Decizia Nr.1591 din 13.12.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, excepţie invocată din oficiu de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 1.621/299/2011 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.146D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând că, în cazul vânzării la distanţă, cumpărătorul beneficiază de o perioadă de reflecţie, de 10 zile lucrătoare, iar dreptul de denunţare unilaterală a contractului, instituit prin textul de lege criticat, are ca scop protejarea intereselor consumatorului, care nu poate examina produsul, fiind vorba despre un contract încheiat la distanţă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 14 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1.621/299/2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, excepţie invocată de instanţa de judecată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie constând în refuzul restituirii contravalorii unui produs cumpărat în temeiul unui contract încheiat la distanţă. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată arată că textul de lege criticat, instituind posibilitatea consumatorului de a denunţa unilateral un contract valabil încheiat, fără să existe un motiv temeinic, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice contractuale şi îl expune arbitrariului cumpărătorului pe vânzătorul care şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia, cu consecinţa cauzării unor prejudicii irecuperabile acestuia din urmă.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.Avocatul Poporului apreciază că prevederea legală criticată este constituţională, arătând că legiuitorul a reglementat expres posibilitatea consumatorului de a denunţa unilateral contractul încheiat prin intermediul unor tehnici de comunicaţie la distanţă, având în vedere specificul acestui contract, ce determină imposibilitatea cumpărătorului de a examina în mod concret caracteristicile fizice ale bunului. Textul de lege criticat asigură protecţia consumatorilor împotriva unor eventuale practici incorecte promovate de către operatorii economici, având în vedere raportul disproporţionat de resurse şi forţă economică existent între aceştia, iar, pe de altă parte, garantarea şi exercitarea accesului liber al persoanei la o activitate economică se face cu respectarea legii, inclusiv a reglementărilor privind protecţia consumatorilor.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 7 martie 2008.Textul de lege criticat are următorul conţinut:(1) Consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, fără penalităţi şi fără invocarea vreunui motiv. Singurele costuri care pot cădea în sarcina consumatorului sunt cheltuielile directe de returnare a produselor. Termenul de 10 zile prevăzut pentru exercitarea acestui drept începe să curgă:a)pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au fost îndeplinite prevederile art. 4; b)pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului, din ziua în care obligaţiile prevăzute la art. 4 au fost îndeplinite, cu condiţia ca întârzierea să nu depăşească 90 de zile. În opinia instanţei de judecată, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 45 - Libertatea economică.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000, referitoare la dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul încheiat la distanţă, nu îngrădesc accesul liber al agenţilor economici la o activitate economică sau libera iniţiativă, ci sunt în acord cu norma constituţională invocată, potrivit căreia exercitarea unei activităţi economice sau manifestarea liberei iniţiative trebuie să se facă „în condiţiile legii“.Curtea constată că instituirea, în favoarea consumatorilor, a unui drept de denunţare unilaterală a contractului, fără penalităţi, reprezintă o limitare legală a libertăţii contractuale, justificată în mod obiectiv şi rezonabil de necesitatea asigurării unei protecţii sporite a consumatorilor, în considerarea faptului că aceştia, fiind persoane fizice sau grup de persoane constituite în asociaţii care acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale sau profesionale, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) lit. b) din actul normativ criticat, nu au suficiente cunoştinţe pentru a aprecia în mod corect dacă bunurile sau serviciile destinate consumului corespund standardelor de calitate reglementate de legislaţia internă şi internaţională.Pe de altă parte, specificul obiectului acestui contract, şi anume furnizarea de produse sau servicii în temeiul unui contract încheiat prin intermediul unor tehnici de comunicare la distanţă, fără a exista posibilitatea de a examina produsul în mod concret sau de a aprecia natura serviciului furnizat înainte de încheierea contractului, impune o reglementare favorabilă consumatorului, în privinţa posibilităţii denunţării unilaterale.De altfel, Curtea reţine că, potrivit art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000, legiuitorul a prevăzut expres tipurile de contracte în care nu operează dreptul de denunţare unilaterală, în scopul ocrotirii deopotrivă şi a intereselor comerciantului. Mai mult, potrivit art. 3 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, acesta are obligaţia să informeze consumatorul asupra posibilităţii denunţării unilaterale a contractului, astfel încât prevalarea de acest drept, subsecvent încheierii contractului, nu este de natură a afecta stabilitatea raporturilor juridice contractuale, aşa cum în mod nejustificat susţine autoarea excepţiei.Totodată, Curtea observă că finalitatea Ordonanţei Guvernului nr. 130/2000 o constituie protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, şi în acest sens textul de lege criticat exclude de plano posibilitatea perceperii vreunei penalităţi în cazul exercitării în termenul legal a dreptului de denunţare unilaterală. Cu toate acestea, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei eventuale acţiuni în pretenţii poate aprecia asupra unei despăgubiri impuse consumatorului, atunci când se constată că bunul a fost utilizat cu rea-credinţă sau urmărindu-se o îmbogăţire fără justă cauză, în interiorul termenului de exercitare a dreptului de denunţare unilaterală a contractului.În consecinţă, Curtea constată că este neîntemeiată şi susţinerea referitoare la cauzarea de prejudicii irecuperabile comerciantului, prin exercitarea dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către consumator.În acest sens a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 3 septembrie 2009, în Cauza Pia Messner/Firma Stefan Krűger (a se vedea Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 256 din 24 octombrie 2009), pronunţând o hotărâre preliminară în interpretarea art. 6 - Dreptul de retractare cuprins în Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 144 din 4 iunie 1997, directivă transpusă în legislaţia internă prin actul normativ criticat.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (l) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, excepţie invocată din oficiu de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 1.621/299/2011.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 decembrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Irina Loredana Gulie