Decizia Nr.199 din 03.04.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de The Parts Brands - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 40.710/299/2016 al Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti. Excepţia constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.588D/2016.2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, prin avocat Roxana Negru, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, întrucât consideră că dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 aduc atingere art. 16, art. 21, art. 44 şi art. 45 din Constituţie. În acest sens, invocă situaţia în care fapta unui salariat, constând în însuşirea bunurilor unei societăţi la care este angajat, creează din perspectiva raporturilor juridice două tipuri de conflicte: un conflict de dreptul muncii şi un conflict de drept penal. De regulă, datorită celerităţii care caracterizează conflictele de muncă, acestea se soluţionează înaintea cauzelor penale, uneori chiar înaintea punerii în mişcare a urmăririi penale sau a trimiterii în judecată. În cadrul urmării penale, atunci când se dispune, conform dispoziţiilor art. 77 şi art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, continuarea urmării penale, dispoziţiile legale folosesc noţiunea de „bănuială rezonabilă". Există deci, după această etapă, o bănuială rezonabilă că fapta penală există şi a fost săvârşită de persoana respectivă. Derularea, în schimb, a litigiului de muncă împotriva deciziei de concediere, prin aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003, conduce la situaţia absurdă în care angajatorul prejudiciat prin fapta penală a salariatului este obligat să plătească despăgubiri acestuia, în condiţiile în care, din perspectiva raporturilor de drept penal, angajatorul este parte vătămată. Posibilitatea de aşi recupera prejudiciul este ignorată total. Această situaţie este valabilă şi în situaţia în care anularea deciziei de concediere se face doar pentru cerinţele de formă. Se ajunge astfel la situaţia în care protecţia salariatului împotriva unor erori formale de redactare a deciziei de concediere să prevaleze asupra dreptului angajatorului care a fost păgubit prin fapta penală a salariatului. Prin urmare, consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit instanţelor să se pronunţe asupra despăgubirilor şi reintegrării înainte de soluţionarea dosarului penal. Pe de altă parte, dacă se interpretează că este posibilă reintegrarea, atunci trebuie să se recunoască şi dreptul angajatorului de suspendare retroactivă a contractului individual de muncă şi a plăţii despăgubirilor de la un anumit moment, fie că este cel al începerii urmării penale sau al trimiterii în judecată.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2016 şi Decizia nr. 574 din 12 iulie 2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 13 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 40.710/299/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 -Codul muncii, excepţie ridicată de The Parts Brands - S.R.L. din Bucureşti cu prilejul soluţionării unei contestaţii la executare.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 45 şi art. 47 din Constituţie. În acest sens, arată că textele de lege criticate creează o situaţie injustă pentru angajator, care va fi obligat să plătească despăgubiri şi să reintegreze un salariat pentru nerespectarea unor condiţii de formă ale deciziei de concediere, deşi angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului care ar putea fi condamnat penal pentru faptele care au stat la temeiul concedierii. Odată cu declararea ca neconstituţional a textului art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, angajatorul care suspectează că un salariat a săvârşit o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută nu are decât două variante: fie concedierea salariatului, fie menţinerea lui în funcţie până la soluţionarea plângerii penale, cu consecinţa tolerării comportamentului salariatului de însuşire a bunurilor societăţii, eventual până la lichidarea acesteia, pentru că decizia de concediere, în lipsa stabilirii vinovăţiei de către organele penale, ar fi atacabilă oricând cu consecinţa plăţii de către angajator de despăgubiri. Or consideră că această situaţie este inechitabilă pentru angajator, întrucât îl expune la suportarea unui dublu prejudiciu pe care nu-l poate recupera nici potrivit Codul muncii, nici potrivit Codului penal.7. Aceleaşi consecinţe juridice sunt apreciate de autorul excepţiei ca fiind contrare dreptului la un proces echitabil. Astfel, fiind obligată să anuleze decizia de concediere pentru condiţii de formă, instanţa care judecă litigiul de muncă nu va putea să aibă în vedere şi faptul că salariatul a fost condamnat penal pentru faptele care stau la baza deciziei de concediere. De asemenea, dacă procesul penal nu a fost finalizat, soluţionarea litigiului de muncă privind legalitatea deciziei de concediere nu poate fi suspendat.8. Totodată, autorul excepţiei susţine şi că dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 sunt de natură să aducă atingere libertăţii economice şi dreptului de proprietate al angajatorului, care este împiedicat să ia cele mai bune măsuri pentru a evita prejudicierea intereselor sale. Mai arată că, deşi prejudiciul produs ca urmare a faptelor penale săvârşite de salariat poate fi recuperat în condiţiile unei condamnări penale, există şi situaţii în care durata litigiului de muncă este mai lungă, iar cuantumul despăgubirilor datorate de angajator în cazul anulării deciziei de concediere poate depăşi uneori prejudiciul pe care îl poate recupera angajatorul de la salariat în cadrul procesului penal, în măsura în care se va constitui parte civilă.9. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti consideră că excepţia de constituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 318 din 29 martie 2007, precum şi jurisprudenţa aceleiaşi instanţe, în care s-a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate „sunt stabilite de lege", precum şi că libertatea economică se desfăşoară „în condiţiile legii". Prin urmare, acestea nu sunt drepturi absolute, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele şi în condiţiile stabilite de lege. Nerespectarea prevederilor legale la desfacerea contractului de muncă şi prejudicierea salariatului constituie cauze obiective şi rezonabile pentru restrângerea exerciţiului acestor drepturi, astfel că nu se aduce atingere prevederilor constituţionale amintite.10. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, instanţa de judecată arată că angajatorul care a cauzat un prejudiciu salariatului prin desfacerea nelegală a contractului de muncă nu se află în aceeaşi situaţie cu cel prejudiciat, iar obligaţia de despăgubire nu poate fi interpretată ca instituind o situaţie privilegiată pentru acesta din urmă. De asemenea, prin Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, Curtea Constituţională a constatat că nulitatea contractului de muncă poate fi atrasă de condiţii de formă şi de fond. Or ambele categorii de nulităţi sunt de ordine publică, astfel că încălcarea oricăreia dintre acestea atrage anularea deciziei de concediere. În sprijinul celor arătate, invocă şi Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că „în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă - angajator şi salariat - există o discrepanţă vădită din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie - este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie."11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.12. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 243 din 19 aprilie 2016, nr. 318 din 29 martie 2007, nr. 290 din 23 mai 2013 şi nr. 1.267 din 27 septembrie 2011.13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentatului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:14. Curtea Constituţională este legal sesizată şi competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
(2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere."16. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere următoarelor prevederi constituţionale: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică şi art. 47 privind nivelul de trai. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 1.267 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011, Curtea a reţinut, în esenţă, că soluţia legislativă criticată nu aduce atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor, întrucât „între părţile contractului de muncă - angajator şi salariat - există o discrepanţă vădită din punctul de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să îi permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului", astfel că „statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, - este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică." Prin Decizia nr. 1.241 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 17 decembrie 2010, Curtea a reţinut şi că „angajatorul care a cauzat un prejudiciu salariatului prin desfacerea nelegală a contractului de muncă nu se află în aceeaşi situaţie cu cel prejudiciat, iar obligaţia de despăgubire nu poate fi interpretată ca instituind o situaţie privilegiată pentru acesta din urmă." 18. De asemenea, prin Decizia nr. 1.267 din 27 septembrie 2011, Curtea a constatat că nu este încălcat nici dreptul de proprietate, întrucât „angajatorul nu suferă o pierdere patrimonială, ci îşi execută obligaţiile băneşti la care angajatul era îndrituit în lipsa actului nelegal/netemeinic al angajatorului." 19. Prin Decizia nr. 290 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 27 iunie 2013, Curtea a apreciat că textul de lege examinat „nu conţine nicio măsură de natură să îngrădească accesul liber la justiţie ori posibilitatea ambelor părţi de a se folosi de toate garanţiile şi mijloacele procesuale, propunând şi administrând probele necesare pentru susţinerea şi apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv exercitarea căilor legale de atac, care condiţionează şi asigură desfăşurarea unui proces echitabil". 20. În prezenta cauză, autorul excepţiei invocă aspecte noi, despre care consideră că sunt în măsură să pună în discuţie o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. În acest sens, arată că, în urma constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, un angajator nu mai are posibilitatea de a proteja activitatea unităţii de eventualele prejudicii pe care un salariat prezumat a fi vinovat din punct de vedere penal le-ar putea aduce acesteia, suspendând contractul individual de muncă odată cu formularea plângerii penale împotriva salariatului. În aceste condiţii, în opinia sa, anularea deciziei de concediere pentru condiţii de formă reprezintă o măsură excesivă, care aduce atingere intereselor sale şi creează un dezechilibru între părţile raportului de muncă. 21. Analizând această critică, Curtea observă că autorul excepţiei justifică pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege referitoare la anularea deciziei de concediere pentru aspecte formale, prin raportare la considerente ce ţin de angajarea răspunderii penale a salariatului. Altfel spus, acesta susţine că aspectele formale ale deciziei de concediere nu ar trebui să prevaleze atunci când salariatul este suspectat de a fi săvârşit o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută. 22. Or Curtea apreciază că această perspectivă ignoră diferenţa dintre condiţiile cerute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a salariatului şi răspunderea penală a acestuia. 23. Astfel, răspunderea penală, al cărei izvor este însăşi legea, se angajează în urma pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, moment până la care persoana este considerată nevinovată, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie. 24. Pe de altă parte, răspunderea disciplinară, având ca temei contractul încheiat între părţile raportului de muncă, este rezultatul parcurgerii unei proceduri disciplinare şi al constatării faptului că există o faptă în legătură cu munca, ce constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. 25. Decizia de sancţionare disciplinară este supusă unor condiţii care, aşa cum a arătat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, şi Decizia nr. 1.243 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 decembrie 2011, „au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă." În acelaşi timp, aceste condiţii „sunt menite să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă. Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului." Prin deciziile mai sus amintite, Curtea a subliniat că „menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului." De asemenea, Curtea a precizat că „angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului." 26. Mai mult, Curtea reţine că despăgubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datorează salariatului pentru concedierea nelegală şi cele pe care, pe de altă parte, salariatul le datorează angajatorului în urma constatării vinovăţiei sale penale se referă la aspecte diferite, ce nu pot fi confundate. 27. Având în vedere cele mai sus reţinute, precum şi cele statuate în deciziile instanţei de contencios constituţional anterior invocate, Curtea apreciază că susţinerile autorului excepţiei referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neîntemeiate. 28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de The Parts Brands -S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 40.710/299/2016 al Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea