Decizia Nr.283 din 27.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicată de Mădălina Popa în Dosarul nr. 16.270/212/2008 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 202D/2011 al Curţii Constituţionale.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 9 februarie 2012, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi al art. 3 alin. (2) şi art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru datele de 28 februarie 2012, 6 martie 2012 şi 7 martie 2012, dată la care, având în vedere imposibilitatea constituirii majorităţii prevăzute la art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 27 martie 2012.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că nu se impune reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 8 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 16.270/212/2008, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicată de Mădălina Popa într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în constatarea păstrării calităţii acesteia de membru al Partidului Democrat Liberal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat încalcă accesul liber la justiţie, întrucât exclude de la controlul judecătoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calităţii de membru al acestuia.Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând că, potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 197 din 4 martie 2010.Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt constituţionale, existenţa unor jurisdicţii proprii partidelor politice pentru soluţionarea definitivă a litigiilor în legătură cu dobândirea sau pierderea calităţii de membru al acestora nepunând problema unei încălcări a art. 21 din Constituţie. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniu (de exemplu Decizia nr. 952/2009 şi Decizia nr. 1.255/2009).Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, care au următorul cuprins: „Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.“În opinia autorului excepţiei sunt nesocotite dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală privind accesul liber la justiţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că regimul partidelor politice a fost reglementat principial chiar prin norme de nivel constituţional. Astfel, prin art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală a fost reglementată libertatea de asociere a cetăţenilor în partide politice, stabilindu-se că acestea se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii - art. 8 alin. (2) din Constituţie - şi că organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice se reglementează prin lege organică, aşa cum prevede art. 73 alin. (3) lit. b) din Constituţie.Din aceste norme rezultă fără echivoc că legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului ordinar competenţa de a adopta dispoziţii, precum cele cuprinse în art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, criticate în cauza de faţă, potrivit cărora dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 15 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, precum şi proceduri echitabile de decizie.O asemenea concepţie legislativă este asemănătoare celei existente în Germania, unde Legea privind partidele politice (Parteiengesetz) prevede, la art. 10 paragraful 5, că instanţa de arbitraj competentă în conformitate cu codul de procedură arbitrală decide cu privire la excluderea din partid, dreptul de apel la o instanţă de arbitraj superioară fiind garantat. De asemenea, conform art. 14 paragraful 1 din aceeaşi lege germană, partidul şi cele mai înalte organizaţii regionale ale acestuia instituie instanţe de arbitraj pentru a soluţiona disputele dintre partid sau o organizaţie regională şi membrii acestuia, iar problema dedusă judecăţii acestora rămâne doar în competenţa instanţelor arbitrale ale partidului.Aşadar, potrivit Legii nr. 14/2003, soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurii de excludere din partid a unui membru al acestuia este de competenţa exclusivă a comisiilor de arbitraj, care sunt reglementate prin statutele partidelor, fiind exclusă procedura jurisdicţională în faţa instanţelor judecătoreşti a căror competenţă, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie, este prevăzută numai prin lege. Aceasta nu este însă de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie, drept fundamental, consacrat de art. 21 din Constituţie.Curtea reţine, sub acest aspect, că art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie trebuie interpretat într-un sens larg, şi anume ca interzicând numai îngrădirile care s-ar aduce prin lege înseşi substanţei accesului liber la justiţie, fără să excludă posibilitatea ca, prin lege, să se stabilească anumite condiţii de exercitare a lui. Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la justiţie nu este un drept absolut, ci necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, care are o anumită marjă de apreciere în stabilirea unor limitări ale acestuia, atât timp cât nu aduce atingere înseşi esenţei acestui drept (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57, sau Hotărârea din 1 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Buijen împotriva Germaniei, paragraful 59).Totodată, Curtea reţine că regula constituţională a liberului acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie.De altfel, Curtea observă că susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora textul de lege criticat încalcă accesul liber la justiţie întrucât exclude de la controlul judecătoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calităţii de membru al acestuia, converg spre necesitatea de a se institui o cale de atac la instanţele judecătoreşti împotriva hotărârilor adoptate de comisiile de arbitraj ale partidului, ceea ce nu se poate realiza pe calea contenciosului constituţional, fiind o problemă de reglementare de competenţa organului legislativ.Curtea reţine, totodată, că s-a mai pronunţat asupra prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, constatând că acestea nu contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală care consacră dreptul de acces liber la justiţie. În acest sens sunt Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009, Decizia nr. 1.255 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 17 noiembrie 2009, Decizia nr. 197 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010, Decizia nr. 399 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Decizia nr. 958 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010, şi Decizia nr. 1.461 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012.Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că partidele politice sunt grupări asociative care funcţionează pe baza statutelor proprii care conţin reguli create şi acceptate de membrii lor şi că instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de etică şi deontologie proprii, pe care membrii acestora s-au angajat să le respecte încă din momentul în care, în mod liber consimţit, au aderat la acest tip de asociaţii cu caracter politic. Curtea a reţinut că „este firesc ca răspunderea disciplinară a membrilor partidului să fie stabilită de către organisme interne, acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcţie de ideologia care direcţionează acţiunile partidului, în ce măsură comportamentul membrilor acestuia este compatibil cu normele statutare care conturează rolul concret pe care acesta şi-a propus să îl aibă în viaţa politică şi socială a ţării şi dacă acest comportament este conform cu modalităţile specifice de acţiune agreate de fiecare partid, şi, implicit, de fiecare dintre membrii acestuia“.Totodată, Curtea a reţinut că, spre deosebire de alte forme de asociere, regimul juridic al partidelor politice este de ordin constituţional - art. 8 şi art. 40 din Legea fundamentală, dezvoltat în legea lor organică nr. 14/2003. Prin Constituţie sunt exprimate juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care acestea se pot organiza şi funcţiona. Aşa cum sunt definite în art. 1 din Legea nr. 14/2003, partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.Caracteristica esenţială a acestora o reprezintă existenţa unei ideologii comune, pe care şi-au însuşit-o toţi membrii acestora, a unei doctrine la care toţi membrii lor au aderat în mod conştient şi voluntar, în lipsa oricărei constrângeri. Decizia înscrierii într-un anumit partid are ca izvor exclusiv convingerea intimă a fiecăruia dintre membri că politica promovată de respectivul partid constituie cea mai inspirată şi mai eficientă modalitate de acţiune în viaţa socială şi politică a ţării. Odată cu dobândirea calităţii de membru de partid, cetăţeanul îşi asumă şi obligaţia statutară de a respecta disciplina internă a partidului. Or, această obligaţie şi-o asumă cunoscând rigorile instituite de statutul partidului şi fiind conştient de consecinţele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drastică dintre acestea fiind excluderea din partid.În principiu, pierderea calităţii de membru al unui partid politic se produce fie în mod voluntar - prin demisie, fie prin excludere - ca sancţiune hotărâtă şi aplicată de către organismul statutar stabilit în mod expres în acest scop.În cea de-a doua ipoteză, cea a excluderii, pierderea calităţii de membru poate interveni în situaţia în care persoana în cauză a încălcat prevederile Statutului ori hotărârile organismelor de conducere ale partidului sau când a săvârşit abateri grave de la disciplina partidului, inclusiv prin acţiuni ori prin declaraţii publice împotriva hotărârilor luate prin vot de organismele de conducere ale partidului sau împotriva conducerii partidului, la toate nivelele. Asemenea cazuri este evident că pot fi analizate numai de organele specifice ale partidului, acestea fiind singurele în măsură să aprecieze dacă, şi în ce măsură, membrul de partid se face vinovat de nerespectarea disciplinei interne şi dacă această nerespectare este de natură să conducă la excluderea sa din partid.Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reţinut că funcţia definitorie a instanţelor judecătoreşti este aceea de a veghea la respectarea legii, termenul de lege fiind înţeles în sens larg, nu doar ca actul emis de Parlament cu acest titlu, ci ca orice act cu caracter normativ, care are, aşadar, un conţinut juridic. Normele cuprinse în statutele partidelor politice nu au însă natură juridică în sensul arătat, ci reprezintă reguli de conduită internă a căror respectare este necesară pentru buna funcţionare a partidului ca structură asociativă. Acesta este motivul pentru care instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a cenzura hotărârile organelor de aşa-numita „jurisdicţie internă“ a partidelor, hotărâri care au caracter de acte politice, emise în baza unor norme proprii statutelor acestora.De asemenea, intervenţia unei instanţe de judecată care să aprecieze cu privire la legalitatea sau temeinicia deciziei de excludere nu este necesară nici în ipoteza în care excluderea este consecinţa condamnării la o pedeapsă privativă de libertate sau a interzicerii exercitării drepturilor politice sau cetăţeneşti, prin hotărâre judecătorească definitivă ori, de exemplu, a dovedirii, pe cale judecătorească, a calităţii de colaborator sau lucrător al fostei Securităţi. Aceasta, deoarece motivele excluderii sunt strict obiective, iar organele de disciplină internă nu fac altceva decât să ia act de situaţii care au fost deja anterior constatate şi tranşate în mod definitiv de instanţele judecătoreşti.Curtea a observat că legiuitorul a impus necesitatea intervenţiei instanţelor judecătoreşti cu prilejul verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice, acestea dobândind personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii Tribunalului Bucureşti sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, privind admiterea cererii de înregistrare. Potrivit art. 18 din Legea nr. 14/2003, în vederea înregistrării unui partid politic, Tribunalul Bucureşti va examina o serie de documente referitoare la activitatea viitoare a acestuia, printre care şi statutul acestuia, în care, aşa cum prevede art. 10 lit. g) din Legea nr. 14/2003, trebuie să fie stabilite sancţiunile disciplinare, dar şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor. Cu acest prilej, instanţa de judecată va verifica, aşadar, dacă aceste proceduri asigură petentului nemulţumit de o decizie a partidului dreptul de a-şi susţine în mod efectiv şi eficient cauza. Astfel cum prevede art. 15 din Legea nr. 14/2003, statutele partidelor trebuie să prevadă reguli procedurale care să asigure membrilor lor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, oferindu-le posibilitatea de a da explicaţii în faţa organelor de disciplină referitoare la faptele ce pot fi considerate abateri sancţionabile.Prin urmare, o instanţă judecătorească analizează indirect relaţia dintre partide şi membrii lor, prin validarea regulilor procedurale statutare, valabile exclusiv în interiorul partidului ca structură asociativă.Având în vedere că în cauză nu au fost învederate aspecte noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei citate a Curţii Constituţionale, îşi menţin valabilitatea atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată prin deciziile amintite.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicată de Mădălina Popa în Dosarul nr. 16.270/212/2008 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 martie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Valentina Bărbăţeanu