LISTA Nr. 0
din 17 noiembrie 2010
In dezacord cu votul
exprimat de majoritatea judecatorilor
ACT EMIS DE:
CAMERA DEPUTATILOR
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 861 din 22 decembrie 2010
In dezacord cu votul exprimat de majoritatea
judecatorilor, consideram ca dispozitiile hotarârilor nr. 26/2010 si nr.
27/2010 prin care s-au adus modificari si completari Regulamentului Camerei
Deputatilor sunt neconstitutionale pentru cele ce vom arata în
continuare.
I. Cu privire la organizarea grupurilor parlamentare
Potrivit art. 64 alin. (3) din Constituţie deputaţii se
pot asocia în grupuri parlamentare, în condiţiile prevăzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Grupurile parlamentare
reprezintă primele structuri politice ce se constituie în cadrul Camerei
Deputaţilor nou-alese, la data întrunirii acesteia, în conformitate cu
prevederile art. 63 alin. (3) şi art. 64 alin. (3) din Constituţie.
Art. 3 din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că
pentru validarea mandatelor, Camera Deputaţilor alege în prima sa şedinţă o
comisie compusă din 30 de deputaţi, care să reflecte configuraţia politică a
Camerei, aşa cum aceasta rezultă din constituirea grupurilor parlamentare.
Configuraţia politică a Camerei este dată de grupurile
parlamentare, imediat după ce deputaţii s-au întrunit în prima lor şedinţă,
constituite pe baza numărului de mandate obţinute de partidele politice,
formaţiunile politice, alianţele politice, alianţele electorale, precum şi de
deputaţii aleşi ca independenţi, în urma alegerilor
parlamentare generale.
Configuraţia politică se stabileşte, de fiecare
dată, la începutul fiecărei legislaturi, se păstrează până la întrunirea legală
a noului Parlament şi nu mai poate fi modificată în niciun mod.
In jurisprudenţa sa, Curtea s-a referit în mod constant
şi exclusiv la parlamentarii „independenţi" care au candidat în
alegeri sub acest statut, iar nu şi la cei „deveniţi independenţi în timpul
unei legislaturi", respectiv la dreptul parlamentarilor independenţi de a-şi constitui un grup
parlamentar.
Se observă, însă, că art. 12 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor reglementează această posibilitate şi pentru parlamentarii deveniţi
independenţi. Or, trebuie realizată o netă diferenţiere între cele două
categorii de parlamentari, respectiv între cei care au fost aleşi ca
independenţi, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea electorală, şi
cei deveniţi independenţi prin retragerea lor din grupurile parlamentare
din care făceau parte. In opinia noastră, aceşti din urmă parlamentari nu
dobândesc acelaşi statut de independent, deoarece acest statut presupunea, în
mod necesar, o poziţie de independenţă în procesul consultării electorale.
Parlamentarii „deveniţi independenţi", dar care au candidat şi au fost
aleşi în baza programelor unor partide politice pe care, după alegerea ca
deputaţi sau senatori, le-au părăsit, nu au candidat şi nu au fost aleşi în
baza unui program propriu, ci a programului partidelor care i-au susţinut. Prin
urmare, un grup constituit din deputaţi deveniţi independenţi nu beneficiază de
un program şi de o ideologie proprie, ceea ce pune în discuţie compatibilitatea
unui astfel de grup cu principiile vieţii parlamentare. Statutul de „devenit
independent" implică un „capitis deminutio"
constând în restrângeri de drepturi în exercitarea
mandatului, cum ar fi, de exemplu, alegerea în Biroul Permanent al Camerei,
participarea la unele şedinţe, la luarea măsurilor şi la dezbaterile rezervate
liderilor de grupuri parlamentare etc. (art. 13 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor). Aceste restrângeri constituie doar aparent o sancţionare a
actului de părăsire a grupului parlamentar şi a partidului pe a cărui listă a
fost obţinut mandatul, în realitate fiind vorba despre efectul actului de voinţă
al parlamentarului în cauză, care îşi asumă în mod voluntar şi conştient
consecinţele opţiunii sale.
Faţă de această diferenţă existentă între statutul
parlamentarilor independenţi şi a celor deveniţi independenţi, considerăm că reglementarea posibilităţii
constituirii unui grup parlamentar din deputaţii deveniţi independenţi încalcă
prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie, potrivit
cărora „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice
şi corecte, precum şi prin referendum", dispoziţii la care trebuie să
se raporteze în mod necesar orice interpretare a prevederilor art. 69 din
Constituţie, care interzic mandatul imperativ. Dreptul parlamentarului de afiliere
politică potrivit convingerilor sale nu poate fi exercitat „fără limită",
ci cu respectarea voinţei poporului exprimată cu prilejul alegerilor. Altfel
spus, posibilitatea parlamentarilor de a-şi modifica opţiunile politice pe
parcursul mandatului, în temeiul prevederilor art. 69 din Constituţie, nu poate
fi interpretată ca anulând opţiunea electoratului şi raportul de forţe stabilit
ca urmare a rezultatului alegerilor.
Din această perspectivă, chiar dacă s-ar admite
posibilitatea constituirii unui grup parlamentar al deputaţilor deveniţi
independenţi, acestui „grup" nu i s-ar putea recunoaşte plenitudinea
drepturilor unui grup politic în sensul dreptului parlamentar, ci numai
semnificaţia unei asocieri administrative, cu anumite drepturi mai restrânse,
aşa cum acestea sunt enumerate la art. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
şi cu excluderea posibilităţii reprezentării acestuia în birourile permanente
şi în comisiile parlamentare, structuri care, potrivit art. 64 alin. (5) din
Constituţie, se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.
De altfel, chiar în cuprinsul jurisprudenţei sale,
Curtea a subliniat atât competenţa Camerelor de a reglementa, cu respectarea
dispoziţiilor constituţionale, posibilităţile şi condiţiile organizării în
grupuri parlamentare a deputaţilor care demisionează din alte grupuri
parlamentare (Decizia nr. 47/2000), cât şi necesitatea ca la adoptarea unor
asemenea reglementări să se asigure „stabilitatea organelor de lucru" ale
Camerei (Decizia nr.
46/1994), a căror alcătuire „trebuie să reflecte configuraţia politică a
acestora, rezultată din alegeri" (Decizia nr. 229/2007). Alcătuirea
grupurilor parlamentare este o problemă ce priveşte funcţionarea mecanismelor
celor două Camere ale Parlamentului pe termen lung, respectiv al unei
legislaturi, iar nu pe perioada unei singure sesiuni, iar reglementarea
posibilităţii constituirii de noi grupuri parlamentare trebuie să răspundă
cerinţelor stabilităţii organelor de lucru ale Camerelor.
II. Cu privire la
alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare ale Camerei
Deputaţilor
In conformitate cu prevederile art. 64 alin. (5) din
Constituţie, „birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere".
In constituirea biroului permanent se are în vedere ca
el să reflecte, pe cât posibil, configuraţia politică a Camerei, aşa cum
aceasta rezultă din organizarea grupurilor parlamentare.
Noţiunea de configuraţie politică utilizată în
art. 64 alin. (5) din Legea fundamentală nu poate fi înţeleasă decât prin
raportare la data alegerilor, când, prin exercitarea drepturilor fundamentale
prevăzute de art. 36 şi 37 din Constituţie, se exprimă voinţa cetăţenilor, se
concretizează exercitarea suveranităţii naţionale. Această voinţă a
cetăţenilor conturează configuraţia politică a Camerelor şi NU acorduri ulterioare intervenite în exercitarea mandatelor parlamentarilor aleşi (Decizia Curţii Constituţionale nr.
601/2005).
Prin Decizia nr. 601/2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, Curtea, referindu-se la înţelesul
art. 64 alin. (5) din Constituţie, a statuat că „din textul constituţional
menţionat rezultă, fără echivoc, că prin configuraţia politică a fiecărei
Camere se înţelege compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza
proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei
respective".
De asemenea, prin Decizia nr. 602/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.027 din 18 noiembrie 2005, Curtea a reţinut că „în ceea ce priveşte
alegerea preşedinţilor Camerelor, birourilor permanente şi a comisiilor
parlamentare, Constituţia instituie principiul configuraţiei politice, prin
care se înţelege compunerea politică a fiecărei Camere, rezultată din
alegeri".
Pentru a se respecta principiul configuraţiei politice
a Camerelor, acestea stabilesc numărul de locuri în Biroul permanent care
revine, pe funcţii, grupurilor parlamentare raportat la mărimea acestora la
începutul legislaturii. Stabilirea numărului de locuri şi a funcţiilor
corespunzătoare se face prin negociere politică de către liderii grupurilor
parlamentare.
Textele criticate - art. 20 alin. (3), art. 23 alin. (1)
si (2), art. 37, art. 38 alin. (1), art. 41 alin. (1)
art. 43 alin. (1), art. 44 din Regulamentul Camerei Deputaţilor - se disting
prin inconsecvenţă, utilizând atât sintagma de „configuraţie politică",
„configuraţie politică iniţială", cât şi sintagma „noii configuraţii politice".
Deşi utilizează uneori chiar sintagma cuprinsă în
textul constituţional - art. 64 alin. (5) -, respectiv aceea de „configuraţie
politică", textele regulamentare se referă în mod evident la o altă
configuraţie politică decât aceea care rezultă din alegeri, câtă vreme
stabilesc renegocierea componenţei Biroului permanent „conform noii
configuraţii politice a Camerei Deputaţilor".
Considerăm că dispoziţiile regulamentare criticate,
astfel cum au fost modificate, încalcă dispoziţiile art. 64 alin. (5) din
Constituţie, potrivit cărora „Birourile permanente şi comisiile parlamentare
se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere", astfel
cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv
prin deciziile nr. 601/2005 si nr. 602/2005.
Instituirea posibilităţii renegocierii componenţei
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor în funcţie de mutaţiile care survin
în structura Camerei pe parcursul unei legislaturi, prin constituirea unor noi
grupuri parlamentare, este
neconstituţională, întrucât încalcă principiul
configuraţiei politice, care, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, stă
la baza alcătuirii biroului permanent.
Schimbarea ulterioară a configuraţiei politice nu poate
constitui un temei constituţional al modificării componenţei biroului
permanent, prin includerea în aceasta a unui reprezentant al deputaţilor
deveniţi independenţi, deoarece o asemenea configuraţie politică nu rezultă din
alegeri în condiţiile art. 64 alin. (5), în consonanţă cu art. 63 alin. (3) şi
cu art. 36 şi 37 din Constituţie, raportate la art. 2 şi art. 8 din Legea
fundamentală, ci constituie o majoritate parlamentară creată în afara
criteriilor politice rezultate din vot.
Din votul exprimat de electorat rezultă o anumită
compoziţie politică a celor două Camere, pe care parlamentarii nu o pot schimba
din propria voinţă, cum nu o poate modifica nici Parlamentul însuşi. Altfel
spus, configuraţia politică se stabileşte, de fiecare dată, la începutul
fiecărei legislaturi, se păstrează până la întrunirea legală a noului Parlament şi nu mai
poate fi modificată în niciun mod.
III. Considerăm necesar de a
reda unele aspecte privind statutul parlamentarilor independenţi în state
membre ale Uniunii Europene.
1. Franţa - In cadrul fiecărei Camere legislative se
formează grupuri politice care reflectă configuraţia politică a Camerei
respective. Constituirea grupurilor parlamentare se bazează exclusiv pe
apartenenţa deputatului/senatorului la un anumit partid sau pe afinităţile
acestuia cu programul politic al unui partid. Deputaţii care nu fac parte
dintr-un grup politic/„deputaţi neînscrişi" au un statut special, diferit de cel al membrilor grupurilor
politice. Deputaţii neînscrişi pot solicita afilierea la un grup politic, dar nu pot forma un grup politic propriu şi nu pot fi reprezentaţi în
Biroul Adunării Naţionale şi nici în Conferinţa preşedinţilor.
2. Suedia - Grupurile
politice parlamentare pot fi constituite numai din partidele politice care au
obţinut mandate în cadrul alegerilor generale. Pe durata legislaturii nu pot fi înfiinţate şi recunoscute noi
grupuri politice parlamentare. In cazul în care
unii membri ai Parlamentului sunt excluşi din
partid sau părăsesc partidul în timpul legislaturii, aceştia îşi păstrează calitatea de parlamentari, dar nu au dreptul de a forma un nou grup
parlamentar. Ei sunt consideraţi ca neavând
apartenenţă politică.
3. Ungaria - Orice parlamentar care nu s-a alăturat unui grup politic
parlamentar se consideră a fi parlamentar independent. Parlamentarul care a
demisionat/a fost exclus dintr-un grup politic se consideră a fi parlamentar
independent. Numărul independenţilor creşte la sfârşitul mandatului ca urmare a
excluderilor şi demisiilor din grupurile politice parlamentare. Orice membru
care a părăsit grupul politic sau care a fost exclus va fi considerat ca
independent; membrul care a devenit independent în acest mod se poate alătura
altui grup politic la expirarea unui termen de 6 luni de la părăsire sau
excludere. Această prevedere regulamentară are ca scop întărirea stabilităţii
politice parlamentare şi reducerea fenomenului de migraţie politică.
4. Portugalia - Parlamentarii care nu au aderat la niciun grup parlamentar şi
care nu sunt nici reprezentanţi ai unui partid politic au statutul de „parlamentari neînscrişi" şi
nu sunt reprezentaţi în Conferinţa liderilor grupurilor parlamentare, nu
beneficiază de serviciile de asistenţă parlamentară acordate grupurilor
parlamentare, iar preşedinţia comisiilor permanente revine grupurilor
parlamentare cu pondere politică mare.
5. Belgia - Senatorii
independenţi pot fi grupaţi în două categorii: senatori care demisionează în
cursul legislaturii din grupul din care fac parte şi, respectiv, senatorii
unici reprezentanţi ai partidelor politice. Senatorii independenţi nu pot avea reprezentanţi în Biroul Senatului; nu
au drept de vot şi nici nu pot fi desemnaţi ca raportori în cadrul comisiilor
permanente.
IV. Din cele prezentate se
poate observa că, de regulă, parlamentarii care părăsesc, în timpul legislaturii, grupurile parlamentare legal constituite, nu au dreptul
de a forma un nou grup parlamentar.
V. Decizia Curţii
Constituţionale nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, pronunţată cu majoritate de
voturi, nu poate reconsidera soluţiile adoptate prin deciziile anterioare, o
asemenea măsură presupune o anumită procedură şi o anumită majoritate, alta
decât cea constituită la adoptarea ei.
Judecător,
Acsinte Gaspar
Judecător,
Tudorel Toader