Sentinta Civila Nr.1219 din 25.02.2016

Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal Tribunalul constituit din:

Pe rol se află soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Firicel Alexandru în contradictoriu cu pârâtele statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, ministrul afacerilor interne, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, având ca obiect „anulare act administrativ".Prin Încheierea de dezbateri din data de 2.02.2016 şi, ulterior, prin Încheierea de amânare a pronunţării din data de 10.02.2016, Tribunalul a amânat pronunţarea pentru data de astăzi, când a hotărât următoarele:TRIBUNALUL,deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 25.11.2014 cu numărul 41.050/3/2014, formulată de reclamantul Firicel Alexandru, în contradictoriu cu pârâţii statul român, prin reprezentant Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliţie în care o parte este reclamantul în calitate de funcţionar public poliţist statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relaţia de muncă cu subsemnatul, iar Direcţia de Poliţie nu are calitate de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relaţia de muncă; inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne faţă de reclamant, atât la data emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancţionat cu mustrare scrisă, şi perioada premergătoare emiterii dispoziţiei de sancţionare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.042 din 17.03.2014; să se constate că Ordinul Ministerului Afacerilor Interne este nul; să fie anulată dispoziţia şefului Poliţiei Sectorului 3 Bucureşti nr. 2.042 din 17.03.2014 prin care a fost sancţionat disciplinar.În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este esenţial să fie calificate noţiunile de angajat şi angajator pentru a se determina drepturile şi obligaţiile părţilor; arată că nu a fost informat cu privire la aspecte esenţiale ale raportului de muncă, în contextul în acre primeşte ordine de la minister, inspectorat şi direcţie, dar nu cunoaşte cine este angajatorul; ordinul criticat nu a fost publicat şi nici comunicat reclamantului; ordinul a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor privind transparenţa decizională în administraţie, Legea nr. 52/2003, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ce au stat la baza emiterii ordinului; faţă de aceste motive, cum decizia de sancţionare a fost emisă în baza actelor criticate supra, şi aceasta, ca act subsidiar, este lovită de nulitate; a arătat că a fost sancţionat pentru că şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare.În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 360/2002, art. 247 din Codul muncii şi a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.La data de 8.04.2015 Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că reclamantul este încadrat în cadrul direcţiei, aceasta având personalitate juridică, că dispoziţia de sancţionare a fost emisă anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2.07.2014, iar dispoziţia de sancţionare a fost emisă în mod legal.La data de 21.04.2015 Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, motivat de faptul că se solicită să se constate o situaţie de fapt, excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile pentru capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 400/2004, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului cu privire la ultimul capăt de cerere, având în vedere că nu acesta a emis decizia de sancţionare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, motivat de faptul că dispoziţiile Legii nr. 360/2002 stabilesc momentul când ia naştere raportul de serviciu, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.658/2010 stabileşte distincţia între sectorul public şi cel privat, ordinul nu trebuie publicat, iar reclamantul avea acces la actele instanţei; a invocat practica judiciară cu privire la ordinul ministrului.La data de 27.04.2015 ministrul a formulat întâmpinare prin care a achiesat la apărările ministerului, arătând, în plus, că nu are calitatea procesuală pasivă, motivat de faptul că direcţia juridică este împuternicită să reprezinte şi să angajeze ministerul în relaţia cu instanţele.La data de 13.05.2015 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinări prin care a reiterat cele susţinute şi a combătut apărările pârâţilor.A fost administrată exclusiv proba cu înscrisuri, excepţiile procesuale invocate fiind soluţionate în şedinţa din data de 2.02.2016 (f.179).Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele:Cu titlu preliminar, Tribunalul a apreciat că primele două capete de cerere - determinarea elementelor raportului juridic de muncă şi inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 - constituie elemente de fond, dispoziţia fiind adoptată de instanţă potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă. Pe de o parte, în primul caz, este vorba de constatarea unei situaţii de fapt, inadmisibilă în condiţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, dar care constituie o analiză utilă în pronunţarea asupra capătului de cerere privind anularea dispoziţiei de sancţionare, motiv pentru care a fost oportună calificarea. Având în vedere că s-a solicitat anularea Ordinului nr. 400/2004, sancţiune cu efecte depline, discutarea opozabilităţii ordinului a devenit superfluă; de asemenea, inopozabilitatea are natura juridică a unei apărări de fond, în condiţiile în care capătul de cerere a fost formulat în contextul cererii de anulare a dispoziţiei de sancţionare, astfel că nu are caracterul unei cereri de sine stătătoare, altfel ar fi lipsită de interes, Tribunalul neputându-se pronunţa asupra aplicării normelor juridice în general.Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne şi a ministrului aceluiaşi minister, Tribunalul a respins aceste excepţii prin Încheierea din data de 2.02.2016, arătând că în analiza fondului se va trasa care sunt persoanele responsabile cu privire la cererea reclamantului.Este adevărat că ministerul şi ministrul nu au emis decizia de sancţionare şi nu se poate trasa responsabilitatea acestora în emitere, în dreptul administrativ calitatea procesuală pasivă având emitentul actelor criticate. În ceea ce priveşte Ordinul criticat nr. 400/2002, acesta a fost emis de ministru, fiind astfel irelevant cine reprezintă în justiţie emitentul, în contextul în care a fost chemat direct acesta.În condiţiile în care ministerul şi ministrul nu sunt părţi responsabile de emiterea decizie de sancţionare, aceştia nu pot invoca excepţia prescripţiei, faţă de dispoziţiile art. 2.513 din Codul civil, care rezervă dreptul de a invoca excepţia părţilor raportului juridic.Sub aspectul calităţii procesuale sunt relevante şi cele ce vor fi stabilite infra, la momentul analizei primului aspect din cererea de chemare în judecată - cel relativ la cererea în constatare.Pe fondul cauzei, prin dispoziţia şefului Poliţiei Sectorului 3 nr. 2.042 din 17.03.2014 (f.16I), contestaţia împotriva acestui act administrativ fiind respinsă prin Decizia nr. 2.381 din 17.04.2014 (f.25I), emisă de directorul general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu mustrare scrisă întrucât a folosit expresii jignitoare, tendenţioase, aducând acuzaţii nefondate la adresa instituţiilor statului.Părţile relevante din decizie: „acte de corupţie, înfometare, lipsa randamentului la muncă", „prin subfinanţarea Poliţiei Române, prin faptul că lăsaţi personalul acesteia să se zbată între necesităţi logistice şi legislaţie ambiguă nu faceţi altceva decât să favorizaţi infracţiunea şi infractorii, punând în pericol actul de justiţie", „numai un personal necalificat omite fondul problemei", „vă sugerez atât dvs. cât şi celor care redactează asemenea răspunsuri să lăsaţi locul celor competenţi şi abilitaţi să înţeleagă limba română, nu să terfeliţi imaginea instituţiei Poliţiei Române, aşa cum se întâmplă de ani buni prin decizii pe genunchi, la ordin telefonic, în birouri, pe motiv că aşa se doreşte chiar dacă este ilegal", „actualul preşedinte al României a impus o centură de siguranţă care s-a dovedit a fi un ştreang şi mi-a tăiat salariul, respectiv cu ajutorul birocraţilor din birou, mi-a furat sporul de 25% legal", „există discriminare salarială impusă de foştii nomenclaturişti (comuniştii, bolşevicii, fasciştii, mai ales cei din formaţiunea UDMR şi securiştii)", „sporul de 25% pentru studii superioare care mi-a fost luat şi dat unui pilos din MAI".S-a reţinut că aceste afirmaţii au fost calificate drept excesive şi incriminatorii, constituind comportamente necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei. Temeiul juridic reţinut a fost art. 12 alin. 1 lit. a) din O MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar şi art. 57 lit. a) din Legea nr. 360/2002.Cu privire la primul aspect, respectiv cel prin care s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliţie în care o parte este reclamantul în calitate de funcţionar public poliţist, statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relaţia de muncă cu subsemnatul, iar Direcţia de Poliţie nu are calitatea de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relaţia de muncă, Tribunalul reţine că raportul de serviciu este între Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi reclamant.Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.658/2010 s-a reţinut că în sfera publică angajatorul este statul prin diferitele sale entităţi de la nivel central şi local. Această menţiune este suficient de clară, în sensul că statul a delegat prerogativele la nivelul autorităţilor centrale şi locale; cu alte cuvinte, ce a stabilit Curtea a fost că Direcţia Generală de Poliţie se identifică cu statul român, prin preluarea atribuţiilor specifice. Soluţia decurge şi firesc din ansamblul normativ, în condiţiile în care Direcţia se bucură de personalitate juridică - art. 12 alin. 1 din Legea nr. 218/2002 - şi i-au fost date în competenţă atribuţii specifice, aceasta preluând toate drepturile şi obligaţiile care vizează activitatea de poliţie, inclusiv cele conţinute în raportul juridic de muncă.Argumentul în sensul că ministerul este angajatorul, potrivit art. 2 lit. d şi e din OUG nr. 30/2007, Tribunalul reţine că atribuţiile în sistemul public pot fi partajate şi pot fi exercitate de mai multe entităţi.Cu privire la inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne faţă de reclamant, atât la data emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancţionat cu mustrare scrisă, şi perioada premergătoare emiterii dispoziţiei de sancţionare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.042 din 17.03.2014 pe motiv că nu a fost informat cu privire la conţinutul ordinului, Tribunalul apreciază că apărarea este neîntemeiată.Ordinul nr. 400/2004 a fost emis în condiţiile în care anexa la HG nr. 555/2001 era în vigoare, dispoziţiile art. 27 alin. 3 stabilind că ordinele nu sunt supuse regimului de publicare, modificările legislative ulterioare fiind fără efect sub acest aspect.Cu privire la anularea Ordinului MAI nr. 400/2004, Tribunalul achiesează la motivele de anulare reflectate în Sentinţa civilă nr. 5.157 din 10.07.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, Dosar nr. 22.694/3/2013*, aflat în faza procesuală a recursului.Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin.(1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 şi au fost declarate neconstituţionale aceste dispoziţii legale. Potrivit art. 59 alin. (2) „Procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului de interne"; art. 60 alin. (1) „Aplicarea sancţiunilor disciplinare se face potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei publice şi internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la art. 61 alin. (1)"; art. 62 alin. (3) „Consiliile de disciplină îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministerului de interne".În considerentele Deciziei nr. 392/2014, Curtea Constituţională a reţinut că „Or, dispoziţiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancţiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Aşadar, se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care vizează executarea şi/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, în cazul de faţă, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiţii, persoana cercetată disciplinar nu cunoaşte regulile după care se desfăşoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil şi deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Or, delegarea de atribuţii de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infra legal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp."În aplicarea prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 a fost emis Ordinul MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei Internelor. Cum dispoziţiile legale ce au stat la baza emiterii Ordinului MAI nr. 400/2004 au fost declarate neconstituţionale.Or, din moment ce au fost declarate neconstituţionale prevederile legale care stabileau că aspectele privind aplicarea sancţiunilor disciplinare, procedura disciplinară şi comisiile de disciplină urmează a fi reglementate prin ordin al ministrului, Ordinul MAI nr. 400/2004 este astfel lipsit de temeiul legal.Pentru aceste motive va dispune anularea Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 400/2004, iar, faţă de caracterul subsidiar al Dispoziţiei de sancţionare nr. 2.042 din 17.03.2014, va dispune şi anularea acestui act. Cea din urmă soluţie este justificată ca efect al anulării ordinului în baza căruia a fost emis, anularea producând efecte retroactive, iar nu în baza deciziei Curţii Constituţionale care produce efecte pentru viitor; în acest mod sunt neîntemeiate apărările Direcţiei în sensul că decizia de sancţionare a fost emisă anterior deciziei Curţii Constituţionale.Chiar şi aşa, decizia de sancţionare nu a fost emisă în mod temeinic.Reclamantul a fost sancţionat întrucât a folosit expresii jignitoare, tendenţioase, aducând acuzaţii nefondate la adresa instituţiilor statului; afirmaţiile sale au fost calificate drept excesive şi incriminatorii, constituind comportamente necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei.Părţile relevante din decizie: „acte de corupţie, înfometare, lipsa randamentului la muncă", „prin subfinanţarea Poliţiei Române, prin faptul că lăsaţi personalul acesteia să se zbată între necesităţi logistice şi legislaţie ambiguă nu faceţi altceva decât să favorizaţi infracţiunea şi infractorii, punând în pericol actul de justiţie", „numai un personal necalificat omite fondul problemei", „vă sugerez atât dvs. cât şi celor care redactează asemenea răspunsuri să lăsaţi locul celor competenţi şi abilitaţi să înţeleagă limba română, nu să terfeliţi imaginea instituţiei Poliţiei Române, aşa cum se întâmplă de ani buni prin decizii pe genunchi, la ordin telefonic, în birouri, pe motiv că aşa se doreşte chiar dacă este ilegal", „actualul preşedinte al României a impus o centură de siguranţă care s-a dovedit a fi un ştreang şi mi-a tăiat salariul, respectiv cu ajutorul birocraţilor din birou, mi-a furat sporul de 25% legal", „există discriminare salarială impusă de foştii nomenclaturişti (comuniştii, bolşevicii, fasciştii, mai ales cei din formaţiunea UDMR şi securiştii)", „sporul de 25% pentru studii superioare care mi-a fost furat şi dat unui pilor din MAI".Tribunalul reţine că afirmaţiile reclamantului nu sunt excesive şi nici incriminatorii de o aşa manieră să constituie un comportament necorespunzător în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei, în condiţiile în care semnalează nereguli în sistemul de stat, fără să vizeze viaţa privată sau onoarea funcţionarilor. Se mai reţine că reclamantul este un membru activ al sindicatului Pro Lex, aceasta justificând cu atât mai mult intervenţia reclamantului pentru a semnala neregulile în sistem.De asemenea, potrivit art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice.Exerciţiul acestor libertăţi ce presupune datorii şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru împiedicarea divulgării unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.Cauza de faţă ridică problema aplicării art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa având datoria să evalueze ingerinţa din perspectiva întregii cauze pentru a stabili dacă ea a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica par să fie pertinente şi suficiente (Zana împotriva Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, §51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, §171, 15 decembrie 2005).Este de necontestat că sancţionarea reclamantului cu mustrare scrisă pentru exprimarea nemulţumirii faţă de modul în care funcţionează autorităţile constituie o ingerinţă a dreptului la liberă exprimare, ingerinţă care este previzibilă şi accesibilă, dată fiind reglementarea răspunderii disciplinare, şi urmăreşte un scop legitim - protejarea reputaţiei persoanei şi instituţiilor.În continuare trebuie analizat dacă ingerinţa este necesară într-o societate democratică, dacă motivele avansate de pârâţi pentru a justifica sancţionarea persoanei în cauză sunt pertinente şi suficiente.Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, instanţa ţine cont în special de termenii utilizaţi în afirmaţiile făcute, de contextul în care aceştia au fost folosiţi şi de cauză în ansamblul ei, inclusiv de modalităţile în care au fost făcute afirmaţiile.Curtea Europeană a analizat deja compatibilitatea incriminării ofensei cu standardele Convenţiei, aceasta fiind considerată ca având caracter excesiv, atâta vreme cât nu produce niciun efect particular şi nu conferă niciun privilegiu raportat la dreptul de a informa şi a a-şi exprima opinia cu privire la aceasta (a contrario, Artun şi Güvener c. Turciei, nr. 75.510/01, §31, 26 iunie 2007).Petentul a săvârşit fapta prin adresarea unor memorii autorităţilor statului, fără să recurgă la expresii vulgare, gradul de pericol social al faptei este scăzut, prin conţinutul său şi prin faptul că reclamantul nu a recurs la acte de violenţă, inclusiv verbală, acţiunea reclamantului nu a vizat viaţa privată sau onoarea persoanei; cum s-a reţinut, relevantă este şi calitatea reclamantului.Afirmaţiile reclamantului constituie critici de natură politică şi administrativă la care un funcţionar se expune în exercitarea mandatului în mod inevitabil şi conştient, impunând politicienilor să manifeste un grad ridicat de toleranţă sub acest aspect (Cauza EON c. Franţa, Hotărârea din 14 martie 2013).De asemenea, Tribunalul apreciază că reclamantul nu a depăşit doza de exagerare şi provocare admisibilă, prin raportare la intervenţia sa, iar optarea pentru un registru acid, dar moderat, intră sub protecţia art. 10 al Convenţiei.Orice sancţiune aplicată, chiar mustrarea, poate avea un caracter descurajant asupra intervenţiei ulterioare a reclamantului şi care poate juca un rol important în dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general.Pentru aceste motive, soluţia de anulare a Deciziei de sancţionare nr. 2.042 din 17.03.2014 se impune.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiHOTĂRĂŞTE:Admite cererea formulată de reclamantul Firicel Alexandru, cu sediul procesual ales la Sindicatul Poliţiştilor din România „Diamantul" din Bucureşti, sectorul 4, str. Ienăchiţă Văcărescu nr. 17A, în contradictoriu cu pârâtele statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, ministrul afacerilor interne, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, sectorul 3, Calea Victoriei nr. 19.Anulează Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 şi Dispoziţia de sancţionare nr. 2.024 din 17.03.2014.Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea urmând să fie depusă la sediul Tribunalului Bucureşti.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2016.PREŞEDINTE,Ceslea Nicolae AlexandruGrefier,Şerban Florentina ROMÂNIACURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA a VIII-a CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCALDECIZIA CIVILĂ Nr. 469Şedinţa publică de la 6 februarie 2017Dosar nr. 41.050/3/2014Curtea constituită din:

Pe rol se află spre soluţionare cererile de recurs formulate de recurenta pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi de recurs incident formulată de recurentul reclamant Firicel Alexandru împotriva Sentinţei civile nr. 1.219 din 25.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal în contradictoriu cu intimaţii pârâţi statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne în calitate de autoritate publică emitentă a Ordinului nepublicat 400/2004 privind cercetarea personalului din MAI, ministrul afacerilor interne având ca obiect „litigiu privind funcţionarii publici".La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă recurenta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, prin consilier juridic Donţi Mihai Marian care depune delegaţie de reprezentare la dosar, recurentul reclamant Firicel Alexandru, personal şi asistat de preşedintele Sindicatului Poliţiştilor din România „Diamantul" - Pascut Emil, care prezintă CI seria RT nr. 935172, CNP 1720629443046, lipsă fiind celelalte părţi.Procedura de citare este legal îndeplinită.S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de şedinţă care învederează că la data de 3.01.2017, prin Serviciul registratură, Tribunalul Bucureşti a depus 9 dovezi de comunicare ale sentinţei civile în cauză, după care,în baza art. 255, art. 258 din Codul de procedură civilă, Curtea încuviinţează proba cu înscrisuri solicitată, apreciind-o ca fiind admisibilă şi ducând la dezlegarea pricinii.Curtea pune în discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de recurentul Firicel Alexandru şi excepţia inadmisibilităţii recursului incident invocată din oficiu, cu privire la recursul incident formulat de recurentul Firicel Alexandru raportat la motivarea recursului, şi acordă cuvântul în continuare, pe recursuri.Recurentul, prin reprezentant, susţine că faţă de recursul formulat de recurenta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, care se adresează celor două părţi ale soluţiei Tribunalului, a invocat excepţia inadmisibilităţii din perspectiva criticii aduse acelei părţi a soluţiei Tribunalului prin care s-a anulat Ordinul MAI nr. 400/2004, nepublicat, apreciind că, la fond, pârâta nu a avut calitate procesuală pasivă, nefiind autor emitent al actului administrativ normativ. În faza de recurs autoritatea publică, emitentă a ordinului, respectiv ministrul şi Ministerul Afacerilor Interne, care au avut calitate de persoană care a elaborat proiectul de act normativ, nu au formulat cale de atac împotriva sentinţei Tribunalului, recunoscând legalitatea soluţiei pe partea privind anularea ordinului. De asemenea a criticat şi faptul că nu există nici interes şi depune la dosar hotărâri judecătoreşti definitive în acest sens.Recurentul, prin reprezentant, solicită admiterea recursului incident în temeiul art. 461 din Codul de procedură civilă, arătând că în soluţia Tribunalului chestiunea a fost tranşată greşit şi îl prejudiciază. Apreciază că Tribunalul este în eroare, întrucât s-a reţinut că Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti ar fi angajator.Pe fondul recursurilor arată că, în fapt, concluzia Tribunalului nu este justă, invocă art. 1 din Legea nr. 188/1999, susţinând că nu se poate trage concluzia că legiuitorul ar fi stabilit identitate între stat şi autorităţile centrale sau locale. Statul este subiect de drept intern şi internaţional şi nu este identic cu instituţia publică. De regulă, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar în speţă, conform art. 2 lit. d şi e din O.U.G. nr. 30/2006 statul este reprezentat de Ministerul Afacerilor Interne.Recurenta prin consilier juridic, arată că pe recursul incident lasă la aprecierea instanţei, însă în temeiul art. 12 alin. 1 din Legea nr. 218 apreciază că instituţia are personalitate juridică şi era angajatorul recurentului. Apreciază că propriul recurs este admisibil, susţinând că recurenta are interes întrucât au fost anulate Dispoziţia de sancţionare şi Ordinul MAI nr. 400/2004.Solicită respingerea recursului formulat de recurentul Firicel Alexandru ca nefondat pentru motivele dezvoltate prin întâmpinare.Pe recursul propriu arată că s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile prin anularea dispoziţiei de sancţionare a reclamantului, invocă prevederile art. 6 alin. 2 din Codul civil şi motivele dezvoltate prin întâmpinare. Susţine că s-a încălcat Statutul profesional al poliţistului, Codul de etică şi deontologic, întrucât poliţiştii au anumite obligaţii în raport cu societatea civilă şi instituţiile statului.Recurentul, prin reprezentant, în replică, arată că pârâta consideră ca fiind bulversante şi deciziile ICCJ şi deciziile Curţii de Apel, depuse la dosar. Pe recursul formulat împotriva soluţiei de anulare a actului disciplinar arată că actul disciplinar nu a fost definitivat, legea a dat dreptul ca acesta să fie contestat şi va fi definitiv prin soluţia definitivă a instanţei de judecată. Pârâta susţine că s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile; prin această formulare pârâta se referă şi la o încălcare a Ordinului nr. 400/2004, a activităţii Ordinului 400/2004. A învederat că pe lângă motivele clasice de anulare, ordinul nu are calitate de lege în sensul jurisprudenţei CEDO şi trebuie să se analizeze şi apărarea recurentului din perspectiva dreptului şi jurisprudenţei CEDO, ce are de a face cu un ordin administrativ nepublicat cu privire la care Curtea Constituţională prin Decizia nr. 22/2004 sa pronunţat la paragraful 21 în sensul că actul administrativ nepublicat este inaccesibil şi inopozabil şi solicită înlăturarea apărărilor care ţintesc o pretinsă valabilitate a Ordinului nr. 400/2004 până în 2014 pentru că nu au justificare nici din perspectiva art. 6 din CEDO.Cu privire la Speta Dragotoniu menţionează că se oferă o definiţie a legii, a dreptului din perspectiva Curţii Europene mult mai satisfăcătoare decât cea oferită de Legea nr. 554/2004 la art. 2 sau de Legea 52/20013, care spune că actul normativ este actul cu aplicabilitate generală.Recurenta, prin consilier juridic, depune practică judiciară şi arată că nu solicită cheltuieli de judecată.Curtea, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în temeiul art. 394 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.CURTEA,deliberând asupra recursurilor de faţă, înregistrate la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu nr. 41.050/3/2014, constată următoarele:1. Obiectul cererii de chemare în judecatăPrin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 25.11.2014 cu numărul 41.050/3/2014, formulată de reclamantul Firicel Alexandru în contradictoriu cu pârâţii statul român, prin reprezentant Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliţie în care o parte este reclamantul în calitate de funcţionar public poliţist, statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relaţia de muncă cu reclamantul, iar Direcţia de Poliţie nu are calitate de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relaţia de muncă; inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne faţă de reclamant, atât la data emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancţionat cu mustrare scrisă, şi perioada premergătoare emiterii dispoziţiei de sancţionare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.042 din 17.03.2014; să se constate că Ordinul Ministerului Afacerilor Interne este nul: să fie anulată dispoziţia şefului Poliţiei Sectorului 3 Bucureşti nr. 2.042 din 17.03.2014 prin care a fost sancţionat disciplinar.2. Hotărârea instanţei de fondPrin Sentinţa civilă nr. 1.219 din 25.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamantul Firicel Alexandru în contradictoriu cu pârâtele statul român prin Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, dispunându-se anularea Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 400/2004, precum şi a Dispoziţiei de sancţionare nr. 2.042/17.03.2014.3. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului BucureştiÎmpotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17.06.2016. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.În motivarea cererii de recurs a învederat, că în ceea ce priveşte cererea de anulare a celor două acte, raţionamentul instanţei de fond nu a fost corect, pentru că, pe de o parte, a menţionat faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014 produce efecte numai pentru viitor, însă a anulat Ordinul nr. 400/2004 şi a făcut aplicarea retroactivă a acestei anulări, dispunând şi anularea dispoziţiei de sancţionare, în condiţiile în care la data emiterii acestei dispoziţii Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 era în vigoare.În opinia recurentei este vorba despre o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, stipulat în art. 15 alin. 2 din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Codul civil, din care rezultă că abrogarea sau modificarea unei prevederi legale nu produce efecte juridice asupra actelor încheiate anterior apariţiei acestor evenimente legislative, singurele excepţii de la această regulă fiind precizate la art. 6 alin. 6 din Codul civil.Mai arată recurenta că prin sentinţa civilă atacată a fost anulat Ordinul MAI nr. 400/2004 la data de 25.02.2016, în timp ce Dispoziţia şefului Poliţiei Sectorului 3 nr. 2.042 a fost emisă la data de 17.03.2014, când acest act normativ era în vigoare. De asemenea, anularea Dispoziţiei nr. 2.042 din 17.03.2014, susţine recurenta, reprezintă o încălcare de către instanţa de fond şi a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia „hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitorˮ.Recurenta a mai învederat că prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014, publicată în Monitorul Oficial la data de 11.09.2014, rezultă că la data intrării în vigoare a Ordinului MAI nr. 400/2004, respectiv 29.10.2004, art. 59 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 prevedea că procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. Ulterior, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, începând cu data de 11.09.2014, dispoziţiile art. 59 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 au fost suspendate de drept, iar la data de 27.10.2014 şi-au încetat efectele juridice. Aşadar, susţine recurenta, art. 59 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, în vechea reglementare a avut aplicabilitate până la data de 11.09.2014 şi, în consecinţă, şi actul administrativ cu caracter normativ emis în aplicarea acestei dispoziţii legale, anume Ordinul MAI nr. 400/2004, a avut aplicabilitate până la data de 11.09.2014.Referitor la temeinicia dispoziţiei atacate, recurenta învederează că în mod incorect instanţa de fond a reţinut că decizia de sancţionare nu a fost emisă în mod temeinic. Consideră recurenta că prima instanţă a interpretat dreptul persoanelor la liberă exprimare într-o modalitate extrem de excesivă şi a creat astfel premisele încălcării ordinii sociale, în condiţiile în care afirmaţiile intimatului, care au un conţinut insultător şi calomniator nu doar la adresa instituţiilor statului, ci şi la adresa unor persoane şi formaţiuni politice individualizate, au fost considerate de prima instanţă că nu depăşesc doza de exagerare admisibilă, iar pericolul social al faptelor sale a fost considerat ca fiind scăzut.Mai mult, instanţa de fond, în analiza sa, a omis un aspect esenţial, acela că intimatul îndeplinea funcţia publică de poliţist, având gradul de agent şef adjunct de poliţie, şi avea obligaţia de a respecta anume prevederi legale ce se aplică corpului profesional al poliţiştilor, în atribuţiile căruia intra tocmai apărarea ordinii şi siguranţei publice.În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.4. Poziţia procesuală a intimatuluiPrin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, invocând excepţia inadmisibilităţii recursului în parte privind soluţia de anulare a Ordinului MAI nr. 400/2004 pentru faptul că pârâta nu era emitenta actului administrativ anulat.Pe fond a solicitat respingerea recursului învederând că problema aplicării în timp a efectelor anulării actului normativ a fost tranşată prin Decizia nr. 10/2015, pronunţată de ICCJ cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.5. Recursul incidentIntimatul-reclamant a formulat recurs incident împotriva Sentinţei civile nr. 1.219 din 25.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal, prin care a solicitat păstrarea soluţiei instanţei de fond cu înlăturarea motivării greşite potrivit căreia intimata D.G.P.M.B. s-ar identifica cu statul român, preluând toate drepturile şi obligaţiile referitoare la activitatea de poliţie, şi înlocuirea cu o motivare din care să rezulte că statul român este angajatorul său şi titularul prerogativelor disciplinare asupra sa, fiind reprezentat în derularea raporturilor de serviciu prin intimatul Ministerul Afacerilor Interne, şi nu prin intimata D.G.P.M.B., care nu a făcut, în condiţiile art. 252 din Codul de procedură civilă, dovada atribuţiilor proprii ce i s-ar fi stabilit în sarcină prin regulamentul la care face trimitere art. 16 din Legea nr. 218/2002.În drept a invocat prevederile art. 461 din Codul de procedură civilă.6. Poziţia procesuală a pârâţilor faţă de recursul incidentIntimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.În motivare a arătat că Ministerul Afacerilor Interne şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sunt două unităţi cu personalitate juridică distincte. De asemenea, statul nu există ca entitate de sine stătătoare, ci se materializează în totalitatea entităţilor de la nivel central sau local care au calitatea de angajator în numele statului, iar Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti face parte din categoria autorităţilor publice locale, aşa cum rezultă din art. 12 alin. 1 din Legea nr. 218/2002.De asemenea, intimaţii Ministerul Afacerilor Interne şi ministrul afacerilor interne au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea ca nefondat a recursului.În motivare au arătat că sentinţa recurată este legală în ceea ce priveşte considerentele referitoare la angajatorul reclamantului, deoarece în sfera publică angajatorul este întotdeauna statul, prin diferitele sale entităţi centrale şi locale, astfel cum a statuat Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1.658/2010. De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 218/2002, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti face parte din autorităţile publice locale, fiind unitate teritorială a Inspectoratului General al Poliţiei Române la nivelul municipiului Bucureşti. Astfel, această unitate de poliţie a preluat toate drepturile şi obligaţiile ce vizează activitatea de poliţie, inclusiv cele care se referă la raporturile juridice de serviciu.Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinări, prin care a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs.7. Aspecte proceduraleLa termenul de judecată din data de 6.02.2017, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, excepţie pe care recurentul-reclamant a solicitat a fi respinsă, considerând că este posibil a se formula recurs la considerente inclusiv pe calea recursului incident.8. Soluţionarea excepţiilorPotrivit prevederilor art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".Excepţia inadmisibilităţii recursului principal declarat de către pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, invocată de către intimatul-reclamant, este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 461 alin. 1 din Codul de procedură civilă, calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Din modul de redactare a dispozitivului hotărârii recurate se reţine că prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu toţi pârâţii, astfel că declararea recursului de către unul dintre pârâţi este admisibilă în ceea ce priveşte toate capetele de cerere. De altfel, chiar reclamantul prin acţiunea pendinte a înţeles să cheme în judecată pe toţi pârâţii, iar la formularea petitului nu a făcut o distincţie între pârâţi în funcţie de calitatea emitentului actului administrativ contestat.În consecinţă, se va respinge ca nefondată excepţia.Excepţia inadmisibilităţii recursului incident, invocată de către instanţă din oficiu în baza prevederilor art. 247 din Codul de procedură civilă, este întemeiată.Potrivit prevederilor art. 491 din Codul de procedură civilă, (1) „Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473 care se aplică în mod corespunzător.Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile; (2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".Conform prevederilor art. 472 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".Art. 461 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că: „Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că recursul împotriva considerentelor hotărârii nu poate fi declarat decât pe cale principală, şi nu incidentală.Recursul incident se poate formula în situaţia în care instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată sau în situaţia în care se repun în discuţie soluţii ale primei instanţe cu privire la soluţionarea unor excepţii care ar putea prejudicia partea în cazul în care s-ar admite calea de atac a părţii adverse, deci este vorba despre soluţii date în cadrul judecării cauzei şi nu despre considerentele hotărârii.În consecinţă, în opinia instanţei de control judiciar, recursul împotriva considerentelor este o cale de atac care se poate formula doar prin intermediul căii de atac principale şi nu pe cale incidentală, cu atât mai mult cu cât rămâne aplicabil art. 488 din Codul de procedură civilă chiar şi în cazul recursului incident.În consecinţă, recursul incident declarat de reclamant împotriva considerentelor este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare, excepţia fiind întemeiată.9. Asupra recursului principal Analizând recursul declarat de pârâtă prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 496 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin Dispoziţia nr. 2.042 din 17.03.2014 reclamantul-intimat a fost sancţionat cu mustrare scrisă, reţinându-se în sarcina sa săvârşirea unei abateri disciplinare. Dispoziţia de sancţionare are la bază ca şi temei de drept prevederile art. 57 lit. a), art. 58 lit. a), art. 59, art. 60 alin. 1, art. 61 şi art. 78 din Legea nr. 360/2002, inclusiv dispoziţii din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului MAI, astfel cum rezultă din preambulul acesteia. De asemenea, Decizia nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care sa respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant, a fost întemeiată, în drept, pe prevederile art. 61 alin. 1 din Legea nr. 360/2002, inclusiv pe prevederile Ordinului nr. 400/2004. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014 sa admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002. Potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 „Procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului de interne". De asemenea, art. 60 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că „Aplicarea sancţiunilor disciplinare se face potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la art. 61 alin. (1)"; art. 62 alin. (3) „Consiliile de disciplină îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului de interne". În considerentele Deciziei nr. 392/2014, Curtea Constituţională a reţinut că „Or, dispoziţiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancţiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Aşadar, se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care vizează executarea şi/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, în cazul de faţă, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiţii, persoana cercetată disciplinar nu cunoaşte regulile după care se desfăşoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil şi deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Or, delegarea de atribuţii de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infra legal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp." Ordinul MAI nr. 400/2004 a fost emis tocmai pentru a fi aplicate prevederile art. 59 alin. 2, art. 60 alin. 1 şi art. 62 alin. 3 din Legea nr. 360/2002, prevederi legale ce au fost declarate ca fiind neconstituţionale. Prin Decizia civilă nr. 3.711 din 20.11.2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat Ordinul MAI nr. 400/2004 în mod definitiv. Cu privire la aplicarea la timp a efectelor hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus anularea actelor administrative cu caracter normativ s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 25 iunie 2015, decizia prin care s-a statuat că „Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti". Decizia este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. A statuat instanţa supremă: „(...) este corectă interpretarea instanţelor care au stabilit că trebuie recunoscute efectele hotărârii judecătoreşti de anulare a unui act administrativ normativ, similar cu efectele admiterii excepţiei de neconstituţionalitate în privinţa cauzelor pendinte. Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor." Interpretând prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, de exemplu, prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti vor aplica decizia prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia. Sintagma „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", utilizată atât de Constituţie, cât şi de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate admisă, respectiv actul administrativ normativ anulat nu produc niciun efect în privinţa cauzelor irevocabile/definitiv soluţionate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluţionare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale sau a hotărârii judecătoreşti de anulare, aşa cum s-a reţinut în deciziile instanţei de contencios constituţional indicate la pct. 6.2. Nu există nicio raţiune pentru care să se aplice un tratament diferenţiat, din punctul de vedere al efectelor pe care le produc, hotărârilor prin care se invalidează o normă legală. Hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ nu poate reprezenta doar un instrument de drept abstract care să se aplice unor situaţii viitoare ipotetice, apărute după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, foarte rar întâlnite în practică". În consecinţă, nu se pot reţine ca fiind întemeiate motivele de recurs dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Dat fiind faptul că decizia de sancţionare este un act subsecvent Ordinului nr. 400/2004, i se aplică în mod corespunzător sancţiunea anulării, fiind inutilă cercetarea celorlalte motive şi susţineri care antamează însăşi abaterea disciplinară imputată reclamantului. În raport cu toate aceste considerente se constată că recursul este nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 496 din Codul de procedură civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DISPUNE: Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului principal. Respinge recursul incident formulat de recurentul Firicel Alexandru ca inadmisibil. Respinge ca nefondat recursul principal formulat de recurenta pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 19, sectorul 3, şi recursul incident formulat de recurentul-reclamant Firicel Alexandru, cu domiciliul ales la sediul Sindicatului Poliţiştilor din România „Diamantul" din Bucureşti, str. Ienăchiţă Văcărescu nr. 17A, sectorul 4, împotriva Sentinţei civile nr. 1.219 din 25 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, sectorul 1, Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, sectorul 1, ministrul afacerilor interne, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, sectorul 1. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 6.02.2017. PREŞEDINTE, MARIUS-CRISTIAN ISPAS Judecător, Mihaela Cuzuc Judecător, Virginia Filipescu Grefier, Loredana Tărnăuceanu