Decizia Nr.185 din 06.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi ale art. 320¹ din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Ciprian Alexoae în Dosarul nr. 831/1.372/2010 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 257D/2011.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 9 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 831/1.372/2010, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi ale art. 320¹ din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Ciprian Alexoae în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece în condiţiile în care, potrivit art. 458 din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege - în speţă Legea nr. 202/2010 - care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, ar trebui ca noile dispoziţii mai blânde consacrate de art. 320¹ din Codul de procedură penală să fie aplicabile şi persoanelor condamnate prin hotărâri judecătoreşti definitive care se află în executarea unei pedepse.Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, şi ale art. 320¹ din Codul de procedură penală cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, care la data sesizării Curţii Constituţionale aveau următorul conţinut:– Art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010: „(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.“

– Art. 320¹ din Codul de procedură penală: „Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi. Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse. Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia. În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător. Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.“ Ulterior, ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, dispoziţiile art. 320¹ din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. V din capitolul I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 29 decembrie 2011, sens în care alineatele 4 şi 8 ale art. 320¹ din Codul de procedură penală au următorul cuprins: Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. (...) Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: Dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare, invocate în dosare în care sau pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive înainte de apariţia noilor prevederi. Astfel, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă o excepţie similară, statuând de principiu că hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se corela conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Aşa cum s-a arătat mai sus, Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320¹ din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal. Aşa fiind, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320¹ din Codul de procedură penală referitor la judecata în cadrul recunoaşterii vinovăţiei nu are legătură cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, aşa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Prin urmare, nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate ridicată în dosare având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare, deci a unor dosare în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...].“ Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, excepţia urmând a fi respinsă ca inadmisibilă şi în ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010. În plus, însăşi procedura reglementată de art. 458 din Codul de procedură penală are în vedere posibilitatea aplicării obligatorii sau facultative a legii penale mai favorabile în limitele prevăzute de art. 12, 14 şi 15 din Codul penal şi care operează în situaţia pedepselor definitive. Totodată, Curtea mai constată că autorul excepţiei critică alineatul (2) al art. XXIV din Legea nr. 202/2010 care reglementează procedura de urmat în situaţiile tranzitorii referitoare la schimbarea competenţei instanţelor legal învestite pentru procesele în curs de judecată la data schimbării. Or, prezenta excepţie a fost ridicată într-un dosar având ca obiect o contestaţie la executare, procedură care nu intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor legale criticate, neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi ale art. 320¹ din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Ciprian Alexoae în Dosarul nr. 831/1.372/2010 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 martie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru