Decizia Nr.1404 din 20.10.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristi-Adrian Popescu în Dosarul nr. 4.508/85/2010 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.244D/2010.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosarul cauzei autorul excepţiei a depus un înscris prin care învederează Curţii Constituţionale că renunţă la judecarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Reprezentantul Ministerului Public arată că nu este posibilă renunţarea la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, odată ce aceasta a fost invocată.Curtea, deliberând, respinge cererea de renunţare formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului [...]“. Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, iar soluţionarea acesteia este de interes general. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, cu consecinţa că aceasta nu poate renunţa la soluţionarea excepţiei.Cauza este în stare de judecată.Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Decizia penală nr. 338 din 13 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4.508/85/2010, Tribunalul Sibiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală.Excepţia a fost ridicată de Cristi-Adrian Popescu cu ocazia soluţionării recursului împotriva unei încheieri de menţinere a măsurii arestării preventive în faza de judecată.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi dreptul persoanei arestate sau deţinute de a fi judecată într-un termen rezonabil ori de a fi pusă în libertate, în aşteptarea procesului, întrucât permit ca inculpatul să petreacă o perioadă îndelungată de timp în stare de arest preventiv în cursul judecăţii.Tribunalul Sibiu - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate nu aduc nicio atingere dispoziţiilor din Constituţie invocate de autorul excepţiei.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, care au următorul cuprins: „Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor prevederi de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 20 alin. (2) referitoare la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei arestate sau deţinute de a fi judecată într-un termen rezonabil ori de a fi pusă în libertate, în aşteptarea procesului.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 531 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 21 octombrie 2005, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate, reţinând că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituţie privind garantarea libertăţii individuale. Instituirea unor limite diferite în raport cu fazele procesului penal, respectiv urmărire penală sau cauză în curs de judecată, la care arestarea preventivă încetează de drept, nu reprezintă o încălcare a principiului libertăţii individuale, ci, dimpotrivă, acestea sunt stabilite pentru îndeplinirea scopului măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale.Cu acelaşi prilej, Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 289 din Codul de procedură penală, în faza cercetării judecătoreşti, „Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu“. Principiul nemijlocirii presupune readministrarea de către instanţa de judecată a tuturor probelor pe baza cărora s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată, la termenele stabilite în acest scop, în şedinţă publică. Imposibilitatea de a asigura prezenţa inculpatului arestat la termenul de judecată conduce în mod obligatoriu la amânarea judecării cauzei (art. 314 din Codul de procedură penală). De asemenea, împrejurări ca lipsa de apărare, neprezentarea unor martori sau chiar a unor părţi, având în vedere necesitatea administrării probelor în condiţii care să asigure respectarea principiului contradictorialităţii, pot conduce la amânarea judecării cauzei. Totodată, cercetarea judecătorească poate fi îngreunată de o serie de incidente procedurale, cum ar fi, spre exemplu, neîndeplinirea legală a procedurii de citare, recuzarea ori cereri de strămutare.Astfel, reglementarea unei durate mai mari până la care poate fi menţinută privarea de libertate în cursul judecăţii este necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, ţinând seama de normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport cu activitatea de urmărire penală. Drept urmare, dispoziţiile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Legii fundamentale, neexistând nicio dispoziţie constituţională care să impună o echivalenţă sub aspectul duratei între măsurile preventive luate în cele două faze ale procesului penal.În acelaşi sens este şi Decizia nr. 941 din 23 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 13 octombrie 2008.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru aceleaşi motive, prevederile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristi-Adrian Popescu în Dosarul nr. 4.508/85/2010 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 octombrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică