ORDIN   Nr. 1733 din 21 septembrie 2006

pentru aprobarea reglementarii tehnice „Normativ privind proiectarea si executia invelitorilor subtiri de beton armat si precomprimat, monolite si prefabricate", indicativ NP 119-06

ACT EMIS DE: MINISTERUL TRANSPORTURILOR, CONSTRUCTIILOR SI TURISMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 937 din 20 noiembrie 2006

In conformitate cu art. 38 alin. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, în temeiul art. 2 pct. 45 şi al art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 412/2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere Procesul-verbal de avizare nr. 9 din 11 iulie 2006 al Comitetului tehnic de coordonare generală,

ministrul transporturilor, construcţiilor şi turismului emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă reglementarea tehnică „Normativ privind proiectarea şi execuţia învelitorilor subţiri de beton armat şi precomprimat, monolite şi prefabricate", indicativ NP 119-06, elaborată de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor - Filiala Cluj-Napoca, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării.

Art. 3. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin orice dispoziţii contrare îşi încetează aplicabilitatea.

Ministrul transporturilor, construcţiilor şi turismului,

Radu Mircea Berceanu

*) Anexa este reprodusă în facsimil.

ANEXĂ

NORMATIV

privind proiectarea şi execuţia învelitorilor subţiri de beton armat şi precomprimat, monolite şi prefabricate, indicativ NP 119-06

1  PREVEDERI GENERALE

1.1 Obiect şi domeniul de aplicare

1.1   Invelitorile subţiri de beton armat şi precomprimat sunt utilizate în aproape toate ramurile de specialitate din sectorului construcţii, după cum urmează:

-    în domeniul construcţiilor civile, s-au aplicat cu precădere la acoperirea sălilor de întrunire şi sport, sălilor de spectacole, cinematografe, teatre, expoziţii şi chiar la locuinţe parter simplu sau duplex;

-     în aria industrială s-au aplicat la acoperirea halelor de fabricaţie, a spaţiilor de depozitare şi la o serie de obiective tehnologice ca turnuri de răcire, silozuri, containere pentru diferite lichide etc;

-     în sectorul hidrotehnic şi-au găsit aplicaţie la barajele uşoare fixate pe contur în terenul înconjurător, castele de apă şi rezervoare.

1.2   Prevederile prezentului normativ sunt obligatorii pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea structurilor de învelitori subţiri de beton armat şi precomprimat. în vederea satisfacerii exigenţelor de siguranţă prevăzute de legislaţia tehnică în vigoare.

1.3  Normativul se adresează inginerilor proiectanţi, inginerilor din execuţie, arhitecţilor şi altor specialişti implicaţi în concepţia, proiectarea, planificarea lucrărilor, execuţia şi mentenanţa construcţiilor cu structuri de tip învelitori subţiri de beton armat şi precomprimat.

1.4   Prezentul normativ se utilizează împreună cu actele normative în vigoare care reglementează cadrul global şi activităţile de proiectare şi execuţie a structurilor de beton armat şi precompnmat, a subansamblelor de construcţii specifice, precum şi activitatea de întreţinere, reparaţii şi urmărire în timp.

1.5  Toate referinţele complementare acestui normativ sunt cele aflate în valabilitate la data proiectării şi execuţiei, respectiv a implementării programului de urmărire în timp. Pe măsura armonizării reglementărilor româneşti cu cele europene, referirile incluse în prezentul normativ vor fi înlocuite de reglementările europene armonizate.

2  ELEMENTE DEFINITORII

2.1 Elemente caracteristice

2.1  In morfologia structurală. învelilorile subţiri constituie clasa de corpuri lamelare care, similar unor modele din natură, sunt astfel curbate încât să asigure rigiditatea formei. Din punct de vedere conceptual, învelitori le subţiri de beton armat şi precomprimat sunt matematic în formă de suprafeţe curbe continui, construite fizic dintr-un material rigid, omogen şi izotrop.

2.2  Referitor la comportarea mecanică, conceptul de învelitoare subţire implică realizarea coincidenţei dintre suprafaţa ei mediană şi suprafaţa de presiune determinată în cadrul teoriei de membrană, luând în considerare parametrii de formă, acţiunile mecanice şi elementele de contur (arce, nervuri) în condiţiile de rezemare date.

2.3   In cazul învelitorilor subţiri de beton armat, eforturile, cu mici excepţii, sunt preponderent axiale de compresiune. In consecinţă, energia de deformaţie acumulată este minimă, de unde rezultă economia esenţială de materiale structurale şi însăşi raţiunea de a fi a învelitorilor subţiri. Cele două feţe ale învelitorilor subţiri de la intrados şi extrados, după caz, pot fi netede, nervurate sau mai pot avea o alcătuire chesonată sau din straturi suprapuse.

2.4  Datorită proprietăţii betonului armat şi precomprimat de a se putea mula în variate forme solide continui, învelitorile subţiri confecţionate din aceste materiale permit realizarea de entităţi structurale integrate, asigurând simultan condiţiile funcţionale şi de închidere cerute de beneficiari precum şi cele de comportare mecanică prevăzute de normativele în vigoare.

2.5  Faţă de exigenţa societăţii contemporane de a evita banalitatea, exprimând necesitatea implementării frumosului în spaţiul urban şi rural, învelitorile subţiri oferă o varietate inepuizabilă de soluţii inedite, promovate deseori şi pe considerentul calităţii expresiei plastice.

2.6  Forma lamelară a învelitorilor subţiri permite evidenţierea unei suprafeţe mediane curbe continui, locul punctelor situate la jumătatea distanţelor celor mai scurte dintre feţele netede exterioară şi interioară. In cazul învelitorilor nervurate. suprafaţa mediană cuprinde centrele de greutate ale secţiunilor normale la suprafaţa mediană.

Fig. 2.1 Elementele geometrice ale învelitorilor subţiri

2.7 Din punct de vedere constructiv, pentru învelitorile de beton armat se recomandă înscrierea în următorii parametrii geometrici limită (figura 2.1):(2.1)

unde

f - săgeata maximă a suprafeţei mediane faţă de planul de bază trecând prin punctele de reazem ale învelitorii;

L₁, L₂ - distanţele maxime şi minime dintre punctele de reazem ale învelitorii:

R₁, R₂ - razele principale de curbură ale suprafeţei mediane;

h - grosimea (constantă sau variabilă) sau echivalentă în cazul învelitorii nervurate.

2.8 Zvelteţi mai reduse decât cele definite prin inegalităţile (2,1) se pot justifica de către proiectant doar în baza unor teste experimentale efectuate pe modele fizice.

2.9  Invelitorile subţiri se numesc închise (coaja de ou) dacă corpul acesteia este mărginit numai de feţele exterioară şi interioară. In cele mai multe situaţii însă, învelitorile subţiri sunt deschise, fiind delimitate de un contur care se rigidizează pentru împiedicarea producerii unor deformări locale mari (chiar de voalare), prin elemente speciale de margine: arce, nervuri, grinzi.

2.10  Prin intermediul elementelor de margine se asigură rezemarea învelitorilor pe elementele de susţinere. Asocierea învelitorilor cu elementele de margine poate fi concepută în două moduri:

-     prevăzând o învelitoare puţin zveltă cu l/80<h/L_1,2<l/150. la care elementele de margine care conlucrează cu învelitoarea pot 11 mai flexibile, reprezentând numai o festonare locală a structurii;

-     proiectând o învelitoare mai zveltă înscrisă în parametrii l/150<h/L_1,2<1/300. situaţie în care eforturile învelitorii determinate pe contur trebuie descărcate integral pe elementele de margine, relativ rigide, preluând independent toate încărcările ce le revin.

2.11  Invetitorile subţiri pot fi înalte când f/L_1,2>l/4 sau pleoştite în cazul când f/L_1,2<l/4, In ultimul caz. aria suprafeţei mediane se aproximează a fi egală cu cea proiectată pe planul de bază trasat la nivelul reazemelor învelitorii.

2.12  Complementar învelitorii subţiri propriu-zise, există şi o serie de elemente auxiliare care intervin în mod fundamental în definirea comportării lor mecanice. Acestea sunt elemente distribuite atât pe conturul învelitorilor cât şi pe suprafaţa lor, având rol de rigidizare şi distribuire a eforturilor printr-o conlucrare mecanică cu învelitoarea. Ele se clasifică în următoarele categorii:

-     elemente de reazem: grinzi, arce. diafragme, cabluri hobanate, etc. distribuite după muchiile suprafeţei învelitorii subţiri, care au rol atât de rezemare cât şi rigidizare;

-     elemente de contur: grinzi, arce, ferme etc. distribuite perimetral învelitorii care nu fac parte din structura principală de rezemare şi au rolul de rigidizare şi de conlucrare mecanică cu învelitoarea pentru transmiterea eforturilor la elementele de reazem;

-     elemente de rigidizare: sunt nervuri care au doar rol de rigidizare şi control al deformaţiilor învelitorii.

2.2 Clasificarea învelitorilor subţiri

2.13  Geometria învelitorii subţiri este esenţială pentru obţinerea stării de eforturi de membrană. In practică se întâlnesc două categorii distincte de forme: forme analitice şi forme libere.

2.14  Suprafeţele definibile analitic se raportează punctelor de pe suprafaţă, care după forma indicatoarei lui Dupin (figura 2.2) se clasifică în 3 categorii. în funcţie de valoarea discriminantului:

D = S2-RT                            (2.2)

unde S = δ2z/δxδy,  R = δ2z/ δ2x2,  T = δ2z/ δ2y2, iar z=z(x,y) este ecuaţia explicită a suprafeţei mediane în raport cu un sistem de coordonate carteziene.

Fig. 2.2 Semnificaţia geometrică a indicatoarei lui Dupin

2.15  Puncte eliptice când D<0 şi indicatoarea este o elipsă. Suprafaţa se găseşte în totalitate de o singură parte a planului tangent, este nedesfaşurabilă, şi curbura lui Gauss (K-1/R₁/R₂) este pozitivă. Această clasă cuprinde:

-    cupolele eliptice sau parabolice cu orice lip de curbă generatoare având centrul situat de aceeaşi parte a centrelor cercurilor sau elipsei directoare.

-    suprafeţele de translaţie în care centrele de curbură ale directoarelor şi generatoarei se situează de aceiaşi parte a planului tangent.

2.16  Puncte hiperbolice, când D>0 şi indicatoarea lui Dupin constă din patru hiperbole. Prin punctul respectiv al suprafeţei trec două generatoare rectilinii. Suprafaţa intersectează planul tangent, este nedesfaşurabilă. iar curbura lui Gauss K este negativă. Această clasă suprafeţe cu două directoare şi plan director: conoizii, paraboloizii hiperbolici şi cei generaţi de două familii de generatoare care se intersectează rectangular sau oblic.

2.17  Puncte parabolice, când D=0. Suprafeţele sunt desfăşurabile, de tip cilindrice sau conice, iar indicatoarea este reprezentată de două drepte. In acest caz curbura lui Gauss K este egală cu zero.

2.18 Suprafeţele având toate punctele de acelaşi tip sunt:

-    eliptice (figura 2.3.a);

-    parabolice (figura 2.3.b);

-    hiperbolice (figura 2.3 .c).

          a. suprafeţe eliptice                                                        b. suprafeţe parabolice                                         c. suprafeţe hiperbolice

Fig. 2.3 Tipuri de suprafeţe

2.19  Formele libere nu se pol defini analitic ci doar discret (sub forma unei reţele de coordonate), prin calcul funcţional specific procedurilor de optimizare condiţionate structural.

2.20   Identificarea formelor libere se poate efectua prin încercări experimentale sau simularea lor pe calculator. In cazul optimizării structurale, problema se raportează la o funcţie obiectiv (f) şi la constrângeri materializate sub forma unor funcţii logice (g şi h), toate acestea având o variaţie neliniară în raport cu variabila de optimizare Ω. In cazul învelitorilor subţiri, parametri curenţi de optimizare (Ω) şi funcţiile asociate (f. g şi h) sunt prezentate în tabelul 2.1.

Tab. 2.1 Criterii tipice de optimizare

Parametrul (Ω)	Rezultatul	Funcţia obiectiv f(Ω)	Funcţii constrângere g(Ω), h(Ω)
Volumul (V)	Volumul (greutatea) minim		hv= V/Vmin - 1= 0
Suprafaţa (A)	Suprafaţa minimă		hA = A/Amin - 1= 0
Energia de deformaţie	Deformaţii admisibile		gε = ε/εad - 1  0
Mărimea eforturilor	Eforturi admisibile		gσ = σ/σad - 1  0

Notă: a element de definire locală a ariei.

3 CALCULUL ŞI PROIECTAREA INVELITORILOR SUBŢIRI

3.1 Analiza generală a stării de eforturi în teoria de membrană şi teoria de încovoiere

3.1  Determinarea eforturilor şi deplasărilor învelitorilor subţiri se acceptă a se efectua prin calcule statice şi dinamice liniare atât în condiţiile Stărilor Limită ale Exploatării Normale cât şi ale Stărilor Limită Ultime, bazate pe următoarele ipoteze simplificatoare:

-     toate sarcinile se consideră a acţiona pe suprafaţa mediană a învelitorii;

-     betonul armat este considerat un material continuu, omogen şi izotropic;

-     punctele situate pe normala la suprafaţa mediană nedeformata rămân pe aceeaşi normală la suprafaţa mediană deformată;

-     eforturile perpendiculare pe suprafaţa mediană sunt neglijabile;

-     grosimea învelitorii rămâne constantă după deformare;

-     deplasările şi deformaţiile sunt mici.

3.2  Ecuaţiile generale de echilibru (figura 3.1) în teoria de membrană se obţin prin neglijarea influenţei momentelor interioare şi a forfecării transversale, problema fiind static determinată. Raportând sarcina exterioară p la sistemul local de coordonate carteziene (x,y,z), componentele acesteia sunt (p_x,p_y,p_z). iar ecuaţiile de echilibru sunt:

                  (3.1)

unde (u,v) este sistemul de coordonate parametrice al suprafeţei mediane.

                                                        a. eforturi unitare

                                                 b. eforturi interioare rezultante

Fig. 3.1 Starea generală de eforturi a elementului infinitezimal de învelitoare subţire

3.3 Forma generală a ecuaţiilor de echilibru în teoria de membrană şi încovoiere este:

             (3.2)

şi deoarece problema este static nedeterminată (8 necunoscute şi doar 5 ecuaţii independente) soluţionarea se poate face doar prin introducerea ecuaţiilor de compatibilitate a deformaţiilor.

3.2 Instabilitatea învelitorilor subţiri

3.4  învelitorile subţiri de beton armat, lucrând de regulă la compresiune, în mod evident, sunt supuse la fenomene de pierderea formei (voalare, efect Brazier) şi chiar de rupere prin producerea unui flambaj local sau general. In complexitatea cauzelor care determină aceste fenomene, intră cu prioritate următorii factori:

-     forma geometrică a suprafeţei mediane a învelitorii; suprafeţele desfăşurabile de tip parabolic (cilindrice şi conice) sunt mai puternic afectate de apariţia unor deplasări mari de factură normală sau fortuită, decât suprafeţele nedesfăşurabile eliptice şi hiperbolice;

-     raportul dintre rigidităţile învelitorii propriu-zise şi aceea a elementelor de margine care o susţin;

-     abaterile de omogenitate ale caracteristicilor mecanice ale betonului armat faţă de cele prescrise în proiect;

-     apariţia unor fenomene secundare de contracţie, curgere lentă, sau chiar accidentale, neprevăzute în proiect la scara producerii lor în realitate.

3.5   Studiile teoretice efectuate până în prezent asupra fenomenelor de instabilitate provocate de cauzele enumerate mai sus sunt fie prea generale, fie prea particularizate la cazuri specifice. De aceea. în alte situaţii decât cele specifice, în proiectare asigurarea împotriva producerii unor fenomene de mari deformări (voalare, efect Brazier) sau de rupere prin flambaj trebuie realizată prin încercări pe modele, reflectând problematica particulară aferentă:

-     voalarea: este un fenomen de vălurire sensibilă a formei învelitorii apărută ca urmare a adaptării acesteia la solicitări puternice, tară a conduce la rupere;

-     efectul Brazier. este caracterizat de deplasarea laterală a marginilor rectilinii ale învelitorii or cilindrice în cazul marginilor supuse la compresiune;

-    flambajul învelitorilor: este caracterizat de cedarea betonului pe zone largi, cauzală de producerea unor excentricităţi mari datorate unor deplasări mari; flambajul poate avea şi un caracter local sub impactul izolat al unor forţe exterioare mari.

3.6   Situaţia de instabilitate presupune adăugarea în fiecare punct de pe suprafaţa mediană, a unui vector de deplasare u. Ca urmare, energia de deformaţie suferă creşterea incrementală dW_di, incrementele asociate ale eforturilor de membrană fiind dN_x, dN_y, şi dN_xy, la care se adaugă apariţia unor momente de ordinul II dM_x, dM_y, şi dM_xy. Creşterile asociate ale deformaţiilor sunt d_Ex, d_Ey,, şi dy_vxy, iar rotirile incrementale datorate apariţiei momentelor încovoietoare şi de torsiune sunt d_Xx. d_Xy şi d_Xxy,. Notând dW_de creşterea incrementală a energiei exterioare indusă de vectorul deplasărilor u, principiul lucrului mecanic virtual în cadrul teoriei de ordinul I conduce la următoarea ecuaţie.

(3.3)

caz în care creşterile energiilor interioară şi exterioară datorate efectelor de ordinul II au o valoare pozitivă, adică:

(3.4)

3.7 Atunci când inegalitatea (3.4) devine egală cu zero, apare starea de instabilitate a învelitorii, iar criteriul de instabilitate devine:

(3.5)

unde E este modulul de elasticitate al materialului, iar h grosimea învelitorii.

3.3 Calculul învelitorilor subţiri prin Metoda Elementului Finit

3.8   Calculul liniar-elastic prin Metoda Elementului Finit presupune parcurgerea următoarele etape:

-     idealizarea suprafeţei continue prin asamblarea unor elemente discrete;

-     evaluarea proprietăţilor de rigiditate ale fiecărui element (calculul la nivelul elementului):

-     evaluarea proprietăţilor de rigiditate ale întregii structuri în termenii unui sistem global de coordonate (calculul structurii);

-     rezolvarea sistemului de ecuaţii liniare, ce raportează forţele nodale la deplasările nodale necunoscute, cu luarea în considerare a condiţiilor de contur şi de continuitate între elemente;

-     calculul eforturilor interioare cu ajutorul deplasărilor nodale calculate anterior.

3.9  Divizarea suprafeţei unei învelilori în elemente finite conduce în general la obţinerea unor elemente curbe. Se admite totuşi aproximarea geometriei unei învelitori prin asamblarea unor elemente finite plane.

3.10  La asamblarea unui model în clement finit de învelitoare, aplicarea principiului discretizării naturale este obligatoriu (figura 3.2).

                           Fig. 3.2 Subdivizarea (diserctizarea) naturală

3.11 Considerând deplasările relative ale unui element de învelitoare mici, eforturile de membrană şi eforturile de încovoiere sunt independente (figura 3.3) în interiorul elementului. In consecinţă, se admite ca matricea de rigiditate a elementului de învelitoare să fie obţinută prin suprapunerea a două matrici de rigiditate independente: matricea de rigiditate a elementului finit de şaibă (pentru starea de tensiune plană corespunzătoare acţiunii de membrană) şi matricea de rigiditate a elementului finit de placă (acţiunea de încovoiere).

             Fig. 3.3 Suprapunerea acţiunilor de membrană şi încovoiere

3.12 In termenii gradelor de libertate ale punctelor nodale, calitatea minimă necesară pentru un element finit de învelitoare corespunde unui punct nodal cu 5 grade de libertate: 3 translaţii şi 2 rotiri (figura 3.4).

                  element de şaibă                                   element de placă                               element de învelitoare

Fig. 3.4 Calitatea minimă a unui element finit de învelitoare

3.13 Calculul neliniar fizic şi/sau geometric se rezolvă prin abordări incrementale având ca bază elementul finit multistrat şi/sau rezolvarea ecuaţiilor de echilibru pe starea deformată.

Fig. 3.5 Element finit plan multistrat

3.14 Acurateţea rezultatelor obţinute prin Metoda Elementului Finit se raportează rafinamentului reţelei (densitatea modelului) şi elementelor finite (gradul funcţiilor de formă sau interpolare), factorului de aspect al elementelor finite şi abaterilor obiective (datorate idealizării, discretizării. rotunjirilor şi erorilor numerice), iar răspunderea privind calitatea rezultatelor obţinute şi interpretarea acestora, ca bază de proiectare aparţine proiectantului.

3.4 Stări de eforturi iniţiale

3.15 Pentru învelitorile cu deschideri de până la 25-30 m, precomprimarea este potrivită pentru clementele de contur în vederea evitării deplasărilor excesive pe contur, crescând astfel rigiditatea de ansamblu a structurii. Figura 3.6 prezintă modalităţile frecvente de post-tensionare a conturului la cele 3 tipuri intrinseci de învelitori:

-     la învelitorile eliptice, cupole şi/sau învelitori velaroidale, componentele orizontale ale eforturilor normale transmise de învelitoare sunt compensate prin post-comprimarea conturului;

-     pentru învelitorile hiperbolice delimitate de generatoare, starea de eforturi iniţiale se induce elementelor perimetrale care sunt tensionate de eforturile de forfecare induse de învelitoare;

-     în cazul învelitoritor parabolice, cablurile pretensionate înlocuiesc favorabil armătura pasivă a grinzilor pereţi, care la cilindrii cu profil deschis se formează de-a lungul generatoarelor de margine;

-     în cazul castelelor de apă şi a rezervoarelor cu înălţimi de 4-5 m precomprimarea perimetrală cu tendoane post-tensionale a inelelor de la extremităţi s-a dovedit a fi o soluţie larg utilizată.

                cupolă                                                                                             învelitoare hiperbolică

             Fig. 3.6 Precomprimarea învelitorilor relativ mici

 

3.16 Invelitorile cu deschideri între 30-60 m, sunt convenabil a fi executate din beton doar dacă greutatea tor nu depăşeşte 4 kN/m2. Acest motiv impune adoptarea nervurilor şi/sau a secţiunilor transversale cutie. Eventual, asamblarea învelitorii poate ti concepută din elemente prefabricate, asigurând tehnologii economice de construcţie. La aceste soluţii este necesară precomprimarea masei învelitorii şi deci, a întregului ansamblu de unităţi prefabricate, fiind evitate zonele de beton solicitat la întindere şi îmbunătăţind stabilitatea locală şi respectiv generală a învelitorii. Ultimele două trăsături sunt valabile şi pentru învelitorile turnate "in situ" pe cofraje speciale. Aşa cum figura 3.7 pune în evidenţă, avem:

-     pentru suprafeţele eliptice, cablurile pretensionate înlocuiesc armătura pasivă şi au trasee radiale;

-     în cazul învelitorilor hiperbolice, amplasarea cablurilor este indicat a se face în lungul curbelor generatoare, generând forte dispuse pe contururi inelare şi orientate normal pe suprafaţa mediană a învelitorii;

-     la formele parabolice, în principal există două modalităţi de a aplica eficient precomprimarea: în cazul profilelor închise, cu tendoane care urmăresc traseul liniilor directoare (cazul structurilor de recipiente şi containere), iar în cazul formelor cilindrice deschise, cu tendoane dispuse pe direcţia generatoarelor, aplicând şi conceptul de grindă.

Fig. 3.7 Precomprimarea învelitorilor cu dimensiuni medii

3.17 La învelitorile cu deschideri de peste 60 m, consideraţia privitoare la limitarea greutăţii masei învelitorii prin nervurare sau secţiuni cutie rămâne valabilă. In astfel de situaţii, comprimarea conturului şi/sau a masei învelitorii nu mai aduc o contribuţie substanţială la asigurarea rigidităţii de ansamblu. Astfel, plasarea unui sistem de cabluri postîntinse în exteriorul masei învelitorii creşte substanţial rigiditatea structurii, evitând totodată şi pierderea locala a stabilităţii. Ideea este de a dispune cablurile într-o reţea bidimensională, obţinând o membrană tensionată care la rândul ei este conectată la învelitoarea din beton prin elemente întinse sau comprimate axial. Capetele tendoanelor pot fi ancorate în elementele de contur ale învelitorii sau în clemente de rezemare independente de aceasta. Conform figurii 3.8. soluţiile uzuale sunt:

învelitoare eliptică şi reţea de                                                                   învelitoare hiperbolică şi reţea

cabluri cu orientare similară                                                                     de cabluri eliptică

învelitoare parabolică şi reţea de cabluri eliptică

Fig. 3.8 Precomprimarea învelitorilor cu deschideri mari

-     la învelitorile eliptice, membrana formată de cabluri poate fi amplasată pe partea convexă a curburii; în acest caz, compresiunea indusă în învelitoare conduce la componente normale, orientate spre extrados, mai mari decât cele create de cablurile tensionate, orientate spre intrados;

-     la învelitorile de tip hiperbolic, membrana interioară de cabluri poate fi parţial orientată pe direcţia generatoarelor învelitorii, având curburi opuse acţiunii gravitaţiei;

-     la învelitorile cilindrice, ilustrare a suprafeţelor parabolice, membrana de cabluri trebuie poziţionată paralel atât cu liniile generatoare cât şi cu liniile directoare; cablurile de pe direcţia generatoarelor trebuie să aibă raze de curbură opuse acţiunii gravitaţionale, iar cele de pe direcţia generatoarelor aceeaşi curbură cu directoarele învelitorii; în acest caz, componentele normale create de cablurile post-tensionate sunt mai reduse decât cele produse de compresiunea din masa învelitorii.

3.18 In scopul controlului deformaţiilor, învelitorile cu deschideri medii şi mari pot fi suspendate cu ajutorul cablurilor hobanate pretensionate. Acestea se vor ancora la o extremitate în zone rigide ale învelitorii, care să permită preluarea eforturilor locale, iar la cealaltă extremitate vor fi prinse de elemente perimetrale rigide, independente de sistemul învelitorii propriu-zise.

Fig. 3.9 Rigidizarea locală a învelitorii în zona de ancorare a cablurilor hobanate

3.5 Condiţii de proiectare

3.19  Invelitorile subţiri concepute compatibil cu teoria de membrană, sunt cu precădere solicitate la eforturi axiale acţionând în plane tangente la punctele suprafeţei mediane. Numai în vecinătatea unor discontinuităţi geometrice (margini, goluri) sau ale unor acţiuni mecanice locale apar suplimentar solicitări de încovoiere (care pot fi evaluate prin teoria de încovoiere). Eforturile axiale secţionale acţionează sub forma a două rezultante principale, variabile ca mărime şi direcţie de la punct la punct, pe suprafaţa mediană.

3.20  Alegerea secţiunii învelitorilor subţiri de beton (placa propriu zisă şi clementele de contur) trebuie sa respecte trei tipuri de exigenţe:

-     satisfacerea condiţiilor mecanice de rezistenţă şi stabilitate;

-     asigurarea fiabilităţii betonului si protecţia armăturii;

-     garantarea unei execuţii riguroase, sigure şi economice, care să ia în considerare şi elementele adiacente: izolările hidrofugă si termo-acustică, precum şi eventualele sarcini locale (grinzi rulante, antene etc.);

3.21   Proiectarea învelitorilor subţiri de beton armat şi/sau precomprimat se face prin Metoda Stărilor Limită, verificările la Stările Limită ale Exploatării Normale şi Stările Limită Ultime fiind obligatorii.

3.22   Efectul nefavorabil al imperfecţiunilor geometrice ale suprafeţei mediane şi al deviaţiilor poziţiei acţiunilor se va lua în considerare doar la calculele efectuate în condiţiile Stărilor Limită Ultime, atât sub gruparea fundamentală cât şi specială.

3.23  Calculele inelastice (neliniare atât geometric cât şi fizic) se pot efectua doar prin acele proceduri care s-au dovedit că asigură o bază de proiectare sigură, implicând asumarea răspunderii exclusive a proiectantului.

3.24  Testele experimentale şi/sau simulările lor numerice pot fi utilizate ca bază a proiectării numai pentru cazuri specifice. Testele se pot efectua pe modele de învelitori reduse la scară sau ale unor anumite zone ale lor, considerate relevante pentru estimarea comportării prototipului structural.

3.25  Efectuarea testelor experimentale pe modele este obligatorie la învelitorile cu forme neobişnuite, forme libere şi în general învelitori cu deschideri de peste 40 m.

3.26  Elementele auxiliare ale învelitorilor se recomandă a se proiecta cu respectarea prevederilor STAS 10107/0-90 (după intrarea în vigoare a Eurocode 2 şi a altor norme de proiectare europene care la ora redactării prezentului normativ au un caracter provizoriu, se vor aplica prevederile acestora).

3.27  Echivalarea grosimii învelitorii ortotrope în teoria de membrană şi respectiv de încovoiere se face cu relaţiile:

-    grosimea echivalentă în teoria de membrană:

(3.6)

- grosimea echivalentă în teoria de încovoiere

(3.7)

unde A_n şi I_n sunt aria şi momentul de inerţie al nervurii elective (fără conlucrare cu placa), iar a_n este distanţa interax între nervuri.

3.28  In condiţiile Stărilor Limită Ultime, sub gruparea specială de încărcări, se va asigura un răspuns în domeniul elastic atât pentru învelitoarea propriu-zisă cât şi pentru elementele auxiliare acesteia.

3.6 Dimensionarea şi prevederi constructive

3.29 Dimensionarea secţiunilor de beton trebuie să tină seama de tipul învelitorii (eliptic, hiperbolic sau parabolic) şi de concepţia de proiectare, care poate aborda două cazuri:

-     placă subţire fixată de reazeme puternice, care preiau tară conlucrare toate încărcările ce-i revin;

-     placă relativ groasă conlucrând cu elementele de margine mai puţin rigide.

3.30 Grosimile recomandate pentru placa învelitorii în prima situaţie sunt:

-     la învelitori eliptice h/L_min>l/300;

-     la învelitori hiperbolice h/L_min>l/250;

-     la învelitori parabolice h/L_min>l/200.

3.31  In cazul plăcii conlucrând cu elementele de margini, grosimile recomandate pentru placa învelitorii sunt:

-     la învelitori eliptice h/L_min> 1/200;

-     la învelitori hiperbolice h/L_min>l/l50:

-     la învelitori parabolice h/L_min>l/120.

3.32   La învelitorile nervurate în inegalităţile de mai sus se va considera grosimea echivalentă de învelitoare corespunzătoare teoriei de încovoiere h_m.

3.33  Din motive de calitate şi durabilitate, grosimea minimă a învelitori lor monolite de beton armat turnate într-un singur strat este de 6 cm. Aceeaşi grosime trebuie respectată pentru fiecare strat şi în cazul invelitorilor chesonate turnate monolit.

3.34   La învelitorile realizate din clemente prefabricate, grosimea minimă a plăcii în panouri este de 4 cm.

3.35  Stratul de acoperire cu beton a armăturii pasive şi active se va considera ca în cazul plăcilor de beton armat.

3.36  Coeficientul condiţiilor de lucru aplicat rezistenţei de calcul a betonului se va considera cu o valoare de maxim 0.8.

3.37  Rigiditatea elementelor de contur se stabileşte în funcţie de distanţele dintre reazeme (stâlpi, piloni, contrafort existenţi pe contur) în prima situaţie, tară a considera o posibilă conlucrare cu placa, iar în a doua situaţie acceptând conlucrarea cu placa în ce priveşte rigiditatea şi rezistenţa lor.

3.38  Clasele de beton utilizate trebuie să fie de cel puţin C 25/30 (Bc 30), îndeplinind concomitent condiţii de compactilate, impermeabilitate cât şi o bună ductilitate, E_lim>2.5 %o.

3.39 Rezistenţa de curgere a armăturii pasive F_ak trebuie să fie de cel mult 400 N/mm2.

3.40  Dacă în condiţiile Stărilor Limită ale Exploatării Normale, sub acţiunea sarcinilor normate mărimea eforturilor unitare principale de întindere depăşeşte rezistenţa de calcul, atunci se vor lua măsuri pentru ca deschiderea maximă a fisurilor să fie de 0.1 mm. Pe direcţia normală acesteia, la dimensionarea efectuată în condiţiile Stărilor Limită Ultime se va lua în considerare o rezistenţă de calcul a betonului comprimat egală cu 0.4F_c (F_c- - rezistenţa de calcul la compresiune a clasei de beton prescris). Aceeaşi reducere a rezistenţei de calcul a betonului comprimat se va considera şi dacă numai în condiţiile Stărilor Limită Ultime pe direcţia normală eforturilor de compresiune pot apare eforturi de întindere.

3.7 Prevederi de armare

3.41   Armătura activă şi/sau pasivă se va dimensiona astfel încât să preia în totalitate eforturilor unitare de întindere calculate în atât în teoria de membrană cât şi de încovoiere, neglijând contribuţia betonului întins în condiţiile Stărilor Limita Ultime.

3.42  Pentru limitarea efectelor contracţiei şi a variaţiilor de temperatură, procentul minim de armare pe întreaga secţiune transversală pentru armătura pasivă este de 0.35 % pe fiecare direcţie.

3.43  In dreptul reazemelor, al încărcărilor concentrate şi al golurilor învelilorii, se va prevedea o anuare specială, în funcţie de solicitări.

3.44  In regiuni în care eforturile de întindere sunt mari, armătura se dispune, dacă este practic posibil, după direcţiile eforturilor unitare principale. Când nu este posibil, armarea se poate face pe direcţii ortogonale.

3.45 Distanţa maximă interax între barele de armătură pe o direcţie va fi de 3 ori grosimea secţiunii învelitorii şi nu mai marc de 300 mm. Lumina minimă între armături se va considera:

(3.8)

3.46  Diametrul minim al barelor de rezistenţă este 6 mm la barele amprentate şi 8 mm la barele netede. In cazul armării cu plase sudate, diametrul minim este 4 mm.

3.47 Lungimea de ancorare a barelor de armătura va fi l_a>40 Ø bară iar lungimea de înădire prin suprapunere va fi l_a>1.5l_a. Dacă Ø_bara>16 mm, înădirea barelor se va efectua prin sudură. Nu se admit înădiri de mai mult de 3 bare pe 1 m de suprafaţă mediană.

3.8 Condiţii pentru izolarea termică, hidrofugă şi acustică

3.48  In funcţie de specificul funcţiunii, proiectarea subansamblelor de izolare termică a clădirilor cu acoperişuri de tip înveli lori subţiri se efectuează luând ca referinţe trimiterile specifice:

-     "Normativ pentru proiectarea la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor" (indicative 107/7-02);

-     "Normativ pentru proiectarea şi executarea lucrărilor de izolaţii termice la clădiri" (indicativ C 107/0-02);

-     "Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie ale clădirilor" (indicativ C 107/3-97);

-     "Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri de locuit" (indicative 107/1-97);

-     "Normativ privind  calculul  coeficienţilor globali  de  izolare termică  la clădiri  cu altă destinaţie decât cele de locuit" (indicativ C 107/2-97).

3.49 Din punct de vedere constructiv, la învelitorile subţiri subansamblul termoizolaţie se poate dispune:

-     la intrados: când materialul termoizolant se aşează direct pe cofraj, caz în care acesta trebuie să fie rigid pentru a nu cauza deviaţii geometrice ale suprafeţei învelitorii (figura 3.10);

Fig. 3.10 Dispunerea termoizolaţiei la intradosul învelitorii

-     în masa învelitorii (învelitori multistrat): preluarea lunecărilor între stratul inferior şi stratul superior se preia fie prin nervuri înglobate (subansamblu termoizolaţie discontinuu), fie prin piese metalice (conectori) speciale, ancorate atât în stratul inferior cât şi în stratul superior (vezi figura3.11);

-     la extrados: materialul termoizolant se aşează pe învelitoare după întărirea betonului (vezi figura 3.12).

3.50  La executarea subansamblului termoizolaţie se vor respecta normele sau instrucţiunile tehnice specifice cuprinse în standardele de produs, agremente tehnice, norme tehnice de produs, mărci de fabricaţie etc.

3.51   Subansamblul de izolare hidrofugă trebuie proiectat complementar subansamblului termoizolaţie, acestea alcătuind un sistem. Pentru proiectarea acestuia, standardele de referinţă sunt:

-     "Instrucţiuni tehnice privind alcătuirea şi executarea hidroizolaţiei monostrat cu folie stratificată din PVC la acoperişurile clădirilor industriale şt agrozootehnice, necirculabile" (C 234-91);

-     "Norme tehnice privind alcătuirea şi executarea hidroizolaţiei cu folie din PVC plastifiat la acoperişuri" (C 217-93);

-     "Instrucţiuni tehnice pentru utilizarea foliilor de bitum aditivat la hidroizolaţiile acoperişurilor" (C 246-93).

3.52  Alte soluţii (de exemplu peliculizare) se pot aplica în baza unor agremente tehnice, norme tehnice de produs, mărci de fabricaţie acceptate etc.

3.53  Standardele de referinţă pentru proiectarea şi execuţia lucrărilor eferente izolării din punct de vedere acustic sunt:

-     "Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea măsurilor de protecţie acustică şi antivibrativă la clădiri industriale" (P 121-89);

-     "Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea măsurilor de protecţie acustică şi antivibrativă la clădiri civile, social-culturale şi tehnico administrative" (P 122-89):

-     "Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea sălilor de audiţie publică din punct de vedere acustic" (P 123-89);

-     "Normativ privind proiectarea şi executarea măsurilor de izolare tonică şi a tratamentelor acustice în clădiri" (C 125-87).

3.54  In raport cu exigenţele specifice funcţiunii fiecărei lucrări, în baza caietelor de sarcini elaborate de proiectant cu avizul beneficiarului se pot adopta soluţii care sunt reglementate prin agremente tehnice.

4 EXECUŢIA, CONTROLUL EXECUŢIEI ŞI SUPRAVEGHEREA ÎN TIMP

4.1 Prevederile prezentului capitol sunt complementare referinţelor din "Normativ pentru verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente" (C 56-85).

4.1 Turnarea betonului

4.2 Operaţia de turnare a betonului se poate face prin unul din următoarele procedee:

-     turnarea cu pompa sau bena pe cofraj dispus la intrados la învelitorile subţiri cu pante maxime mai mici de 45°; prevederile specifice acestei operaţii tehnologice se găsesc în referinţele "Codul de practică pentru executarea lucrărilor din beton, beton armat şi precomprimat" (indicativ NE 012-99) şi "Specificaţie tehnică privind cerinţele de calitate pentru punerea în operă a betonului" (indicativ ST 031 -2000);

-     turnarea cu pompa în cofraj închis pe ambele feţe, obligatorie la învelitorile subţiri cu pante maxime mai mari de 45°, prevederile specifice fiind reglementate prin aceleaşi referinţe menţionate la punctul precedent.

4.3  Turnarea betonului se va efectua dinspre punctele joase înspre punctele înalte şi este obligatoriu a se efectua după trasee simetrice.

4.4  La învelitorile la care nu este posibilă efectuarea operaţiei de betonare într-o singură zi, aceasta se va efectua în mai multe etape zilnice, cu pauze de 2-3 zile între ele pentru a se evita contracţia puternică a betonului din masa învelitorii.

4.5  Rosturile de turnare a betonului trebuie amplasate în zone cu eforturi de compresiune şi trebuie poziţionate de către proiectant într-un plan separat întocmit pentru operaţia de betonare, anexat graficului de turnare a betonului.

4.2 Cofrare şi decofrare

4.6 La învelitorile subţiri eu deschideri maxime mai de 20.0 m, după montajul cofrajului este obligatorie verificarea cu metode topografice a cotelor şi a toleranţelor de montaj.

4.7  In situaţiile în care nu este posibilă turnarea simetrică a betonului, cofrajele şi sprijinirile vor fi în mod obligatoriu rigidizate, pentru a prelua efectul sarcinilor necompensate.

4.8  Decofrarea învelitorilor subţiri cu deschiderea maximă mai mare de 20.0 m se va efectua în baza unui plan de decofrare întocmit sau acceptant de proiectant. Acesta trebuie elaborat considerând următoarele principii:

-     evitarea reacţiunilor concentrate datorate suporţilor cofrajului asupra masei învelitorii;

-     decofrarea învelitorii se va efectua progresiv dinspre zonele care prezintă săgeţi maxime în exploatare înspre zonele cu săgeţi minime şi clementele de contur.

4.3 Asigurarea calităţii betoanelor

4.9   Calitatea betonului se va asigura având ca referinţă "Codul de practică pentru executarea lucrărilor din beton, beton armat şi beton precomprimat" (indicativ NE 012-99) şi a precizărilor din paragrafele următoare.

4.10  La învelitorile la care turnarea betonului de face cu în cofraj deschis, diametrul maxim al agregatelor se stabileşte din condiţia:

(4.1)

unde h este grosimea învelitorii, d_min este lumina minimă între armături, iar a este grosimea stratului de acoperire cu beton a armăturii.

4.11 La învelitorile la care turnarea betonului de face cu în cofraj închis, diametrul maxim al agregatelor se stabileşte din condiţia:

(4.2)

4.12  Daca perioada de la turnare până la decofrare se determină precizând o valoare pentru modulul de elasticitate al betonului, pentru a se preveni pierderea stabilităţii şi deformaţiile excesive, valoarea modului de elasticitate se va determina din teste pe grinzi turnate pe şantier şi tratate în condiţii similare cu masa învelitorii. Numărul de mostre, dimensiunile elementelor şi procedurile de testare se vor preciza de către inginerul proiectant.

4.13  Turnarea betonului în masa învelitorilor se va efectua pe cât posibil în flux continuu, evitându-se rosturile de turnare.

4.14 Betonul se va trata corespunzător pentru limitarea deformaţiilor datorate contracţiei.

4.4 Asigurarea parametrilor geometriei specificaţi în proiectare (toleranţe admise)

4.15  Toleranţele de construcţie se vor preciza de către inginerul proiectant şi se vor corela cu mărimea şi variaţia imperfecţiunilor geometrice luate în considerare la proiectare.

4.16   Documentele tehnice de referinţă recomandate pentru stabilirea toleranţelor de construcţie sunt:

-     STAS 10265/1-84: "Toleranţe în construcţii. Toleranţe la suprafeţele din beton aparent";

-     STAS 10265/2-90: "Construcţii civile, industriale şi agrozootehnice. Calitatea suprafeţelor elementelor de beton. Toleranţe la betonul aparent";

-     STAS 10265-75: "Toleranţe în construcţii. Calitatea suprafeţelor în construcţii. Termeni şi noţiuni de bază";

-     STAS 7009-79: "Construcţii civile, industriale şi agrozootehnice. Toleranţe şi asamblări în construcţii. Terminologic";

-     STAS 8600-79: "Construcţii civile, industriale şi agrozootehnice. Toleranţe şi asamblări în construcţii. Sistem de toleranţe".

4.5 Modalităţi de înlăturare a unor abateri nedorite survenite accidental

4.17  La anumite tipuri de învelitori, micile deviaţii locale produc schimbări majore în distribuţia locală a eforturilor şi pot afecta stabilitatea locală şi generală a structurii, materializându-se prin fisuri locale şi curgerea armăturii. Efectele acestor deformaţii trebuie evaluate şi luate imediat măsurile reparatorii necesare.

4.18 Dacă în execuţie se obţin deformaţii mai mari decât cele specificate în proiect, se va face o analiză a efectelor acestora asupra comportării structurii şi se vor aplica măsurile necesare (stabilite în comun de proiectant, executant şi beneficiar) pentru remediere şi controlul comportării structurii.

4.6 Supravegherea în timp a învelitorilor subţiri

4.19  Programul de supraveghere se va întocmi luând ca referinţă prevederile din P 130-1999 "Normativ privind urmărirea comportării în timp a construcţiilor" şi va fi detaliat de către proiectant în caietul de sarcini pentru execuţia învelitorilor subţiri şi urmărirea comportării în timp.

4.20  Caietul de sarcini va prevedea explicit frecvenţa verificărilor, natura şi conţinutul lor. Incepând cu perioada testelor finale dinaintea exploatării unei structuri, trebuie efectuate inspecţii speciale la 1, 3 şi 5 ani, iar în continuare din 5 în 5 ani, până la expirarea duratei de exploatare a construcţiei, precum şi după ce structura a fost solicitată de acţiuni excepţionale. Caietul de sarcini va cuprinde în mod obligatoriu cerinţa de verificare şi urmărire a stării de deplasări prin măsurători.

4.21  Atât cu ocazia inspecţiilor speciale cât şi a celor curente se va elabora un raport de supraveghere, care să cuprindă aprecierea comportamentului structural în baza caietului de sarcini, a observaţiilor şi concluziilor rezultate din urmărirea efectivă a comportării în timp.

LISTA STANDARDELOR DE REFERINŢA RECOMANDATE CARE COMPLETEAZĂ PREZENTUL NORMATIV

A. STANDARDE
Nr.	Indicativ	Titlul
Al	STAS 10107/0-90	Construcţii   civile   şi   industriale.   Calculul   şi   alcătuirea   elementelor structurale din beton, beton armat şi beton precomprimat.
A2	Eurocode 2	Design of Concrete Structures
A3	Eucocode 8	Design of Structures for Earthquake Resistance
A4	European Prestandard - ENV 1367	Execution of concrete structures
A5	STAS 10265/1-84	Toleranţe în construcţii. Toleranţe la suprafeţele din beton aparent
A6	STAS 10265/2-90	Construcţii civile, industriale şi agrozootehnice.  Calitatea suprafeţelor elementelor de beton. Toleranţe la betonul aparent
A7	STAS 10265-75	Toleranţe în construcţii. Calitatea suprafeţelor în construcţii. Termeni şi noţiuni de bază
A8	STAS 7009-79	Construcţii civile, industriale şi agrozootehnice. Toleranţe şi asamblări în construcţii. Terminologie
A9	STAS 8600-79	Construcţii civile, industriale şi agrozootehnice. Toleranţe şi asamblări în construcţii. Sistem de tolerante

B. NORMATIVE ŞI INSTRUCŢIUNI
Nr.	Indicativ	Titlul
Bl	C 107/7-02	Normativ pentru proiectarea la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor
B2	C 107/0-02	Normativ pentru proiectarea şi executarea lucrărilor de izolaţii termice la clădiri
B3	C 107/3-97	Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie ale clădirilor
B4	C 107/1-97	Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri de locuit
B5	C 107/2-97	Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri cu altă destinaţie decât cele de locuit
B6	C 234-91	Instrucţiuni tehnice privind alcătuirea şi executarea hidroizolatiei monostrat cu folie stratificată din PVC la acoperişurile clădirilor industriale şi agrozootehnice, necirculabile
B7	C 217-93	Norme tehnice privind alcătuirea şi executarea hidroizolatiei cu folie din PVC plastifiat la acoperişuri
B8	C 246-93	Instrucţiuni tehnice pentru utilizarea foliilor de bitum aditivat la hidroizolaţiile acoperişurilor
B9	P 121-89	Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea măsurilor de protecţie acustică şi antivibrativă la clădiri industriale
B10	P 122-89	Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea măsurilor de protecţie acustică şi antivibrativă la clădiri civile, social-culturale şi tehnico administrative
B 11	P 123-89	Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea sălilor de audiţie publică din punct de vedere acustic
B12	C 125-87	Normativ privind proiectarea şi executarea măsurilor de izolare fonică şi a tratamentelor acustice în clădiri
B13	NE 012-99	Cod de practică pentru executarea lucrărilor din beton, beton armat şi precomprimat
B14	ST 031-2000	Specificaţie tehnică privind cerinţele de calitate pentru punerea în operă a betonului
B15	P 130-1999	Normativ privind urmărirea comportării în timp a construcţiilor
B16	C 56-85	Normativ pentru verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente
B17	C 56-85	Normativ pentru verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente