DECIZIE Nr.
123 din 16 februarie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 11 alin. (2) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 257 din 22 martie 2006
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu
- judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu -
judecător
Antonia Constantin - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar
şi Iuliu Pop în Dosarul nr. 2. 537/2005 al Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
La apelul nominal răspund autorii excepţiei, prin
avocat, Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele
Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin consilier juridic, precum şi partea
Augustin Clejan, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Reprezentantul autorilor excepţiei solicită acordarea
unui nou termen de judecată pentru a putea cere îndreptarea de către Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale,
arătând că, în realitate, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi nu a dispoziţiilor
art. 7 alin. (3) din lege,
aşa cum greşit s-a indicat în încheierea respectivă.
Părţile prezente se opun acordării unui nou termen de
judecată. Totodată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea
cererii, apreciind că instanţa de contencios administrativ a fost legal
sesizată.
Curtea respinge cererea pentru acordarea unui nou
termen de judecată, apreciind că a fost legal sesizată prin Incheierea din 15
noiembrie 2005 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reprezentantul autorilor
excepţiei lasă la aprecierea Curţii Constituţionale soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Părţile prezente solicită respingerea excepţiei ca
inadmisibilă, apreciind că aceasta nu are legătură cu soluţionarea cauzei, iar
pe fond, respingerea ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii
Constituţionale nr. 188 din 27 aprilie 2004 şi nr. 272 din 24 iunie 2004.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate,
arătând că dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu contravin
art. 21 din Constituţie, deoarece instituirea unor termene sau proceduri
speciale nu este de natură să încalce accesul liber la justiţie. De altfel, şi jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit dreptul statelor de a impune
reglementări prin care condiţionează accesul liber la justiţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 15
noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 2. 537/2005, Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop
într-un litigiu având ca obiect soluţionarea recursului împotriva unei sentinţe
prin care o acţiune în contencios administrativ a fost respinsă, în baza art.
11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca tardiv introdusă.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile legale criticate contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, precum şi celor ale art. 6 şi 13 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Autorii excepţiei arată că jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (cauzele Airey împotriva Irlandei, 1979 şi
Leander împotriva Suediei, 1987) a stabilit că orice cale de atac trebuie să
fie efectivă. Or, în optica autorilor excepţiei, există o încălcare a liberului
acces la justiţie, întrucât textul de lege criticat instituie un termen de un
an în care terţii se pot adresa instanţei, termen care curge de la data
emiterii actului atacat, chiar dacă în acel moment aceştia nu erau nici
vătămaţi şi nici nu îl cunoşteau, iar atunci când vătămarea s-a produs,
acţiunea era deja tardivă.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de
sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţilor prezente,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2),
ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
rezultă din încheierea de sesizare a Curţii, îl constituie dispoziţiile art.
7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1. 154 din 7 decembrie 2004.
Curtea observă însă că, în realitate, astfel cum a arătat reprezentantul
autorilor excepţiei, în şedinţa publică de judecată din 16 februarie 2006,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat în mod greşit în încheierea de
sesizare a instanţei de contencios constituţional prevederile legale pretins
criticate. In consecinţă, Curtea reţine că obiect al excepţiei sunt
dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care au următorul
cuprins:
„(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului
administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut
la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. "
Alin. (1) al art. 11 din lege, la care face referire art. 11 alin. (2), prevede că cererile prin care se solicită anularea
unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate se pot introduce la instanţa competentă într-un
termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, data
comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii, data
expirării termenului legal de soluţionare a cererii sau data încheierii
procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, după caz.
Textul constituţional invocat în susţinerea excepţiei
este cel al art. 21 alin. (1) -(3) privind accesul liber la justiţie.
Totodată, sunt invocate în susţinerea excepţiei şi
prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13
privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea reţine următoarele:
In esenţă, autorii excepţiei consideră că textul de
lege criticat contravine art. 21 alin. (1) -(3) din Constituţie, întrucât
instituie un termen de cel mult un an în care terţii se pot adresa instanţei,
termen care curge de la data emiterii actului administrativ unilateral atacat,
în condiţiile în care în acel moment terţii nu erau nici vătămaţi şi nici nu
cunoşteau actul, iar atunci când vătămarea s-a produs, acţiunea devine tardivă.
Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru
introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la
liber acces la justiţie şi la un proces echitabil, In acest sens s-a pronunţat
şi Curtea Constituţională, care, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie
1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16
martie 1994, a stabilit că legiuitorul poate institui, în considerarea unor
situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de
exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie
presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste
proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este absolut.
Fiind vorba de un drept pe care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale I-a recunoscut fără să-l definească în sensul
restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar
în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui
drept (Golder împotriva Regatului Unit, 1975). Curtea
de la Strasbourg a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea
diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau
sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6
paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu
aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa (Stubbings şi alţii
împotriva Regatului Unit, 1996). Aşadar, în acest domeniu, statele dispun de o
anumită marjă de apreciere.
Curtea reţine că dispoziţiile art. 11 alin. (2) din
Legea nr. 554/2004 nu instituie un termen de natură a afecta însăşi esenţa
dreptului de acces liber la justiţie. Legiuitorul, instituind un astfel de
termen, a avut în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice şi
nicidecum îngrădirea accesului liber la justiţie. Totodată, Curtea constată că textul de lege criticat asigură
posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a se adresa justiţiei, însă în
formele şi modalităţile instituite prin lege.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că invocarea de
către autorii excepţiei, în susţinerea acesteia, a cauzei Airey împotriva
Irlandei, 1979, nu are relevanţă, întrucât acea cauză se referea la limitarea
accesului la un tribunal datorită costurilor mari ale
procedurii.
Totodată, art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat în susţinerea
excepţiei, presupune existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii
unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de convenţie. In
consecinţă, atâta timp cât textul de lege criticat nu exclude acest drept, ci
instituie numai un termen cu caracter procedural, nu se poate reţine încălcarea
art. 13 din Convenţie.
Pentru considerentele expuse
mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie
ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.
537/2005 al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 februarie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly