Ordinul Nr.207 din 15.04.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Thevarjasha Uthyamukar în Dosarul nr. 3.536/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care formează obiectul Dosarului nr. 1.509D/2010 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.744D/2010, nr. 3.534D/2010, nr. 3.799D/2010 şi nr. 3.913D/2010, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi legale, ridicată de Abdalla Abdelrahman Mohamed Abdel Magied, Abdulrazzak Eden J. Abdulrazzak, Ranajaipal Singh şi Ramzi El Jamous în dosarele nr. 4.363/2/2010, nr. 5.675/2/2010, nr. 2.458/2/2010 şi, respectiv, nr. 5.453/2/2010 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se prezintă doamna Ana Maria Saon, interpretul autorizat pentru limba engleză solicitat pentru a asigura traducerea în dosarele nr. 1.509D/2010 şi nr. 3.799D/2010, precum şi domnul Dalati Bassam, interpretul autorizat pentru limba arabă solicitat pentru a asigura traducerea în dosarele nr. 1.744D/2010, nr. 3.799D/2010 şi nr. 3.913D/2010.Curtea, din oficiu, văzând identitatea de obiect a cauzelor menţionate, pune în discuţie problema conexării lor.Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a acestor cauze.Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.744D/2010, nr. 3.534D/2010, nr. 3.799D/2010 şi nr. 3.913D/2010 la Dosarul nr. 1.509D/2010, care a fost primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textul de lege criticat nu îngrădeşte accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, fiind redactat într-o manieră suficient de clară şi precisă şi întrunind exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:Prin încheierile din 27 aprilie 2010, 25 mai 2010, 1 iulie 2010, 24 martie 2010 şi 22 iunie 2010, pronunţate în dosarele nr. 3.536/2/2010, nr. 4.363/2/2010, nr. 5.675/2/2010, nr. 2.458/2/2010 şi, respectiv, nr. 5.453/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Thevarjasha Uthyamukar, Abdalla Abdelrahman Mohamed Abdel Magied, Abdulrazzak Eden J. Abdulrazzak, Ranajaipal Singh şi, respectiv, Ramzi El Jamous în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor formulate de Oficiul Român pentru Imigrări în vederea prelungirii duratei măsurii luării în custodie publică a acestora.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că textul de lege criticat „încalcă dreptul constituţional la apărare, în măsura în care nu reglementează o procedură clară de prelungire a perioadei de luare în custodie publică, precum şi prin limitarea duratei procedurii“. Precizează că se aduce o gravă atingere independenţei justiţiei, soluţia prelungirii măsurii luării în custodie publică fiind impusă instanţei prin lege. Este nesocotit şi principiul egalităţii părţilor în proces, întrucât textul de lege criticat exceptează Ministerul Administraţiei şi Internelor, în calitate de reclamant, de la plata taxei de timbru pentru acţiunea introdusă. Autorii excepţiei precizează că, în cadrul procesului prin care se solicită prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor, nu sunt respectate toate garanţiile procesuale prevăzute de lege. Mai arată că accesul la justiţie este limitat, întrucât prelungirea duratei măsurii se face pe o perioadă de 5 luni, timp în care nu se analizează dacă mai subzistă motivele avute în vedere la luarea deciziei sau dacă starea de fapt s-a schimbat. Arată că măsura luării în custodie publică este privativă de libertate, constituind şi o restrângere a libertăţii de circulaţie. Precizează că, din cauza lipsei de precizie şi claritate, textul de lege ce formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate nu asigură suficiente garanţii, în sensul că măsura privativă de libertate corespunde scopului art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care este acela „de a proteja persoana de măsurile arbitrare“. Invocă, în sprijinul acestei afirmaţii, Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Wassink împotriva Olandei, şi Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Benham împotriva Marii Britanii. De asemenea, arată că, în jurisprudenţa aceleiaşi instanţe europene, s-a statuat că „legea care reglementează cu privire la străinii reţinuţi în vederea returnării lor în ţara de origine trebuie să asigure suficiente garanţii că măsurile privative de libertate sunt luate cu bună-credinţă, adică exclusiv în scopul declarat, iar nu pentru alte scopuri mascate şi că procedurile de returnare sunt făcute cu diligenţa necesară, în caz contrar detenţia încetând a mai fi legală în sensul art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 22 mai 1995, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Quinn împotriva Franţei, şi Hotărârea din 6 martie 2001, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chahal împotriva Marii Britanii).Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal precizează că textele de lege criticate reprezintă norme procedurale care nu contravin niciuneia dintre dispoziţiile constituţionale ori convenţionale invocate de autorul excepţiei şi care sunt redactate într-o manieră deosebit de clară şi de precisă.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, care au următorul cuprins:– Art. 97 alin. (5): „Prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor prevăzuţi la alin. (2) care nu au putut fi îndepărtaţi de pe teritoriul României în termen de 30 de zile se dispune de către curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află locul de cazare, la solicitarea motivată a Oficiului Român pentru Imigrări. Instanţa trebuie să se pronunţe înainte de expirarea termenului luării în custodie publică dispuse anterior, iar hotărârea instanţei este irevocabilă.“În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală cuprinse la art. 1 alin. (4) care instituie principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 16 care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (1) care stabileşte că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, art. 24 care garantează dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. De asemenea, au fost invocate şi dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care garantează dreptul la libertate şi siguranţă. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că a mai exercitat controlul de constituţionalitate asupra aceluiaşi text de lege, din perspectiva unor critici similare şi prin raportare la acelaşi dispoziţii constituţionale şi convenţionale ca şi cele invocate în prezentele cauze conexate. Prin Decizia nr. 158 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 9 martie 2009, Curtea a constatat că nu poate reţine susţinerile referitoare la natura neclară a procedurii de prelungire a perioadei de luare în custodie publică, textul de lege criticat cuprinzând elemente suficiente, clare şi previzibile, astfel încât subiectul de drept să înţeleagă conduita pe care norma juridică o impune. Totodată, Curtea a observat că instanţa de judecată, iar nu legea, este cea care dispune această măsură, în urma soluţionării cauzei în care străinul, în calitate de parte, beneficiază de toate garanţiile dreptului la apărare şi ale unui proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale. Faptul că instanţei de judecată îi este impus un termen imperativ pentru pronunţarea hotărârii, raportat la data expirării termenului luării în custodie publică dispuse anterior, sau că hotărârea are caracter irevocabil nu sunt aspecte de natură să afecteze exercitarea drepturilor fundamentale invocate. Dimpotrivă, acestea dau expresie prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, circumstanţiat la necesitatea rezolvării cu celeritate şi în anumite termene a cauzelor referitoare la situaţia străinilor în România. Faptul că autorii excepţiei critică „limitarea duratei procedurii“ nu poate fi considerat în niciun caz ca fiind contrar prevederilor Legii fundamentale. Totodată, prin Decizia nr. 714 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 30 iunie 2009, analizând susţinerea referitoare la exceptarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin Oficiul Român pentru Imigrări, în calitate de reclamant, de la plata taxei de timbru pentru acţiunea introdusă, Curtea a constatat că, la fel ca şi în cazul de faţă, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de lipsa din cuprinsul textelor de lege criticate a unor prevederi care să impună acestei autorităţi obligaţia plăţii unei astfel de taxe. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional nu poate să modifice sau să completeze textele de lege ce îi sunt supuse controlului, asemenea atribuţii intrând în competenţa exclusivă a puterii legislative. În plus, prin Decizia nr. 773 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 19 decembrie 2006, pronunţându-se asupra aceloraşi prevederi legale, dar în varianta anterioară republicării, Curtea a statuat în sensul că prelungirea duratei de luare în custodie publică reprezintă o măsură administrativă, dispusă de magistrat, de restrângere temporară a libertăţii de circulaţie a străinului care nu a putut fi îndepărtat de pe teritoriul României, în cadrul procedurii legale, iar nu o măsură privativă de libertate. Perioada pentru care se poate dispune prelungirea duratei de luare în custodie publică este strict prevăzută de lege, înăuntrul acestor termene străinul având oricând posibilitatea părăsirii centrului de cazare odată ce condiţiile pentru care a fost dispusă măsura încetează. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la unul dintre cazurile care reprezintă excepţii de la regula potrivit căreia oricare persoană are dreptul la libertate şi siguranţă, şi anume situaţia în care lipsirea de libertate se face prin arestarea sau detenţia legală a unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. Curtea constată că prevederile art. 97 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 reglementează o procedură de prelungire a duratei luării în custodie publică care oferă suficiente garanţii de natură să asigure exigenţele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa amintită de autorii excepţiei, cu privire la respectarea scopului detenţiei, astfel cum aceasta este prevăzută de textul convenţional menţionat. Astfel, dispoziţiile legale criticate prevăd că prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor care nu au putut fi îndepărtaţi sub escortă în termenul prevăzut de lege se dispune de către o instanţă de judecată - curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află locul de cazare -, pe baza unei solicitări motivate din partea Oficiului Român pentru Imigrări, fiind obligatorie pronunţarea asupra cererii de prelungire înainte de expirarea termenului luării în custodie publică dispuse anterior. De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, măsura luării în custodie publică are caracter administrativ; totuşi, legiuitorul român a prevăzut garanţii similare celor din cauzele penale, tocmai pentru a preveni orice posibilitate de comitere a unor eventuale abuzuri. În aceste condiţii, Curtea constată că nu poate reţine nici criticile formulate din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de autorii excepţiei. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Thevarjasha Uthyamukar, Abdalla Abdelrahman Mohamed Abdel Magied, Abdulrazzak Eden J. Abdulrazzak, Ranajaipal Singh şi Ramzi El Jamous în dosarele nr. 3.536/2/2010, nr. 4.363/2/2010, nr. 5.675/2/2010, nr. 2.458/2/2010 şi, respectiv, nr. 5.453/2/2010 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 februarie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu