Decizia Nr.21 din 17.10.2011

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 22/2011 este constituit conform dispoziţiilor art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa completului este prezidată de doamna Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 140/C3/1426/III-5/2010 „privind măsura de siguranţă a confiscării speciale, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 86/2006 - Codul vamal al României, în condiţiile existenţei datoriei vamale“.Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii învederând că există jurisprudenţă neunitară în sensul că unele instanţe au dispus atât confiscarea specială a bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, în temeiul art. 118 alin. 1 lit. b) şi e) din Codul penal, cât şi obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, iar, dimpotrivă, alte instanţe au dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naştere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al României, fără a se lua şi măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la aceste bunuri sau mărfuri.A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, însă, în temeiul art. 118 lit. a) din Codul penal, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală.Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept ce a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sa arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la faptul dacă se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală.2. Examenul jurisprudenţialPrin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea faptului dacă se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală, a fost relevată o practică neunitară.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au dispus atât confiscarea specială a bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, cât şi obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală.Dispunând obligarea inculpaţilor la plata sumelor solicitate cu titlu de datorie vamală de către direcţiile generale vamale, instanţele au reţinut că în cauzele deduse judecăţii sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 şi 999 din Codul civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpaţilor.3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naştere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al Românei, însă nu s-a luat şi măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la aceste bunuri sau mărfuri.Instanţele au reţinut că bunurile sau mărfurile care au constituit obiectul material al infracţiunii de contrabandă au fost ridicate de lucrătorii de poliţie.4. Opinia procurorului generalSoluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul primei orientări a jurisprudenţei, cu următoarele argumente:În dreptul intern, din conţinutul normei de incriminare, respectiv dispoziţiile art. 270 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că în cazul infracţiunii de contrabandă urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru regimul vamal şi producerea unei pagube bugetului public prin neplata taxelor vamale. Legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată şi oricare din acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii de contrabandă rezultă din însăşi materialitatea faptelor - ex re. Prin urmare, subzistă problematica incidenţei obiective a dispoziţiilor legale referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau a mărfurilor care au făcut obiectul infracţiunii de contrabandă, concomitent cu recuperarea prejudiciului cauzat bugetului public prin neplata taxelor vamale. Articolul 4 din Legea nr86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte noţiunea de datorie vamală ca reprezentând obligaţia unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 224 pct. 1 lit. a) din acelaşi act normativ prevăd că datoria vamală la import ia naştere şi prin introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse drepturilor de import. Corelativ reglementării vamale privind obligaţiile la introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor supuse taxelor vamale, Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, stipulează în cuprinsul art. 234 alin. (3) că în cazul infracţiunilor vamale datoria vamală serveşte la determinarea temeiului de pornire a urmăririi penale şi a pedepselor. Din economia dispoziţiilor menţionate rezultă, fără echivoc, că în cazul infracţiunii de contrabandă obligaţia de plată a taxelor vamale, ca drept de creanţă al statului, instituie repararea pagubei şi se circumscrie cadrului legal privind obiectul, exercitarea şi rezolvarea acţiunii civile reglementat prin dispoziţiile art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală. Prin urmare nu subzistă o interpretare în sensul inadmisibilităţii acţiunii civile exercitate de direcţiile regionale vamale, constituite ca părţi civile în procesul penal, în considerarea contrabandei ca fiind exclusiv o infracţiune de pericol, nefiind susceptibilă să producă un prejudiciu material, aşa cum s-a susţinut în practica judiciară. Nu poate fi reţinut nici raţionamentul existent în jurisprudenţă potrivit căruia, în condiţiile în care bunurile sau mărfurile care au făcut obiectul infracţiunii de contrabandă au fost ridicate în vederea confiscării, inculpatul nu poate fi obligat la plata taxelor vamale. O astfel de concluzie rezultă din însuşi specificul măsurii de siguranţă a confiscării speciale, dispusă în temeiul art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, destinată să înlăture anumite stări de pericol, în condiţiile în care neperceperea sumelor legale cuvenite statului pentru operaţiunile de trecere a bunurilor sau a mărfurilor peste frontieră constituie prejudiciu la bugetul statului, taxele vamale fiind instituite în scopul realizării veniturilor bugetare, dar şi ca măsuri protecţioniste în plan economic. Nu poate fi susţinută nici soluţia rezultată tot din practica judiciară, în sensul că datoria vamală s-a stins prin confiscarea bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal în ţară, opinie consacrată de interpretarea art. 233 primul paragraf lit. (d) din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar. Cu privire la această prevedere comunitară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 2 aprilie 2009 în Cauza C-459/2007 (Veli Elshani împotriva Hauptzollamt Linz, paragraful 38), a stabilit că „pentru a determina stingerea datoriei vamale, punerea sub sechestru a mărfurilor neregulat introduse pe teritoriul vamal al Comunităţii trebuie să intervină înainte ca aceste mărfuri să treacă de primul birou vamal situat în interiorul acestui teritoriu“. Raportat la sfera de incidenţă a normei comunitare, se poate concluziona că aceasta îşi găseşte aplicarea ca mod de stingere a datoriei vamale doar în ipoteza faptică a sechestrării mărfurilor înainte de primul birou vamal situat în interiorul Uniunii Europene. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii În măsura în care învederările de ordin formal ce ţin de rigoarea promovării unei cereri de recurs în interesul legii vor fi depăşite, judecătorul-raportor şi-a exprimat următoarele puncte de vedere: 1. Asupra temeiului de drept vizând luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale Bunurile sau mărfurile ce constituie obiectul strict al infracţiunii de contrabandă, din cauza particularităţii lor, generează starea de pericol social ce justifică confiscarea specială. Deşi legea vamală nu conţine prevederi exprese referitoare la confiscarea bunurilor sau a mărfurilor provenite din contrabandă, dispoziţiile din partea generală a Codului penal se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel, potrivit dispoziţiilor art. 362 din acelaşi cod. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 278 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile secţiunii privind infracţiunile se completează cu prevederile Codului penal, precum şi cu dispoziţiile penale cuprinse în alte legi speciale. Sub acest aspect, bunurile sau mărfurile care au constituit obiectul material al infracţiunii de contrabandă vor fi supuse confiscării speciale în temeiul art. 118 din Codul penal. Este corectă aserţiunea că, în ceea ce priveşte dispoziţia art. 277 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că, în cazul „când bunurile sau alte mărfuri nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în lei“, nu poate fi interpretată în varianta excluderii măsurii de siguranţă a confiscării speciale, subzistând doar ipoteza instituirii unei obligaţii la plata unui echivalent bănesc al bunurilor sau mărfurilor supuse confiscării care nu se găsesc. De altfel, norma analizată este în concordanţă cu dispoziţiile art. 118 alin. 4 din Codul penal, ce instituie regula confiscării, în locul bunurilor supuse confiscării care nu se găsesc, a banilor şi bunurilor până la concurenţa valorii acestora. În cuprinsul sesizării se specifică faptul că „doctrina este unanimă în sensul art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, opinându-se că bunurile sau mărfurile introduse ilegal în ţară, deşi au preexistat faptei penale, sunt asimilate celor produse prin infracţiune, deoarece au căpătat o astfel de stare“. 2. Asupra obligării la plata taxelor vamale aferente bunurilor sau mărfurilor provenite din contrabandă Din economia dispoziţiilor art. 4 pct. 13, art. 4 pct. 18, art. 224 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă, fără echivoc, că în cazul infracţiunii de contrabandă obligaţia de plată a taxelor vamale, ca drept de creanţă al statului, instituie repararea pagubei şi se circumscrie cadrului legal privind obiectul, exercitarea şi rezolvarea acţiunii civile reglementat prin dispoziţiile art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală. Esenţial este specificul acestei infracţiuni, literatura juridică de specialitate fiind unanimă în a specifica că prin trecerea mărfurilor sau a bunurilor peste frontiera de stat se realizează sustragerea atât de la controlul vamal, cât şi de la plata taxelor vamale datorate statului. Prin urmare nu subzistă o interpretare în sensul inadmisibilităţii acţiunii civile exercitate de direcţiile regionale vamale constituite părţi civile în procesul penal în considerarea contrabandei ca fiind o infracţiune de pericol, nefiind susceptibilă să producă un prejudiciu material. Totodată nu poate fi reţinut nici raţionamentul potrivit căruia, în condiţiile în care bunurile sau mărfurile care au făcut obiectul infracţiunii de contrabandă au fost ridicate în vederea confiscării, inculpatul nu poate fi obligat la plata taxelor vamale. O astfel de concluzie rezultă din însuşi specificul măsurii de siguranţă a confiscării speciale, destinată doar să înlăture anumite stări de pericol. Nu poate fi susţinută nici soluţia în sensul că datoria vamală s-a stins prin confiscarea bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal în ţară, consacrată de interpretarea art. 233 primul paragraf lit. (d) din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, care prevede că o datorie vamală se stinge „în cazul în care mărfurile pentru care a luat naştere o datorie vamală în conformitate cu art. 202 sunt puse sub sechestru la introducerea lor neregulată şi confiscate simultan sau ulterior“. Raportat la sfera de incidenţă a normei comunitare se poate concluziona că aceasta îşi găseşte aplicarea ca mod de stingere a datoriei vamale doar în ipoteza faptică a sechestrării mărfurilor înainte de primul birou vamal situat în interiorul Uniunii Europene. De altfel, norma de drept intern, în conţinutul art. 256 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, instituie stingerea datoriei vamale în cazul confiscării, însă condiţionat de producerea situaţiei înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul mărfurilor declarate pentru un regim vamal ce implică obligaţia de plată a drepturilor. 6. Înalta Curte Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, faţă de prevederile art. 414² coroborate cu cele ale art. 414³ din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 202/2010, pentru considerentele arătate în continuare: Potrivit dispoziţiilor art. 414² din Codul de procedură penală, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceara Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“. Conform dispoziţiilor art. 414³ din Codul de procedură penală, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere“. Prin prezentul recurs în interesul legii se solicită pronunţarea unei decizii privind măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. În acest sens, din analiza hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor care au dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naştere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al României, fără a se lua şi măsura de siguranţă a confiscării speciale (cele din anexele nr. 11-12 - cea de-a doua orientare a practicii), se constată că, în concret, refuzul luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu a avut legătură cu dispoziţia instanţelor de obligare a inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Astfel, conform anexei nr. 11, Judecătoria Constanţa, atât în cuprinsul Sentinţei penale nr. 410/1995, cât şi în Sentinţa penală nr. 847/2004 (rejudecare), dispusese condamnarea inculpaţilor pentru contrabandă, confiscarea de ţigări şi detergent şi, în final, admiterea acţiunii civile a Direcţiei Generale a Vămilor. În cauză s-a dispus rejudecarea, pronunţându-se Sentinţa penală nr. 1.590/2007, prin care instanţa a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei pentru 2 inculpaţi şi achitarea unui al treilea cu aplicarea art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală. Cu privire la confiscare se redă expres - „măsura ridicării de obiecte fiind în strânsă legătură cu latura penală a cauzei, raportat la soluţia de achitare a inculpatului în posesia căruia s-au găsit bunurile, se va dispune restituirea bunurilor (ţigări, detergent) care au fost ridicate de lucrătorii de poliţie“. În cauză au fost respinse apelurile declarate de procuror şi de inculpatul achitat, pentru ca, în recurs, prin Decizia penală nr. 271/P/2009 a Curţii de Apel Constanţa, să fie admisă calea de atac exercitată de către procuror şi să se înceteze procesul penal faţă de inculpat, ca urmare a intervenirii prescripţiei. În ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării instanţele nu au făcut nicio motivare. Referitor la cea de-a doua hotărâre - care face obiectul anexei nr. 12 - se reţine că Judecătoria Sighetu Marmaţiei, prin Sentinţa penală nr. 101/2011, a condamnat inculpatul pentru infracţiunea de contrabandă, dar a respins acţiunea civilă a direcţiei regionale pentru accize şi operaţiuni vamale ca inadmisibilă, cu motivarea că infracţiunea de contrabandă este o infracţiune de pericol. În mod expres se precizează că „Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Maramureş a procedat la confiscarea cantităţii de 3.000 pachete de ţigări de provenienţă ucraineană“. Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 794/2011, a admis recursul părţii civile şi a obligat inculpatul la plata de taxe vamale. Măsura confiscării nu a fost luată în niciun fel în dezbatere, în recurs. În concluzie, în anexele nr. 11-12 (cele pentru care, prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că unele instanţe au dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naştere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al Românei, însă nu s-a luat şi măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la aceste bunuri sau mărfuri), neluarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu a avut legătură efectivă cu modul de soluţionare a laturii civile a cauzei - grefându-se fie pe modul de soluţionare a laturii penale a cauzei, raportat la pronunţarea unei alte soluţii decât cea de condamnare a inculpatului, fie asupra obiectului material al infracţiunii de contrabandă, în sensul că bunurile au fost deja ridicate de lucrătorii de poliţie. În consecinţă, Înalta Curte apreciază că hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, care au stat la baza promovării recursului în interesul legii, nu au soluţionat în mod diferit problema luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent sau nu cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Or, din interpretarea dispoziţiilor citate, art. 414² şi, respectiv, art. 414³ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive o problemă de drept constând în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale. În consecinţă, deşi problema de drept supusă dezlegării pe calea recursului în interesul legii prezintă un interes practic, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data promovării acestui recurs în interesul legii nu sunt relevante, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 414² coroborat cu art. 414³ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁵ cu referire la art. 414² şi 414³ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2011. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, RODICA AIDA POPA Magistrat-asistent, Alina Gabriela Păun