Decizia Nr.1394 din 26.10.2010

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Valentin Barbu în Dosarul nr. 10.157/280/2009 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 octombrie 2010 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 26 octombrie 2010.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 9 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 10.157/280/2009, Judecătoria Piteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.Excepţia a fost ridicată de Valentin Barbu cu prilejul soluţionării unei contestaţii la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat este contrar dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale. În acest sens, arată, în esenţă, că, urmare a aplicării dispoziţiilor art. 259 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, a fost obligat la plata unei contribuţii la asigurările sociale de sănătate care depăşea cuantumul veniturilor realizate, respectiv sumele obţinute din închirierea unui imobil.Judecătoria Piteşti - Secţia civilă consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, cota de contribuţie de 6,5% din veniturile realizate care constituie contribuţia la asigurările sociale de stat este unică, neavând un caracter progresiv. Prin urmare, diferenţa valorică a contribuţiei este determinată de nivelul venitului. De asemenea, legiuitorul a stabilit o obligaţie fiscală minimă, care nu poate fi însă mai mică de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. Această obligaţie este justificată de beneficiile acordate asiguraţilor în sistemul de asigurări sociale de sănătate.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: [...]f)veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit, numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a)-e), alin. 2¹ şi art. 213 alin. (2) lit. h), dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar.“Curtea observă că, în realitate, critica autorului excepţiei se limitează doar la dispoziţiile tezei finale a art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, astfel că numai acest text va fi supus analizei de constituţionalitate. Autorul excepţiei consideră că acest text de lege este contrar prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituţie referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin dispoziţiile art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, legiuitorul a urmărit instituirea unei cote de contribuţie unice la sistemul de asigurări sociale de sănătate. Diferenţa dintre cuantumul efectiv al contribuţiei ce revine diferitelor persoane este determinată, în practică, de mărimea veniturilor la care se calculează cota de contribuţie. În legătură cu acest aspect, prin Decizia nr. 56 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, Curtea statua că principiul constituţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferenţierea contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari, însă cota de contribuţie, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv. În acelaşi timp, având în vedere că accesul la serviciile medicale în sistemul public de asigurări sociale este condiţionat de participarea la acest sistem prin plata contribuţiei la fondul de asigurări sociale de sănătate, şi ţinând seama de principiul solidarităţii în constituirea şi utilizarea acestui fond, care antrenează întreaga societate în efortul protejării sănătăţii populaţiei, legiuitorul a instituit obligaţia unei minime contribuţii. În acest sens sunt relevante cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, în care s-a arătat că „obligativitatea asigurării şi a contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem, anume cel al solidarităţii. Astfel, datorită solidarităţii celor care contribuie, acest sistem îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate“. Toate acestea reprezintă, de fapt, „o expresie a prevederilor constituţionale care reglementează ocrotirea sănătăţii şi a celor care consacră obligaţia statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor“. Stabilind cuantumul contribuţiei minime, art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 prevede că acesta nu poate fi mai mic decât procentul de 6,5% calculat la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. În acelaşi timp, însă, art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 instituie obligaţia persoanelor care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate într-un cuantum de 6,5% din aceste venituri, „dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar“. Deşi pare a urmări aceeaşi logică a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, textul de lege criticat, prin formularea sa, conduce însă la o interpretare diferită, şi anume că, în situaţia persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, valoarea contribuţiei nu poate fi mai mică decât însuşi cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. Faptul că o astfel de interpretare este posibilă în practică, este confirmat prin însăşi opinia formulată de Judecătoria Piteşti - Secţia civilă cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, prin care se arată că „legiuitorul a înţeles să stabilească o obligaţie fiscală minimă pe care orice persoană care realizează venituri să o aibă (nu mai puţin de un salariu minim brut pe ţară, lunar) [...]“. Or, o asemenea interpretare ridică probleme de constituţionalitate care pun în discuţie respectarea principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale. Astfel, principiul constituţional amintit implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor. Aşa cum Curtea statua prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993, „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze [...] pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“. Prin urmare, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora. Or, Curtea constată că niciuna dintre aceste cerinţe nu este respectată de textul de lege criticat. Astfel, dacă art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 instituie o regulă generală în ceea ce priveşte calculul contribuţiei, prin stabilirea unei cote de 6,5% ce se aplică asupra diverselor venituri pe care contribuabilii le pot realiza, art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală, prin redactarea sa, pare să instituie o excepţie. Tratamentul juridic diferenţiat nu este justificat de nicio împrejurare obiectivă. Natura veniturilor nu constituie, din perspectiva textului de lege criticat, un criteriu pentru instituirea unei reglementări diferite. În acest sens, Curtea observă că teza întâi a art. 257 alin. (2) lit. f) se supune aceleiaşi reguli generale, aplicabile tuturor categoriilor de venituri, şi numai dispoziţiile tezei finale, referitoare la contribuţia minimă datorată, instituie un tratament diferit. În acelaşi timp, Curtea constată că obligaţia instituită de prevederile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 96/2006 poate conduce, în practică, la obligarea asiguratului de a plăti o contribuţie mai mare decât înseşi veniturile realizate. Or, o asemenea prevedere nu poate fi considerată, sub niciun aspect, ca asigurând proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al sarcinii fiscale, în sensul celor arătate mai sus. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea constată că prevederile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei minime la fondul de asigurări sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate formulată de Valentin Barbu în Dosarul nr. 10.157/280/2009 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei minime la fondul de asigurări sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2010. PREŞEDINTE, ACSINTE GASPAR Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea