracţiunea de luare de mită, prin raportarea la îndatoririle de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii. Or, din moment ce aceste îndatoriri de serviciu pot fi fixate nu doar printr-o legislaţie de nivel primar, ci şi prin ordine, regulamente, statute profesionale, se ajunge la o afectare a previzibilităţii normei criticate. În acest context, autorii excepţiei apreciază că sintagma „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri" apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt criteriile după care se apreciază întinderea exactă a îndatoririlor de serviciu în raport cu care este incidentă infracţiunea de luare de mită.11. De asemenea, autorii excepţiei susţin, pe de-o parte, că noţiunea de „foloase necuvenite" nu este definită de textul de lege criticat, iar, pe de altă parte, că textul nu precizează momentul la care aceste foloase trebuie primite pentru a fi în prezenţa infracţiunii de luare de mită. Totodată, în ceea ce priveşte sintagma „acceptarea promisiunii", apreciază că şi aceasta este lipsită de claritate şi previzibilitate, textul neprecizând dacă acceptarea trebuie să fie tacită sau expresă şi nici cum ar trebui să se manifeste eventualul refuz. În final, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legilor.12. În continuare se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 553 din 16 iulie 2015 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015. De asemenea, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la standardele de calitate a legii ce trebuie îndeplinite pentru a se asigura garantarea principiului legalităţii prevăzut de art. 7 din Convenţie.13. Tribunalul Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. În doctrină, s-a reţinut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal din 1969. În continuare, apreciază că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, astfel că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Astfel, instanţele judecătoreşti interpretează legea în mod necesar în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii. Din această perspectivă, apreciază că dispoziţiile art. 289 din Codul penal sunt enunţate cu suficientă precizie pentru a permite individului să îşi regleze conduita şi să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat.14. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că nu este posibilă indicarea în textul de incriminare a categoriilor de foloase ce ar putea constitui obiect al infracţiunii de luare de mită, întrucât reglementarea unor acte normative presupune mai degrabă inserarea unor categorii generale a căror interpretare şi aplicare depind de practică, iar pe de altă parte, diversitatea bunurilor şi foloaselor ce ar putea constitui obiect al mitei nu poate fi indicată în corpul unui text de lege. În ce priveşte critica privind săvârşirea infracţiunii de luare de mită în modalitatea acceptării exprese sau tacite, tribunalul apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte din textul normei juridice care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Apreciază că, din modul de formulare a textului criticat, justiţiabilul îşi poate forma opinia cu privire la conduita de urmat, instanţele putând verifica îndeplinirea cerinţelor textului incriminator. Formularea textelor de lege, în general, nu poate prezenta o precizie absolută, însă este necesar ca acestea să fie redactate cu suficientă claritate încât să permită oricărui destinatar să îşi regleze comportamentul prin raportare la atribuţiile sale concrete de serviciu. Or, dispoziţiile de lege criticate sunt suficient de clare, excepţia de neconstituţionalitate fiind neîntemeiată.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.16. Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legilor, susţine că sintagma „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri" nu este una de natură a crea dificultăţi de interpretare, orice destinatar al normei penale fiind de aşteptat a cunoaşte noţiunile folosite de dispoziţia criticată. Spre deosebire de vechea reglementare, forma propusă în noul Cod penal este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Mai mult decât atât, art. 289 din noul Cod penal sancţionează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau de alte foloase, tacită sau expresă. Totodată, Guvernul arată că noul Cod penal prevede în mod explicit că primirea folosului necuvenit se poate face şi în beneficiul unei alte persoane decât a funcţionarului mituit, ipoteză care nu era explicit reglementată în legea anterioară.17. În ceea ce priveşte noţiunea de „folos" din cuprinsul art. 289 alin. (1) din Codul penal, Guvernul arată că aceasta are în vedere atât avantajele patrimoniale de orice fel (bunuri, comisioane, premii, servicii prestate gratuit etc.), cât şi avantaje nepatrimoniale, dacă acestea nu sunt datorate în mod legal.18. În final, referindu-se la Decizia Curţii Constituţionale nr. 92 din 3 martie 2015, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale, astfel încât şi sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.19. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în Dosarul nr. 1.530D/2015, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Punctul de vedere al Avocatului Poporului a fost reţinut în Decizia nr. 184/2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 289 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta."23. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1, art. 7 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 184 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, a observat că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Curtea a constatat că forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Curtea a reţinut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior.25. Având în vedere cele reţinute anterior, Curtea observă că, sub aspectul momentului la care faptele care realizează elementul material al infracţiunii de luare de mită trebuie să aibă loc, vechea reglementare realiza o distincţie. Astfel, dacă primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase avea loc după ce acesta îndeplinea un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, fără să fi existat anterior pretinderea sau acceptarea promisiunii, ne aflam în prezenţa infracţiunii de primire de foloase necuvenite, iar nu a celei de luare de mită, care impunea ca faptele care realizează elementul material al infracţiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.26. Spre deosebire de vechea reglementare, în actuala reglementare nu mai există această distincţie, fiind suficient ca fapta să se săvârşească în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui mituit, indiferent de momentul intervenţiei înţelegerii de mituire. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, să primească sau să accepte promisiunea banilor sau a foloaselor înaintea înfăptuirii actului, în timpul înfăptuirii sau după realizarea acestuia, fapta constituind în toate cazurile infracţiunea de luare de mită.27. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 184 din 29 martie 2016, precitată, în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, a constatat că fapta de luare de mită se realizează prin una dintre următoarele activităţi: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau foloase necuvenite, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Referitor la aceste activităţi, Curtea a reţinut că, în doctrină, s-a arătat că pretinderea presupune solicitarea direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor bani sau foloase necuvenite. Aceasta trebuie să fie neechivocă, fiind suficient şi necesar ca, în raport cu împrejurările şi mijloacele folosite, să fie înţeleasă de cel căruia i se adresează. Primirea de bani sau foloase reprezintă intrarea în posesia bunului oferit drept mită, iar acceptarea promisiunii de bani sau foloase reprezintă a consimţi, a fi de acord cu această promisiune. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective să fie întrunit, trebuie îndeplinite anumite condiţii esenţiale, astfel: să se raporteze la un obiect constând în bani sau alte foloase, să se situeze anterior, în timpul sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act, iar actul să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să fie de competenţa sa.28. În ceea ce priveşte modalitatea de acceptare a promisiunii, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sancţionează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau de alte foloase, indiferent dacă aceasta este tacită sau expresă. De altfel, doctrina este unitară în a aprecia că acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neechivocă privind primirea folosului injust, aceasta putând fi explicită sau implicită, tacită.29. Referitor la definirea noţiunii de foloase necuvenite, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în general, un folos necuvenit reprezintă un folos care este „legal nedatorat" şi care are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al unor infracţiuni. În sensul celor reţinute de Curte s-a exprimat şi doctrina, în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, aceasta arătând că banii sau foloasele sunt necuvenite nu numai atunci când pentru îndeplinirea unui act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste ceea ce legalmente este datorat sau se acceptă o promisiune care depăşeşte ceea ce se datorează. În acelaşi timp, banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse, primite etc., cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.30. În continuare, Curtea observă că elementul material, în cazul infracţiunii de luare de mită, se realizează printr-o acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită să fie întrunit trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii esenţiale. Una dintre aceste condiţii este cea potrivit căreia actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare sau întârziere se pretinde, se primeşte sau se acceptă promisiunea unor bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii de luare de mită, reţinem că aceasta constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea cu probitate a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici.31. Astfel, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia, din moment ce îndatoririle de serviciu pot fi fixate nu doar printr-o legislaţie de nivel primar, ci şi prin ordine, regulamente, statute profesionale, se ajunge la o afectare a previzibilităţii normei criticate, Curtea observă că, în legătură cu acest aspect, de exemplu, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, a statuat că neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie să se raporteze la atribuţii de serviciu prevăzute în acte normative cu putere de lege. Curtea a reţinut că, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea, prin încălcarea legii, a unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ.32. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, în cazul infracţiunii de luare de mită, fapta se realizează prin una din cele trei modalităţi alternative: pretindere, primire sau acceptarea promisiunii unor bani sau alte foloase care nu i se cuvin subiectului activ, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, respectiv în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă promisiunea unor astfel de foloase, nefiind obligatoriu ca actul de serviciu sau actul contrar îndatoririlor de serviciu să fie efectiv realizat. Tocmai din acest motiv, în cazul infracţiunii de luare de mită, stabilirea îndatoririlor de serviciu, atât prin dispoziţii legislative de nivel primar, cât şi prin cele de nivel secundar, nu determină încălcarea prevederilor constituţionale invocate.33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Romeo Stavarache în Dosarul nr. 630/110/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia penală şi de Alexandru Mihăiţă Cătană în Dosarul nr. 9.246/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia penală şi Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. Valer DorneanuMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu