Decizia Nr.107 din 25.02.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Ioan Dumitru Mironescu în Dosarul nr. 2.165/333/2018 al Judecătoriei Vaslui şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 544D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, susţine că prevederile criticate privesc cea de-a patra fază a procesului penal, şi anume faza de executare, în care, potrivit instanţei europene de contencios al drepturilor omului, garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 13 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.165/333/2018, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de Ioan Dumitru Mironescu în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii nr. 128 din 28 februarie 2018, a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Vaslui, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de condamnat, autor al excepţiei, prin care a reclamat încălcarea dreptului la muncă garantat de art. 78 din Legea nr. 254/2013. Prin rezoluţie, judecătorul cauzei a dispus citarea condamnatului cu menţiunea de a nu fi adus, citarea Penitenciarului Vaslui, ambii cu menţiunea posibilităţii de a depune memorii şi concluzii scrise.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că există o discriminare a persoanei condamnate în raport cu drepturile conferite procurorului şi reprezentantului administraţiei penitenciarului prin faptul că aceştia au posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere în faţa instanţei, oral, nemijlocit şi în contradictoriu, încălcându-se astfel în faţa instanţei de judecată principiul unei judecăţi corecte, al egalităţii armelor şi aflării adevărului, dar şi drepturile persoanelor private de libertate.6. Judecătoria Vaslui opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că dreptul la apărare este garantat conform reglementărilor noului Cod de procedură penală, în sensul că petentul poate formula cereri, ridica excepţii şi depune concluzii scrise, având dreptul la apărător ales, existând şi posibilitatea ca instanţa să dispună prezenţa şi audierea acestuia în cazul în care consideră că este necesar. Reţine că dreptul petentului de a fi audiat nemijlocit în faţa unui judecător este asigurat prin audierea obligatorie a acestuia de către judecătorul de supraveghere a măsurilor privative de libertate, în condiţiile specifice, reglementate în Legea nr. 254/2013. Acest judecător este imparţial şi independent, fiind numit de curtea de apel şi neavând nicio legătură administrativă cu penitenciarul unde funcţionează, cu rolul de supraveghere şi control privind asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţate în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din Legea nr. 254/2013, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. Reţine că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt Decizia din 23 septembrie 2004 - pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - pronunţată în Cauza Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - pronunţată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior reţinut în Deciziile Curţii nr. 598 din 21 octombrie 2014, nr. 426 din 15 iunie 2017 şi nr. 76 din 22 februarie 2018, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor criticate.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată. (17) Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii."12. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 alin. (3) potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil, cât şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, printre altele, deciziile nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015; nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015; nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015; nr. 326 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 august 2017, şi nr. 187 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 13 iunie 2018, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate.14. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragrafele 18-22, prevederile art. 39 şi cele ale art. 56 din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare. Art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea, iar art. 56 din aceeaşi lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, cât şi cu privire la contestaţia ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluţionată plângerea.15. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 şi 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea a reţinut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Aşa încât Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.16. Totodată, Curtea a observat că instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens, au fost citate Decizia din 7 mai 1990 - pronunţată în Cauza Aldrian împotriva Austriei, Cererea nr. 16.266/90, Decizia din 22 februarie 1995 - pronunţată în Cauza A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - pronunţată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - pronunţată în Cauza Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - pronunţată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33.17. Curtea a reţinut, de asemenea, că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3), persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.18. În aceeaşi decizie, anterior citată, Curtea a statuat şi cu privire la asistenţa juridică, apreciind că aceasta nu este obligatorie în procedura de soluţionare a contestaţiei; în această fază procesuală şi în acest sens a făcut referire la jurisprudenţa sa - respectiv deciziile nr. 368 din 14 mai 2015, şi nr. 598 din 21 octombrie 2014 precitate - potrivit cărora dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. Curtea a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens, Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, şi Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat totodată că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014).19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Dumitru Mironescu în Dosarul nr. 2.165/333/2018 al Judecătoriei Vaslui şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Vaslui şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2020.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu