LISTA Nr. 0
din 12 noiembrie 2010
In ceea ce priveste notiunea
de conflict juridic de natura constitutionala dintre autoritati publice
ACT EMIS DE:
GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 758 din 12 noiembrie 2010
Inainte de orice comentariu, îmi menţin concluzia că,
prin angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei
naţionale, în timp ce acesta se afla în dezbaterea Senatului în calitate de
Cameră decizională după ce anterior fusese adoptat de Camera Deputaţilor prin
votul final, s-a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între
cele două autorităţi, respectiv Guvernul României şi Parlamentul României, prin
Senatul României.
1. In ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de
natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a
statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune „acte sau acţiuni concrete prin care
o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care,
potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor
autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a
îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor".
Sub acest aspect, trebuie să acceptăm ideea că un atare
conflict între autorităţile statului poate exista, dovada cea mai concludentă
fiind aceea că însăşi Constituţia îl prevede.
2. Actul juridic al angajării
răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale îl
constituie Hotărârea Guvernului trimisă Parlamentului, prin scrisoarea din 13
octombrie 2010; Guvernul României a adresat la 13 octombrie o scrisoare
Parlamentului României, prin care a hotărât să îşi angajeze răspunderea asupra
proiectului Legii educaţiei naţionale, angajare întemeiată pe dispoziţiile art.
114 alin. (1) din Constituţie. Apreciez însă că nu actul în sine al angajării
răspunderii Guvernului a declanşat conflictul juridic de natură constituţională
între cele două autorităţi, ci modalităţile şi împrejurările concrete în care a
fost exprimat (la momentul angajării, proiectul Legii educaţiei naţionale
fusese adoptat de către Camera Deputaţilor, prin votul final al deputaţilor,
iar la Senat parcursese o parte importantă din procedură).
De altfel, a admite că actul angajării răspunderii
Guvernului ar declanşa, de principiu, un conflict juridic de natură
constituţională între Parlament şi Guvern ar însemna să admitem că dispoziţiile
art. 114 alin. (1) din Constituţie sunt inaplicabile, fapt de neacceptat într-o
democraţie.
3. Pe de altă parte, angajarea
răspunderii Guvernului nu poate fi catalogată ca fiind neconstituţională pentru
că, pe de o parte, are temei constituţional [art. 114 alin. (1) din
Constituţie], iar, pe de altă parte, neconstituţionalitatea poate purta asupra
unei legi, asupra unui tratat sau asupra unui regulament al celor două Camere
etc. în niciun caz însă nu poate purta asupra unui proiect de lege (în speţă,
angajarea răspunderii Guvernului viza un proiect de lege), sau asupra unui act
juridic unilateral, cum a fost Hotărârea Guvernului de angajare a răspunderii
pe proiectul Legii educaţiei naţionale, chiar dacă acest act juridic ar avea
caracter normativ.
De aceea, Curtea trebuia să se pronunţe asupra cererii
Preşedintelui Senatului (astfel cum rezultă din chiar petitul acţiunii), şi
anume „de a soluţiona conflictul juridic de natură constituţională dintre
Parlamentul României, pe de o parte, şi Guvern, ca autoritate publică a puterii
executive, pe de altă parte, conflict declanşat prin oprirea procesului
legislativ de la Senat cu proiectul Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii
de către Guvern asupra acestui proiect".
Curtea trebuia să se pronunţe,
de asemenea, chiar în dispozitivul deciziei, şi pe solicitarea preşedintelui
Senatului formulată în
finalul sesizării, şi nu să trateze această solicitare în considerentele deciziei.
Solicitarea, chiar dacă nu figura ca un capăt distinct de cerere, nu putea fi
ignorată, citez: „rog Curtea Constituţională să constate existenţa conflictului
juridic de natură constituţională între Guvernul României şi Parlament cu
privire la proiectul Legii educaţiei naţionale şi să oblige Guvernul să
renunţe la procedura angajării răspunderii"
(subl. ns.)
Din compararea celor două texte (petitul acţiunii şi
solicitarea din finalul sesizării) rezultă, în accepţiunea autorului, că
soluţionarea conflictului presupune, pe de o parte, constatarea existenţei
conflictului şi, pe de altă parte, obligarea Guvernului de a renunţa la
procedura angajării răspunderii.
Sub acest aspect, trebuie subliniat însă că sintagma
„soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice" din cuprinsul art. 146 lit. e) din Constituţie are
un alt înţeles decât în dreptul comun, chiar dacă şi Curtea Constituţională
este o instanţă, şi anume o instanţă de contencios constituţional.
In dreptul comun, pornind chiar de la dispoziţiile art.
1-4 din titlul I al Codului de
procedură civilă - Competenţa după materie, se poate observa că
legiuitorul foloseşte sintagma „judecă... toate procesele şi cererile...",
ceea ce semnifică, pe de o parte, că într-o cauză determinată judecătorul de
drept comun spune dreptul (dă dreptate uneia sau alteia din părţi), iar, pe de
altă parte, obligă una din părţi la o anumită conduită - să dea, să facă sau să
nu facă ceva.
In atribuţiile instanţei de contencios constituţional,
astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 146 din Constituţie, nu
poate fi identificată nicio situaţie în care Curtea să poată obliga o
autoritate la o anume conduită, fiind lipsită în acest sens de prerogativa
executării silite.
Prin urmare, soluţionarea conflictului juridic de
natură constituţională nu presupune obligarea de către Curte a uneia sau alteia
dintre părţi la o anumită conduită. In considerentele deciziei, Curtea însăşi
recunoaşte că cererea prin care se solicită obligarea Guvernului de a renunţa
la procedura angajării răspunderii excedează competenţei sale. Se şi poate
observa că după sesizarea Curţii Constituţionale de către preşedintele
Senatului, Parlamentul, prin Birourile celor două Camere, au permis Guvernului
să îşi angajeze răspunderea, fixând şi data prezentării proiectului de lege de
către Guvern, iar Guvernul a şi uzat de această permisiune, angajându-şi
practic răspunderea.
Această împrejurare poate conduce şi la concluzia
atenuării conflictului între cele două autorităţi, motiv pentru care, în
dispozitivul deciziei sus-menţionate nu trebuia să figureze sintagma „angajarea
răspunderii este neconstituţională şi a declanşat un conflict", ci doar
constatarea declanşării şi existenţei conflictului prin angajarea răspunderii
Guvernului.
De altfel, în cuprinsul acţiunii, autorul sesizării nu
solicită Curţii să constate că „angajarea răspunderii Guvernului pe proiectul
Legii educaţiei naţionale este neconstituţională".
O atare solicitare nici nu ar fi fost posibilă, dat fiind
că, aşa cum am arătat mai înainte, nu angajarea răspunderii în sine a
Guvernului pe proiectul unei legi este neconstituţională, ci doar produsul
acestei angajări - proiectul legii care, ca urmare a angajării răspunderii
Guvernului, devine lege prin parcurgerea procedurilor parlamentare.
Judecător,
Petre Lăzăroiu