DECIZIE   Nr. 15 din 18 februarie 2008

cu privire la „interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedura civila, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, raportate la prevederile art. 336 alin. 5 din acelasi cod, referitoare la solutionarea cererilor formulate in procedurile necontencioase".

ACT EMIS DE: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 866 din 22 decembrie 2008

Dosar nr. 70/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la „interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedura civila, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, raportate la prevederile art. 336 alin. 5 din acelasi cod, referitoare la solutionarea cererilor formulate in procedurile necontencioase".

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se decide că cererile necontencioase vor fi soluţionate în şedinţă publică, respectându-se regula de drept comun, potrivit căreia în procesul civil cererile se soluţionează în şedinţă publică.în afară de cazurile în care legea dispune altfel, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

SECŢIILE UNITE,

deliberând   asupra   recursului   în   interesul   legii,   constată următoarele:

In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art. 336 alin. 5 din acelaşi cod, referitoare la soluţionarea cererilor formulate în procedurile necontencioase".

Astfel, unele instanţe de judecată au procedat la soluţionarea cererilor necontencioase în camera de consiliu, avându-se în vedere natura lor specifică, respectiv faptul că prin intermediul acestora nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în lipsa unei prevederi exprese a legii, cererile necontencioase vor fi soluţionate în şedinţă publică, respectându-se regula de drept comun, potrivit căreia în procesul civil cererile se soluţionează în şedinţă publică, în afară de cazurile în care legea dispune altfel, aşa cum se arată în dispoziţiile art. 121 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Rolul primordial al judecătorului este acela de a tranşa cu putere de lucru judecat litigiile care îi sunt supuse spre soluţionare.

Totuşi activitatea judecătorului nu se încadrează, în toate situaţiile, în limitele impuse de necesitatea elaborării unei decizii judiciare.

Adeseori cetăţenii se adresează instanţelor judecătoreşti şi pentru soluţionarea unor cereri prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă este consacrată „dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase", referindu-se tocmai la cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Legea reglementează astfel o procedură diferită de cea privitoare la soluţionarea unor litigii şi care este cunoscută sub denumirea de procedură necontencioasa, procedură voluntară sau graţioasă.

Instituţia este reglementată în art. 331-339 din Codul de procedură civilă şi, deşi nu are o sferă foarte extinsă de aplicare, este deosebit de utilă, întrucât permite adoptarea unor măsuri cu minime cheltuieli, într-un timp scurt şi cu respectarea unor formalităţi relativ simple.

Procedura necontencioasă se deosebeşte esenţial de procedura de soluţionare a litigiilor civile atât datorită materiei supuse judecăţii, cât şi rolului părţilor în cadrul acestei instituţii.

Potrivit art. 331 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procedurii necontencioase se aplică în privinţa cererilor „pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivinic faţă de altă persoană". Printre cererile care au un asemenea caracter textul menţionat enunţă exemplificativ „cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare".

Din aceste dispoziţii procedurale se poate desprinde concluzia că una dintre trăsăturile definitorii ale procedurii necontencioase este tocmai absenţa unui litigiu spre deosebire de materia contencioasă care se caracterizează, dimpotrivă, tocmai prin existenţa unui conflict de interese.

Cererea la care se referă art. 331 din Codul de procedură civilă nu trebuie să fie confundată cu actele de simplă administraţie judiciară, întrucât prin acestea din urmă se iau totuşi unele măsuri de pregătire a judecăţii sau de rezolvare administrativă a unor probleme, având ca unic scop asigurarea bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei (distribuirea aleatorie a cauzelor între diferitele complete, punerea pe rol a unei cereri de chemare în judecată etc).

Astfel de acte, aparţinând preşedintelui instanţei, judecătorului sau instanţei, multiple şi diverse, nu aparţin nici jurisdicţiei contencioase, nici procedurii necontencioase, ele formând o categorie aparte întrucât sunt acte de pură administraţie judiciară, neinteresând sub aspectul intereselor private, ci numai sub aspectul bunei funcţionări a justiţiei şi nu sunt susceptibile de nicio cale de atac.

Procedura graţioasă se realizează de instanţele judecătoreşti, adică de organele care realizează funcţia jurisdicţională, dar activitatea realizată de judecător nu este destinată să soluţioneze, cu putere de lucru judecat, un litigiu pendinte între părţi cu interese contrarii.

Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte este o caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Intinderea acestui control este variabilă de la un act la altul, iar verificarea actului şi omologarea acestuia de către judecător sunt necesare pentru ca el să producă efectele dorite de parte.

Incredinţarea acestei sarcini judecătorului nu este întâmplătoare, ci, dimpotrivă, pe deplin justificată deoarece actele omologate de instanţa de judecată intră în circuitul civil.

Incheierea pronunţată în materie graţioasă nu are putere de lucru judecat, dar dobândeşte forţă executorie, ceea ce constituie o caracteristică importantă a actului jurisdicţional.

Această încheiere constituie atât un act administrativ prin natura sa, cât şi un act jurisdicţional prin forma şi procedura care guvernează emiterea ei.

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă prevede că în procedura necontencioasă există, pe de o parte, „dispoziţii generale" aplicabile oricăror materii necontencioase, şi, pe de altă parte, că există şi „dispoziţii speciale" aplicabile numai anumitor materii.

Potrivit art. 338 alin. 2 din Codul de procedură civilă, materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă.

Ele se referă la competenţa instanţei şi posibilitatea acesteia de a-şi verifica din oficiu competenţa, elementele cererii necontencioase, regimul juridic al încheierii prin care instanţa rezolvă o cerere necontencioasă, calea de atac ce se poate exercita împotriva încheierii prin care se încuviinţează cererea necontencioasă, termenul de recurs, persoanele care pot declara recurs şi instanţa competentă să soluţioneze recursul.

Potrivit art. 338 alin. 1 din Codul de procedură civilă, normele privind procedura necontencioasă se întregesc cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

Spre deosebire de recursul declarat împotriva încheierii prin care se încuviinţează o cerere necontencioasă, care, potrivit art. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, se judecă în camera de consiliu, dispoziţiile generale privitoare la procedurile necontencioase prevăzute în cartea a III-a a acestui act normativ nu arată dacă judecata în primă instanţă a cererii se face în şedinţă publică sau în camera de consiliu.

In aceste condiţii, conform art. 338 alin. 1, sunt aplicabile dispoziţiile de procedură contencioasă, respectiv prevederile art. 121, care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

Şedinţele de judecată - precizează art. 127 din Constituţia României - sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

Publicitatea şedinţelor de judecată este consacrată şi de art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă: „Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel.

Instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. In acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele.

Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică."

Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul dintre principiile de bază ale procedurii judiciare şi tocmai datorită acestui fapt ea este consacrată şi în mai multe documente internaţionale ratificate de România.

In acest sens art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precizează că „orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa".

Tot astfel art. 6 pct. 1 din Convenţia europenă pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că: „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."

O dispoziţie asemănătoare este prevăzută şi în art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Cum principiul publicităţii este un principiu de bază al procesului civil şi cum acest principiu nu este potrivnic dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase prevăzute în cartea a III-a a Codului de procedură civilă, el se aplică şi acestor proceduri, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

Chiar dacă recursul declarat împotriva încheierii prin care se încuviinţează cererea necontencioasă se judecă în camera de consiliu, potrivit art. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre o excepţie în raport cu principiul publicităţii, această excepţie nu poate fi extinsă sau aplicată prin analogie la judecata în primă instanţă a cererilor respective.

Deoarece în cadrul dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase nu există nicio normă derogatorie cu privire la judecarea cererilor în camera de consiliu, cu excepţia căii de atac a recursului, care urmează regulile prevăzute de art. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, normă procedurală de strictă interpretare, cererile necontencioase trebuie judecate în primă instanţă în şedinţă publică, potrivit art. 121 alin. 1, afară de cazurile când legea dispune altfel.

In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că sunt aplicabile şi la judecata, în primă instanţă, a cererilor privitoare la procedurile necontencioase, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

PENTRU  ACESTE   MOTIVE

In numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie . Dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că sunt aplicabile şi ia judecata în primă instanţă a cererilor privitoare la procedurile necontencioase, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei