DECIZIE Nr.
191 din 28 februarie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 260 din 2 aprilie 2008
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă - procuror
Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea
nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, excepţie ridicată de Mariana leva în Dosarul nr. 281/91/2007 al
Tribunalului Vrancea - Secţia civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că
textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de
autorul excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 1 martie 2007, pronunţată în
Dosarul nr. 281/91/2007, Tribunalul Vrancea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea
nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale. Excepţia a fost ridicată de Mariana leva
cu prilejul soluţionării unei contestaţii formulate împotriva deciziei de
concediere.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 41 alin. (2) din Legea
nr. 19/2000 este contrar dispoziţiilor art. 4 şi art. 16 alin. (1) din
Constituţie. In acest sens, arată că textul de lege criticat instituie o dublă
discriminare. In primul rând o discriminare pe criterii de sex, întrucât vârsta
de pensionare este diferită între bărbaţi şi femei, iar în al doilea rând, pe
criterii de vârstă, în condiţiile în care, în cadrul segmentului social ce
cuprinde persoane de acelaşi sex, pensionarea se face diferenţiat, pe parcursul
a 13 ani de la data intrării în vigoare a legii. De asemenea, consideră că art.
41 din Legea nr. 19/2000 este contrar şi art. 3 paragraful 1 şi art. 9 paragraful
1 lit. f) din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2006/54/CE din
5 iulie 2006, dispoziţii ce consacră deplina egalitate între bărbaţi şi femei
şi interzic aplicarea unui tratament diferenţiat în funcţie de sex, inclusiv
prin stabilirea de vârste diferite de pensionare pentru femei şi bărbaţi.
Tribunalul Vrancea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată,
textul de lege criticat fiind contrar prevederilor constituţionale şi
internaţionale invocate de autorul excepţiei.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că
excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, în ceea ce
priveşte faptul că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 prevede ieşirea la
pensie la vârste diferite pe parcursul a 13 ani, arată că aceste dispoziţii se
aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale,
fără nicio discriminare pe criterii arbitrare, necontravenind prin urmare
principiului egalităţii în drepturi. Referitor la susţinerea autorului
excepţiei privind discriminarea pe criterii de sex, arată, în esenţă, că, în
raport cu standardele legislative existente la nivelul Uniunii Europene, pot
exista încă vârste diferite de pensionare în cadrul sistemelor de asigurări
sociale aflate în pilonul I (sistemul
general de asigurări sociale, respectiv Legea nr. 19/2000) şi doar în ceea ce
priveşte categoria pensiilor ocupaţionale Directiva 86/378/CEE, amendată prin
Directiva 96/97/CE, impune egalitatea vârstei de pensionare la femei şi bărbaţi.
Avocatul Poporului consideră
că textul de lege criticat este neconstituţional. In acest sens, arată că
stabilirea unei vârste de pensionare diferenţiate între femei şi bărbaţi nu are
o justificare obiectivă şi raţională, astfel că este încălcat principiul
egalităţii cetăţenilor în drepturi. De asemenea, consideră că este încălcată şi
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene 2006/54/CE,
care prevede că stabilirea unei vârste diferite de pensionare constituie
discriminare pe criteriu de sex. In plus, observă că, în cazul poliţiştilor şi
al parlamentarilor, reglementările din România prevăd deja vârste unice de
pensionare.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele
lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, dispoziţii potrivit cărora: „Vârsta
standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru
bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13
ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor
de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani
pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în
anexa nr. 3."
Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat este
contrar art. 4 şi art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la interzicerea
discriminării şi la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. De asemenea,
consideră că se contravine şi dispoziţiilor art. 3 şi art. 9 paragraful 1 lit.
f) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de
tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă
(reformă), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 204 din 26 iulie
2006, dispoziţii potrivit cărora:
- Art. 3: „Statele membre
pot să menţină sau să adopte măsuri în sensul art. 141 (4) din Tratat, pentru a
asigura în mod concret o deplină egalitate între bărbaţi şi femei în viaţa
profesională.";
- Art. 9 paragraful 1 lit. f): „Se clasifică printre dispoziţiile contrare principiului egalităţii
de tratament cele care au la bază criteriul sexului, fie direct, fie indirect, pentru: [...]
f) a impune vârste diferite de pensionare."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că autorul excepţiei critică art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000
sub două aspecte. Astfel, pe de o parte, consideră că acest text de lege este
discriminatoriu, întrucât reglementează vârste diferite de pensionare de-a
lungul a 13 ani, până la atingerea vârstei standard prevăzute în prima teză a
acestui alineat, respectiv 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi.
Pe de altă parte, art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 creează, în opinia
autorului excepţiei, o discriminare întemeiată pe sex, întrucât prevede vârste
diferite de pensionare pentru femei faţă de bărbaţi.
Analizând primul aspect, Curtea reţine că, potrivit
prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii au dreptul la pensie
şi la alte forme de asigurări sociale şi măsuri de protecţie socială, în
condiţiile stabilite de lege. Astfel, legiuitorul are libertatea să stabilească
drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare
a acestora, modul de calcul şi cuantumul valoric al lor, în raport cu
posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice
în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare.
Aşa cum Curtea a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, din care amintim
Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 39 din
18 ianuarie 2007, această prerogativă a legiuitorului nu poate fi considerată
ca o încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Astfel,
în decizia amintită, Curtea a reţinut că „situaţia diferită în care se află
cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită
ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa
legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări".
Prin urmare, Curtea constată că, sub acest aspect, art.
41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine dispoziţiilor constituţionale
invocate de autorul excepţiei.
In ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul
de lege ce face obiectul excepţiei creează o discriminare pe criteriul sexului,
Curtea constată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat
asupra acestui aspect prin mai multe decizii ale sale, dintre care amintim
Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 54 din
24 ianuarie 2007. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că «textul art. 16 alin. (1)
din Constituţie, coroborat cu cel al art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală,
are în vedere discriminările prohibite, respectiv „discriminarea
negativă", iar nu şi pe cele admisibile, aşa cum este „discriminarea
pozitivă", ţinând seama de specificitatea unor situaţii sau de scopul
realizării unei justiţii distributive, pentru a anula sau pentru a diminua
inegalităţile obiective. Tratamentul juridic diferenţiat a fost considerat ca o
măsură de protecţie specială a femeilor, întemeiată nu pe deosebirea de sex, ci pe situaţia socială
care decurge din această deosebire».
Faţă de cele invocate în decizia mai sus amintită,
autorul excepţiei susţine şi că textul de lege criticat ar fi contrar art. 3 şi
art. 9 paragraful i lit.
f) din Directiva 2006/54/CE.
Faţă de acestea, Curtea constată că, potrivit art. 1
din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ „conţine dispoziţii destinate
punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte:
a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b)
condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de
securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică
doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit.
f) din aceeaşi directivă, „au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi
sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei
întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau
sector profesional sau interprofesional, prestaţii destinate să completeze
prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se
substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este
obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de
securitate socială prevăzute de lege aşa cum este şi Legea nr. 19/2000, care
rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea
treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în
domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă,
acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din
domeniul său de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei
pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte
prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui
aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de
tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.
Prin urmare, Curtea reţine că nu au fost încălcate
dispoziţiile Directivei 2006/54/CE, aceasta nefiind aplicabilă în cauză, dar
nici prevederile Directivei 79/7/CEE, care nu interzic reglementarea unor
vârste de pensionare diferite.
Curtea constată, în acelaşi timp, că instituţiile
europene recomandă în mod repetat statelor membre ale Uniunii Europene să
procedeze la egalizarea vârstelor de pensionare pentru femei şi bărbaţi,
având-se în vedere în primul rând considerente ce ţin de necesitatea
reorganizării sistemelor de securitate socială. Atât timp însă cât aceste
recomandări nu sunt cuprinse în reglementările comunitare cu caracter
obligatoriu, la care face trimitere art. 148 alin. (2) din Constituţie,
aspectele mai sus amintite trebuie avute în vedere de puterea legiuitoare, iar
nu de către instanţa de contencios constituţional, care nu se poate pronunţa
pornind de la considerente ce ţin de oportunitatea reglementării.
In ceea ce priveşte poziţia Curţii Europene a Drepturilor
Omului referitoare la problema tratamentului diferenţiat între femei şi bărbaţi
sub aspectul vârstei de pensionare, Curtea constată că instanţa de la
Strasbourg a avut o atitudine flexibilă faţă de politica statelor membre la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în această materie. Astfel, în Cauza „Walker contra Regatului Unit" (2006), Curtea, punând în balanţă art. 14 din Convenţie, referitor la
interzicerea discriminării, cu prevederile art. 1 paragraful 2 din primul
Protocol adiţional la Convenţie, în care se consacră dreptul larg de care
legislativul trebuie să se bucure în reglementarea politicilor sociale şi
economice, a statuat că existenţa unei diferenţe între vârstele de pensionare
pentru bărbaţi şi femei, în condiţiile în care legiuitorul deja iniţiase un
program de egalizare a acestor vârste până în anul 2020, nu era contrară
dispoziţiilor art. 14 din Convenţie.
Prin aceeaşi soluţie, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, citând considerentele reţinute în Cauza „Stec şi alţii contra Regatului Unit" (2006), a arătat şi că diferenţele dintre vârstele de pensionare au
continuat să fie justificate până la acel moment când condiţiile sociale s-au
schimbat. De asemenea, a arătat şi că schimbările, în sensul egalizării
vârstelor de pensionare, trebuie să fie prin însăşi natura lor graduale şi că
este dificil dacă nu chiar imposibil să se stabilească precis un moment anume
când nedreptatea cauzată bărbaţilor prin instituirea unor vârste diferite de
pensionare va începe să depăşească
necesitatea de a corecta dezavantajele situaţiei femeilor.
Luând în considerare toate aceste aspecte, Curtea
apreciază că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate
vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere
de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa
anterioară, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine
principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se
impune păstrarea aceleiaşi soluţii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)
lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public
de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată de Mariana
leva în Dosarul nr. 281/91/2007 al Tribunalului Vrancea - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 februarie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea