HOTARARE Nr. 0
din 27 septembrie 2007
in Cauza Reiner si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 630 din 29 august 2008
(Cererea nr. 1.505/02)
Strasbourg
In cauza Ştefanescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor
Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20
septembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1.505/02)
îndreptată împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, domnii
Anton Reiner, Octavian Paisz, Dezideriu Hejja şi Ioan Konrad (reclamanţii), au
sesizat Curtea la data de 10 septembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentanţi de domnul G. Frunda,
avocat din Târgu Mureş. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 4 noiembrie 2005, Curtea a decis să îi comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 alin. 1 şi
3 lit. d) din Convenţie. In conformitate cu prevederile art. 29 alin.
3 din Convenţie, ea a decis să analizeze în acelaşi
timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanţii s-au
născut, respectiv, în anul 1948, 1934, 1946 şi 1967 şi locuiesc la Târgu
Secuiesc.
5. La data de 22 decembrie 1989, în timpul unei
manifestaţii populare ce a avut loc la Târgu Secuiesc pentru a susţine
revoluţia română, poliţistul A.A. a fost agresat de particulari şi a decedat
din cauza rănilor.
6. La data de 27 decembrie 1989, spitalul din Târgu
Secuiesc a informat poliţia despre decesul lui A.A. In aceeaşi zi a fost
întocmit un proces-verbal, cuprinzând datele personale ale victimei, precum şi
circumstanţele decesului său.
7. La data de 27 decembrie 1989, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Covasna (Parchetul) a început urmărirea penală in rem privind cauzele decesului său şi au fost cercetate mai multe
persoane.
8. In luna ianuarie 1990, al
doilea şi al treilea reclamant, domnii Paisz şi Hejja, au fost interogaţi de
poliţie cu privire la participarea lor la evenimentele din 22 decembrie 1989.
La data de 31 iulie 1991, domnul Reiner a fost audiat de poliţie referitor la
aceleaşi fapte.
9. In luna octombrie 1990 şi în decursul anului 1991,
mai mulţi martori, printre care O.A.A. şi V.V., au fost interogaţi de poliţie
cu privire la faptele din 22 decembrie 1989. La data de 4 noiembrie 1991, martorul K.G. a fost interogat de poliţie şi a declarat că a văzut un grup de persoane lovindu-l pe
A.A. Procurorul a întocmit un proces-verbal care atesta faptul că martorul K.G.
îi identificase, în fotografiile prezentate de poliţie, pe domnii Reiner
(primul reclamant) şi Paisz ca făcând parte din
persoanele care l-au agresat pe A.A.
10. La data de 31 iulie 1991, tatăl domnului Konrad
(al patrulea reclamant) a fost interogat de poliţie. Declaraţia sa menţiona că
fiul său era urmărit în cauză.
11. La data de 18 noiembrie 1991, martorul H.P a declarat la Parchet că a văzut o persoană de sex masculin,
brunetă, de circa 30-35 de ani, cum agresa victima. El l-a identificat pe
domnul Konrad ca fiind această persoană în fotografiile prezentate de poliţie.
Martora P.H.S. a declarat că ea l-a găsit pe A.A. într-o stare critică şi că a
cerut ajutorul populaţiei, dar că domnul Konrad, apropiindu-se, i-a dat
victimei o ultimă lovitură.
12. La datele de 26 noiembrie şi 4 decembrie 1991,
faţă de domnii Hejja şi Paisz a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru
săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. De
asemenea, ei au fost arestaţi preventiv, respectiv până la data de 27 decembrie
1991 şi 4 ianuarie 1992. In declaraţia pe care a dat-o Parchetului la data de
27 noiembrie 1991, domnul Hejja a declarat că îi dăduse lui A.A. „5 sau 6
lovituri de picior în zona abdominală". De asemenea, el a declarat că-l
văzuse pe domnul Paisz pe stradă, dar că nu putea spune dacă acesta comisese
acte de violenţă asupra victimei.
13. La data de 29 noiembrie
1991, F.O. a declarat la Parchet că, la data de 22 decembrie 1989, văzuse un
grup de persoane care îl agresau pe A.A. şi că îl zărise pe domnul Paisz în
mulţime, fără să poată spune dacă el agresase victima.
14. La data de 3 decembrie 1991, martorul V.V. a fost interogat de poliţie şi a afirmat că i-a văzut
pe domnii Hejja, Paisz şi Reiner agresând victima. La data de 24 martie 1992,
V.V. a fost interogat de Parchet şi a declarat că i-a văzut pe domnii Hejja şi
Reiner agresând victima. In ceea ce îl priveşte pe domnul Paisz, V.V. a revenit
asupra declaraţiei sale din data de 3 decembrie 1991 şi a precizat că îl
confundase cu altcineva.
15. La data de 8 ianuarie 1992, poliţia a emis un
mandat de urmărire pe numele domnului Konrad. In martie şi iunie 1992,
Parchetul a interogat şi alţi martori.
16. La data de 24 martie 1992, între domnul Paisz şi
martorul O.A.A. a avut loc o confruntare în faţa procurorului însărcinat cu
ancheta. Reclamantul nu era asistat de un avocat. In timpul acestei
confruntări, O.A.A. a declarat că l-a văzut pe domnul Paisz pe stradă, dar că
nu putea preciza dacă acesta îl lovise pe A.A. In aceeaşi zi, O.A.A. a fost
interogat de Parchet şi a declarat că nu ştie dacă domnul Hejja era prezent la
locul agresiunii şi că nu putea spune dacă domnul Paisz agresase victima.
17. In noiembrie 1997, Parchetul i-a interogat din nou
pe K.G. şi V.V. In procesul-verbal din data de 7 noiembrie 1997, întocmit de
poliţie, se menţiona că F.O. şi domnul Konrad plecaseră din România în Ungaria
în anul 1990 şi că, după spusele tatălui său, acesta avea cunoştinţă de faptul
că era cercetat de poliţie.
18. La data de 13 noiembrie 1997, domnul Reiner a fost
audiat în calitate de învinuit de către Parchet, care i-a prezentat dosarul de
urmărire penală. Din declaraţia sa reiese că a fost informat de faptele de care
era învinuit, şi anume participarea la agresiunea lui A.A., şi că putea
beneficia de serviciile unui avocat. Totuşi, domnul Reiner a considerat că în
această fază a procedurii, prezenţa unui avocat nu era necesară.
19. La data de 15 decembrie 1997, prin rechizitoriul
procurorului, domnii Hejja şi Paisz, precum şi F.O. au fost trimişi în judecată
în faţa Tribunalului Covasna, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, faptă incriminată de art. 183 din Codul penal.
Prin acelaşi rechizitoriu, faţă de domnii Reiner şi Konrad a fost pusă în
mişcare acţiunea penală şi au fost trimişi în judecată pentru aceeaşi
infracţiune. In rechizitoriul său, procurorul a arătat că, la evenimentele din
22 decembrie 1989, reclamanţii, împreună cu alte persoane neidentificate, l-au
agresat pe poliţistul A.A., aplicându-i lovituri de pumn şi de picior care i-au
cauzat moartea. Procurorul a reţinut că din declaraţiile martorilor K.G. şi
V.V. reieşea că domnii Hejja, Paisz şi Reiner au lovit victima de mai multe
ori. Procurorul a precizat că domnul Konrad nu fusese audiat, deoarece părăsise
ţara.
20. La data de 9 februarie 1998, Tribunalul a amânat
cauza la cererea domnului Paisz, pentru a-şi pregăti
apărarea. La data de 25 februarie 1998, instanţa a amânat cauza pe motivul că
F.O. nu era nici prezentă, nici reprezentată de un avocat la termenul de
judecată. La data de 16 martie 1998, domnul Hejja i-a cerut instanţei să amâne
cauza din motive de sănătate.
21. La data de 25 martie 1998, instanţa l-a audiat pe
domnul Reiner, care a negat că ar fi participat la agresiunea lui A.A. Instanţa
a amânat cauza pentru data de 27 aprilie 1998 din cauza lipsei lui F.O. şi a
domnului Konrad. La data de 24 aprilie 1998, poliţia a întocmit un
proces-verbal pentru a constata că domnul Konrad şi F.O. nu mai locuiau la
Târgu Secuiesc şi că emigraseră în Ungaria.
22. Prin încheierea de şedinţă din data de 3 iunie
1998, la cererea reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza în
faţa Tribunalului Bucureşti şi a anulat toate actele de procedură îndeplinite
în faţa Tribunalului Covasna.
23. La data de 7 septembrie 1998, domnul Hejja a
solicitat amânarea cauzei din motive de sănătate, iar la datele de 10
septembrie şi 8 octombrie 1998 instanţa a luat act de cererea de amânare făcută
de avocatul părţii vătămate şi de reclamanţi.
24. La data de 5 noiembrie 1998, în şedinţă publică în
faţa Tribunalului Bucureşti, instanţa a constatat că domnul Konrad nu a putut
fi citat să se prezinte la şedinţă, acesta fiind plecat definitiv în Ungaria.
Instanţa a dispus ca acesta să fie citat prin afişare pe uşa consiliului local.
25. La data de 21 decembrie 1998, domnul Reiner a fost
audiat de instanţă şi şi-a menţinut declaraţiile precedente, arătând că nu era
implicat în săvârşirea faptelor de care era învinuit. El a arătat că nu l-a
văzut pe domnul Paisz agresând victima şi că nu putea spune ce făceau ceilalţi
inculpaţi în momentul evenimentelor. De asemenea, el a reamintit faptul că în
anul 1997 a fost invitat la Parchet pentru a da o declaraţie referitoare la
faptele imputate. Domnul Konrad, care nu era prezent, a fost reprezentat de un
avocat din oficiu. Familia lui A.A. s-a constituit parte civilă.
26. In aceeaşi şedinţă de judecată, instanţa a admis
cererea avocatului domnilor Paisz, Reiner şi Hejja de a proceda la audierea
martorilor ce fuseseră interogaţi în cursul urmăririi penale, în anii 1991,
1992 şi 1997, şi, prin urmare, a dispus citarea lor pentru a se prezenta la termenul din 18 ianuarie 1999.
27. La data de 18 ianuarie 1999, instanţa a respins
cererea de amânare a şedinţei formulată de reclamanţi din cauza lipsei
avocatului lor, care a fost substituit de unul dintre colaboratorii săi. După
ce l-a audiat pe domnul Paisz, instanţa a audiat 3 martori, V.V., D.E. şi L.L.,
care au depus mărturie în cursul urmăririi penale. Martorul V.V. a declarat că nu cunoaşte niciuna
dintre persoanele pe care le-a văzut agresându-l pe A.A. în anul 1989. Martorul
D.E. a declarat că îi cunoştea de mult timp pe domnii Paisz şi Hejja şi că nu
îi văzuse pe niciunul dintre reclamanţi agresând victima. La rândul său, L.L. a
declarat că nu a recunoscut-o decât pe F.O. în mulţimea de 300-400 de persoane
care agresau victima. El a adăugat că îl cunoştea de mult timp pe domnul Paisz,
pe care nu l-a văzut lovindu-l pe A.A., şi că pe ceilalţi reclamanţi nu îi
cunoaşte.
28. Deoarece ceilalţi martori care au depus mărturie în
cursul urmăririi penale nu s-au prezentat în urma citării lor, instanţa a
considerat că audierea lor nu mai era necesară şi că tindea, de fapt, la
tergiversarea cauzei. Fără altă motivare, instanţa a constatat şi că audierea
celorlalţi martori care nu se prezentaseră la termen nu mai era posibilă şi a
dispus citirea depoziţiilor acestora depuse la dosarul de urmărire penală, în
baza art. 329 din Codul de procedură penală.
29. Prin Sentinţa din 15 februarie 1999, Tribunalul l-a
achitat pe domnul Konrad, apreciind că dovezile vinovăţiei sale nu erau
suficiente. El i-a condamnat pe domnii Paisz şi Hejja la 4 ani de închisoare,
iar pe domnul Reiner la 3 ani de închisoare, cu suspendare. De asemenea, i-a
condamnat pe reclamanţi, în solidar cu F.O., să le plătească părţilor civile
daune-interese pentru repararea prejudiciului material şi moral în valoare de
260 milioane lei româneşti. Partea relevantă din considerentele sentinţei este
următoarea:
„(...) instanţa constată că faptele reţinute în actul
de inculpare sunt pe deplin dovedite, acestea desfăşurându-se în modalitatea si
complexitatea situaţiilor expuse în rechizitoriu (...)".
30. Domnii Paisz, Hejja şi Reiner şi Parchetul de pe
lângă Tribunalul Bucureşti au formulat apel împotriva acestei sentinţe.
Reclamanţii au cerut achitarea pe motivul că faptele imputate nu constituiau
infracţiuni, fiind acte revoluţionare. Ei au subliniat că victima fusese
agresată de mai multe persoane şi că era imposibil să se stabilească cu certitudine
identitatea celor care au participat la agresiune.
31. La termenele de judecată din 1 octombrie şi 5
noiembrie 1999, avocatul domniilor Paisz, Hejja şi Reiner a solicitat audierea
de către Curte a tuturor martorilor ce au depus mărturie în cursul urmăririi
penale, în anii 1991, 1992 şi 1997. Avocatul din oficiu numit să îl reprezinte
pe domnul Konrad s-a alăturat acestei cereri. La acest ultim termen de
judecată, Curtea a respins cererea de audiere a acestor martori pe motivul că
declaraţiile lor fuseseră citite în faţa Tribunalului Bucureşti.
32. Prin Decizia din data de 18 noiembrie 1999, Curtea
de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului. Ea a
statuat că instanţa nu ar fi trebuit să dispună suspendarea pedepsei domnului
Reiner. Pe baza declaraţiilor date de martorii P.H.S. şi H.P în cursul
urmăririi penale, Curtea de Apel l-a condamnat pe domnul Konrad pentru
săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Ea a
respins apelul domnilor Paisz, Reiner şi Hejja apreciind, pe baza declaraţiilor
făcute în cursul urmăririi penale de martorii K.G., H.P. şi V.V, că au agresat
victima. Pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că cererea de
achitare făcută de avocat în numele domnului Hejja era surprinzătoare în măsura
în care acesta recunoscuse în cursul procedurii că a participat la fapte.
33. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei
decizii. Ei au cerut achitarea lor, pe motivul că nu au comis faptele imputate.
Ei au arătat că domnul Paisz nu fusese prezent la locul agresiunii, că domnul
Reiner fusese prezent, dar că nu agresase victima şi că domnul Konrad nu fusese
citat corect.
34. Prin Decizia din 26 martie 2001, Curtea Supremă de
Justiţie a respins recursurile introduse de reclamanţi şi de Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti. Pentru a confirma situaţia de fapt descrisă de
Curtea de Apel, Curtea Supremă s-a bazat pe declaraţiile date în cursul
urmăririi penale de către
martorii H.R, V.V., K.G., O.A.A. şi RH.S. După ce a menţionat fiecare depoziţie,
Curtea Supremă a precizat paginile din dosarul de urmărire penală la care se
aflau declaraţiile. II. Dreptul intern pertinent
35. Codul de procedură
penală în vigoare la data evenimentelor:
ARTICOLUL 327 ALIN. 3
„Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este
posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul
urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea
cauzei."
ARTICOLUL 329 ALIN. 3
„Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea
unei probe anterior admise apare inutilă, instanţa, după ce ascultă procurorul
şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată."
36. Noul Cod de procedură penală intrat în vigoare la
data de 7 septembrie 2006:
ARTICOLUL 4081
„1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept
prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar
şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce de Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un
an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului (...)
11. Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub
aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor
din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară
administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia
s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III,
secţiunea II (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
37. Reclamanţii se
plâng de durata procedurii penale care, conform afirmaţiilor lor, a început în
anul 1990 şi s-a finalizat cu condamnarea lor penală definitivă în anul 2001.
Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care are următorul conţinut:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa."
A. Asupra admisibilităţii
38. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Durata procedurii ce
trebuie luată în considerare
a) Argumentele părţilor
39. Guvernul nu contestă că procedura penală s-a
încheiat cu Decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din data de 26
martie 2001. De asemenea, el subliniază că, în ceea ce priveşte România,
Convenţia a intrat în vigoare la data de 20 iunie 1994.
40. Guvernul consideră că punctul de plecare al
perioadei ce trebuie luată în considerare este diferit pentru fiecare
reclamant. Astfel, pentru domnii Hejja şi Paisz, procedura penală a început la
datele de 26 noiembrie şi, respectiv, 4 decembrie 1991, datele arestării lor.
Deşi ei au fost audiaţi de poliţie la datele de 22 şi, respectiv, 26 ianuarie
1990, ei nu au fost informaţi de faptul că o eventuală acuzaţie penală era
adusă împotriva lor. Astfel, pentru aceşti 2 reclamanţi, durata procedurii a fost de 6 ani si 9 luni.
41. In ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, în măsura
în care a fugit în Ungaria, Guvernul consideră că este imposibil să se
determine cu certitudine data la care el a fost informat de acuzaţiile penale
aduse împotriva sa (Popov împotriva Bulgariei, nr. 48.137/99, § 82, 1 decembrie 2005). Poliţia Covasna a emis un
mandat de urmărire pe numele său încă din data de 8 ianuarie 1992, însă nicio
probă din dosar nu dovedeşte că reclamantul ar fi avut cunoştinţă de acest
mandat, care de altfel nu a fost executat niciodată. In plus, la data de 29
iunie 2001, poliţia a emis un nou mandat de urmărire pe numele său pentru
executarea deciziei de condamnare. Prin urmare, este de datoria reclamantului
să dovedească la ce dată a luat cunoştinţă de acuzaţiile aduse împotriva sa.
42. In ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Guvernul
consideră că perioada ce trebuie luată în considerare nu a început decât la
data de 13 noiembrie 1997, dată la care a fost audiat pentru prima oară ca
învinuit. In acest sens, el subliniază că, deşi domnul Reiner a fost audiat de
poliţie pentru prima oară la data de 31 iulie 1991, el nu a fost informat în
timpul audierii că s-a început urmărirea penală împotriva sa. Guvernul face
trimitere şi la formularul său de cerere completat la
data de 10 septembrie 2001, în care a declarat că a
fost inclus printre acuzaţi în anul 1997. Durata procedurii pentru acest
reclamant a fost, aşadar, de 3 ani şi 4 luni.
43. Reclamanţii convin că perioada ce trebuie luată în
considerare pentru 2 dintre ei, şi anume domnii Hejja şi Paisz, este de 6 ani
şi 9 luni.
44. In ceea ce priveşte durata ce trebuie luată în
considerare pentru domnii Reiner şi Konrad, ei reamintesc că în sensul art. 6
alin. 1 din Convenţie, „acuzaţia" se poate defini „ca fiind notificarea
oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei
infracţiuni", idee ce corespunde şi noţiunii de „repercusiuni importante
asupra situaţiei" suspectului (Hozee împotriva
Olandei, nr. 21.961/93, § 43, 22 mai 1998). Ei consideră că această noţiune o înglobează şi pe cea
a „urmării importante" în ceea ce priveşte situaţia unui suspect.
45. Or, este incontestabil faptul că urmărirea penală
a început în anul 1990, aşa cum o demonstrează numărul dosarului penal
constituit în dreptul intern, şi anume 129/P/1990. Mai mult, la data de 4 noiembrie
1991, martorul F.G. l-a recunoscut, din fotografii, pe domnul Reiner printre
agresorii victimei. Prin urmare, ei consideră că primele acuzaţii penale au
fost formulate împotriva acestuia din urmă chiar în momentul constituirii
acestui dosar. Deşi nu a fost cercetat şi retrimis în judecată decât în anul
1997, nu e mai puţin adevărat faptul că a avut, înainte de această dată,
calitatea de persoană cercetată penal. Prin urmare, durata procedurii penale ce
trebuie luată în considerare pentru acest reclamant este, de asemenea, de 6 ani
şi 9 luni. Din motive similare, perioada ce trebuie luată în considerare pentru
domnul Konrad este, şi ea, tot de 6 ani şi 9 luni. Faptul că şi-a stabilit
domiciliul în străinătate nu are nicio relevanţă în cauză, în măsura în care
termenele din procedură au fost aceleaşi pentru toţi reclamanţii.
b) Aprecierea Curţii
46. Curtea observă că, în materie penală, „termenul
rezonabil" din art. 6 alin. 1 din Convenţie începe din momentul în care o
persoană este „acuzată"; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării
instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a începerii
urmăririi penale. „Acuzarea", în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită
„ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării
săvârşirii unei infracţiuni", idee ce corespunde şi noţiunii de
„repercusiuni importante asupra situaţiei" suspectului [a se vedea Reinhardtşi
Slimane-Kăid împotriva Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, si Pantea
împotriva României, nr. 33.343/96, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].
47. Aplicând aceste principii în situaţia faptelor în
cauză, Curtea observă că pentru domnii Paisz şi Hejja, procedura penală a
început în anul 1991, când au fost arestaţi preventiv. In ceea ce îl priveşte
pe domnul Konrad, aşa cum reiese din declaraţia tatălui său dată la data de 31
iulie 1991, el a avut cunoştinţă încă din anul 1991 de acuzaţiile aduse
împotriva sa şi de urmărirea penală în desfăşurare (a se vedea paragraful 10).
48. In ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Curtea
constată că, deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun
motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest
stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre
agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări
importante asupra situaţiei sale. In plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost
citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva
lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul
1990, nu e mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta
împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a
precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi
audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi
l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare,
Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce
îl priveşte.
49. In fine, Curtea observă că
perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a
început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a
recunoaşterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă
parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie
2001, data respingerii recursului reclamanţilor prin decizia definitivă a
Curţii Supreme (a se vedea paragraful 34). Prin urmare, Curtea reţine că pentru
domnii Paisz, Hejja şi Konrad durata procedurii ce trebuie luată în considerare
este de 6 ani şi 9 luni, iar pentru domnul Reiner, de 3 ani şi 4 luni.
2. Caracterul rezonabil al procedurii
a) Argumentele părţilor
50. Guvernul arată că, pentru a stabili caracterul
rezonabil al duratei unei proceduri, trebuie ţinut cont de complexitatea
cauzei, precum şi de comportamentul părţilor şi al autorităţilor în timpul
procedurii. In speţă, faptele imputate reclamanţilor au avut loc în timpul
Revoluţiei române, care a avut ca rezultat schimbarea regimului comunist. In
acest context, ostilitatea populaţiei faţă de elementele vechii administraţii,
din care făcea parte A.A., este un element ce trebuie luat în seamă pentru a
justifica lentoarea începutului procedurii.
51. In ceea ce priveşte comportamentul părţilor,
Guvernul subliniază că reclamanţii au cerut în mai multe rânduri amânarea
cauzei în faţa instanţelor naţionale. Mai mult, absenţa domnului Konrad nu
poate fi imputată statului. Pe de altă parte, Guvernul îi solicită Curţii să
ţină cont de faptul că domnii Reiner şi Konrad nu s-au aflat în arest în timpul
procedurii.
52. In concluzie, invocând jurisprudenţa Curţii în
materie de durată a procedurii penale, Guvernul apreciază că pentru domnul
Reiner durata procedurii nu a depăşit termenul rezonabil, iar pentru domnii
Hejja şi Paisz, el lasă soluţia la aprecierea Curţii. In ceea ce priveşte
durata procedurii pentru domnul Konrad, Guvernul nu adoptă nicio poziţie.
53. Reclamanţii contestă acest argument şi consideră
că durata nerezonabilă a procedurii este imputabilă exclusiv comportamentului
autorităţilor.
b) Aprecierea Curţii
54. Curtea reaminteşte că natura rezonabilă a duratei
unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în
vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea
cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [a se
vedea, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II]. De asemenea, ea reaminteşte că, în materie penală, dreptul de a fi judecat
într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată
să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa" (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea
din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).
55. Curtea consideră că, în speţă, trebuie făcută o
distincţie în funcţie de reclamanţii în cauză.
(i) In ceea ce îi priveşte
pe domnii Paisz, Hejja şi Konrad
56. Curtea reaminteşte că ea nu poate fi sesizată cu
capătul de cerere referitor la durata procedurii penale decât începând cu 20
iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Totuşi,
ea trebuie să ţină cont de stadiul în care se afla procedura la data de mai sus
(Mitap şi Muftuoglu împotriva Turciei, Hotărârea din 25 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 410, § 28). Or,
la această dată, urmărirea penală dura deja de mai mult de 3 ani.
57. Curtea observă că, ţinând seama de probele aflate
la dosar, prelungirea procedurii în litigiu dincolo de un termen rezonabil nu
poate fi reproşată reclamanţilor. Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar,
absenţa domnului Konrad nu a contribuit la prelungirea procedurii [a contrarie, Vayic împotriva Turciei, nr.
18.078/02, § 44, CEDO 2006-... (extrase)]. In orice
caz, aceasta nu ar putea justifica durata perioadelor de inactivitate
imputabile autorităţilor şi, cu atât mai puţin, durata totală a procedurii (Maurano împotriva Italiei, nr.
43.350/98, § 25, 26 aprilie 2001).
58. In acest sens, trebuie observat că urmărirea penală a luat sfârşit abia în anul 1997 şi că
inactivitatea autorităţilor din perioada 1992-1997 nu pare a fi justificată de
elementele dosarului. In plus, în măsura în care majoritatea probelor au fost
obţinute încă din anul 1992, nu mai existau alte elemente care ar fi putut să
justifice o asemenea durată, în condiţiile în care miza pentru reclamanţi era
foarte mare, având în vedere gravitatea infracţiunii ce le era imputată şi
nesiguranţa juridică aferentă unei proceduri care s-a desfăşurat, în total, pe
o perioadă de aproape 10 ani.
59. Este adevărat că durata fazei judiciare
posterioare încheierii urmăririi penale nu pare a fi nerezonabilă, în măsura în
care ea a durat aproximativ 3 ani şi 4 luni pentru 3 grade de jurisdicţie.
Totuşi, având în vedere durata fazei urmăririi penale, Curtea apreciază că, în
speţă, durata procedurii în litigiu per ansamblu este excesivă şi nu răspunde
cerinţei de „termen rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.
(ii) In ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner
60.Curtea observă că procedura a durat 3 ani şi 4 luni
pentru acest reclamant, pentru 3 grade de jurisdicţie. Pe de altă parte, ea nu
constată nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor judiciare.
Având în vedere considerentele de mai sus şi analizând-o în ansamblu, Curtea nu
consideră durata procedurii ca fiind nerezonabilă.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie
61. Reclamanţii denunţă
respingerea de către instanţe a cererilor lor repetate de audiere a unor
martori ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în
mod hotărâtor la condamnarea lor. Ei invocă art. 6 alin. 3 lit. d) din
Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor
acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării; (...)"
A. Asupra admisibilităţii
62. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
63. Guvernul reaminteşte că este de competenţa
instanţelor naţionale să aprecieze probele prezentate în faţa lor, precum şi
relevanţa lor şi necesitatea audierii martorilor. In temeiul art. 327 alin. 3
din Codul de procedură penală, instanţele naţionale aveau dreptul, atunci când
anumiţi martori nu puteau fi audiaţi, să dea citire în faţa instanţei declaraţiilor
pe care le-au dat în cursul urmăririi penale. Guvernul subliniază că instanţele
naţionale nu şi-au întemeiat deciziile în mod hotărâtor pe declaraţiile
martorilor a căror audiere reclamanţii nu au avut posibilitatea să o obţină în
cursul urmăririi penale sau al procedurii în faţa instanţei.
64. Astfel, domnul Paisz a fost condamnat pe baza
declaraţiilor făcute de coinculpata sa F.O. şi de martorii V.V., O.A.A. şi K.G.
în cursul urmăririi penale. Or, V.V. a fost audiat de instanţă şi reclamantul a
avut posibilitatea să obţină audierea lui O.A.A. cu ocazia confruntării lor din
data de 24 martie 1992. Mai mult, declaraţia lui K.G. dată în faţa Parchetului
întărea afirmaţiile lui V.V.
65. In ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja, el a fost
condamnat pe baza propriei sale declaraţii din data de 27 noiembrie 1991 şi a
declaraţiilor date de V.V, K.G. şi H.P în cursul cercetării penale. In ceea ce
îl priveşte pe domnul Reiner, instanţele l-au condamnat pe baza declaraţiilor
lui V.V. şi K.G., declaraţia acestuia din urmă fiind luată în considerare în
măsura în care se corobora cu declaraţia lui V.V. In ceea ce îl priveşte pe
domnul Konrad, Guvernul subliniază că el s-a dezinteresat total de procedură.
66. Reclamanţii contestă teza Guvernului. Făcând trimitere
la jurisprudenta Curţii în materie, ei consideră că instanţele naţionale nu au
respectat principiul contradictorialităţii şi subliniază că nu au avut ocazia
să conteste mărturiile care îi incriminau sau să îi interogheze pe autori nici
în momentul declaraţiei, nici ulterior. In plus, ei arată că aceste instanţe
naţionale le-au respins cererile de audiere a martorilor fără nicio motivare.
2. Aprecierea Curţii
67. Curtea constată, în primul rând, că cerinţele
paragrafului 3 lit. d) din art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale
dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. Prin urmare, ea va
analiza cererea din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Asch împotriva Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 25, Van
Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997,
Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, § 49).
68. Apoi, Curtea reaminteşte
că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de normele de drept intern şi
că, în principiu, este de
competenţa instanţelor naţionale să aprecieze elementele adunate de ele [Pelissier
şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, §
45, CEDO 1999-II]. Misiunea încredinţată Curţii prin
Convenţie nu constă în a se pronunţa asupra chestiunii dacă declaraţiile
martorilor au fost pe bună dreptate admise ca probe, ci în a cerceta dacă
procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor
de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van
Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, § 50).
69. Intr-adevăr, aşa cum a precizat Curtea în mai
multe rânduri (a se vedea, printre altele, Isgro
împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie
1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, şi Ludi împotriva Elveţiei, Hotărârea
din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 47, p. 21), în anumite situaţii se poate
dovedi necesar, pentru autorităţile judiciare, să recurgă la declaraţii date
încă din faza cercetării prealabile. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi
suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute
sau mai târziu, utilizarea lor nu încalcă în sine art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d).
Cu toate acestea, rezultă că drepturile de apărare sunt limitate într-un mod
incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv
sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile date de o persoană pe care
acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută
nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor (a se vedea, printre
altele, Rachdad împotriva Franţei, nr. 1.846/01, § 24, 13 noiembrie
2003, şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33.900/96, §§ 22-24, 20 decembrie 2001).
70. Curtea reaminteşte că paragraful 1 din art. 6,
combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce
constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină
interogarea martorilor acuzării (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea
din 6 decembrie l988, seria A nr.
146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de „diligenta" de
care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea
efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak si alţii împotriva Turciei, nr.
29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 si 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
71. Curtea apreciază că trebuie făcută o distincţie în
funcţie de reclamanţii în cauză.
a) In ceea ce îi priveşte pe
domnii Paisz, Reiner şi Konrad
72. Curtea constată că, în cauza de faţă,
majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de
instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodată
audiaţi de un judecător, cu excepţia lui V.V, audiat de Tribunalul Bucureşti.
In faţa acestei instanţe şi contrar declaraţiei date în cursul urmăririi
penale, acest martor a negat că i-ar fi văzut pe reclamanţi agresând victima.
Totuşi, Curtea observă că instanţele nu au arătat motivele care le-au
determinat să acorde întâietate mărturiei făcute de V.V. în cursul urmăririi
penale mai degrabă decât declaraţiei pe care acesta a făcut-o în faţa
instanţei. Intr-adevăr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura
instanţă care l-a audiat pe V.V, s-a redus la o simplă trimitere la
rechizitoriul Parchetului, fără nicio menţiune suplimentară. Curtea de Apel şi
Curtea Supremă fac trimitere numai la declaraţia dată de V.V în cursul
urmăririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmărire penală, fără
a menţiona sau a comenta faptul că şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei.
73. In ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale
căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod
hotărâtor la condamnarea reclamanţilor, Curtea subliniază că nu au fost
niciodată audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au
respins, fără o motivare suficientă, cererile repetate ale reclamanţilor care
solicitau audierea directă a acestor martori de către judecători. Mai mult, aşa
cum reiese din elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că în cursul urmăririi penale reclamanţii nu au avut
ocazia să se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmăririi penale,
nici în timpul dezbaterilor, părţile interesate nu au putut interoga sau obţine
audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în
faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici să pună la
îndoială declaraţiile lor.
74. In ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A., Curtea
constată că între acesta şi domnul Paisz a avut loc o confruntare în cursul cercetării
prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992,
martorul O.A.A. declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima,
subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. In plus,
Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat
cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi
imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de
asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este
posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa
judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02,
§ 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de
confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea
martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.
75. Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este
adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la
comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta
probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva
Olandei (dec), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu
e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată
reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele
naţionale.
76. In ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea
constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec), nr.
18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de
faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi
putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul
procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la
termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat
dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 si Hotărârea Lucâ împotriva Italiei, nr. 33.354/96, §
43, CEDO 2001-II).
77. In lumina celor de mai sus şi ţinând cont de
circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o
limitare, astfel încât domnii Paisz, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces
echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3
lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi. b) In
ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja
78. Curtea observă, împreună cu Guvernul, că
instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu
numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa din cursul urmăririi
penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, aşa cum reiese din dosar, domnul
Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare.
Rezultă că soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv
sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile făcute de persoanele pe care nu
le-a putut interoga sau a căror audiere nu a putut să o obţină nici în faza
urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor.
79. Desigur, în declaraţia sa dată în faţa instanţei,
martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei pe care o făcuse cu 10 ani înainte
în cursul urmăririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe
domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea
acordată declaraţiei date de V.V. în anul 1991 nu este suficientă pentru a
constata că drepturile de
apărare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu
garanţiile art. 6 din Convenţie.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi
3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja.
III. Asupra celorlalte pretinse încălcări
80. Invocând art. 6
alin. 3 lit. c) din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că au fost
lipsiţi de posibilitatea de a-şi pleda cauza în ceea ce priveşte temeinicia
acuzaţiei în fapt şi în drept, din cauză că nu s-au putut face ascultaţi, la
termenul de judecată din 18 ianuarie 1999, prin intermediul avocatului pe care
îl aleseseră. Invocând art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3
lit. d) din Convenţie, ei se plâng că nu au avut un proces echitabil din cauza
originii lor etnice maghiare.
81. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, Curtea observă că, în ceea ce îi priveşte
pe domnii Paisz, Hejja şi Reiner, avocatul lor şi-a asigurat substituirea de
către unul dintre colaboratorii săi care a putut participa la dezbateri. Ea
apreciază că din acest fapt nu decurge nicio încălcare a drepturilor de
apărare. In ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, trebuie menţionat că, la
termenul din 18 ianuarie 1999, el nu era prezent, nu-şi alesese un avocat care
să-l reprezinte şi a fost reprezentat de un avocat din oficiu. Mai mult, el a
fost achitat prin Sentinţa Tribunalului din 15 februarie 1999. In concluzie,
drepturile sale la apărare nu au fost încălcate prin lipsa unui avocat liber
ales.
82. Referitor la capătul de cerere al reclamanţilor
întemeiat pe art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d),
Curtea constată că nu este susţinut, deoarece nimic din dosar nu dezvăluie vreo
discriminare.
83. Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit
neîntemeiate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din
Convenţie.
IV Asupra aplicării art. 41
din Convenţie
84. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
85. Domnul Hejja
solicită suma de 45.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale. Această sumă include cheltuielile
legate de procedură, de deplasarea membrilor familiei sale pentru a-l vizita la
închisoare şi de trimitere de colete, despăgubirea pentru prejudiciul suferit
din cauza arestării sale ilegale, tratamentul medical pe care a trebuit să-l
urmeze. De asemenea, el solicită suma de 15.000 EUR cu titlu de daune morale pe
care Ie-a suferit din cauza atingerii aduse reputaţiei sale, cauza fiind
mediatizată pe larg.
86. Domnii Reiner şi Paisz
solicită fiecare suma de 40.000 EUR cu titlu de daune materiale pentru
prejudicii similare cu cele menţionate de domnul Hejja. Domnul Reiner solicită
şi restituirea sumei pe care a fost condamnat să Ie-o plătească părţilor
civile. Ei solicită fiecare suma de 10.000 EUR cu titlu
de daune morale.
87. Domnul Konrad solicită suma de 30.000 EUR cu titlu
de daune materiale pentru cheltuielile legate de necesitatea de a părăsi ţara
sub presiunea autorităţilor române, precum şi suma de 10.000 EUR cu titlu de
daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei sale din cauza mediatizării
procesului şi pentru discriminarea suferită din cauza apartenenţei sale la
minoritatea maghiară.
88. In ceea ce priveşte prejudiciul material invocat
de reclamanţi, Guvernul consideră că Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe
care ar fi avut-o procedura penală în cazul în care martorii ar fi fost audiaţi
de instanţe (Arnasson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, § 42, 15 octombrie 2003). Mai mult decât atât,
Guvernul observă că nu există nicio legătură de
cauzalitate directă între
durata procedurii şi prejudiciile invocate de reclamanţi referitoare la
tratamentul medical şi la cheltuielile lor de transport.
89. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul
consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a repara
pretinsul prejudiciu moral al reclamanţilor. Pe de altă parte, el apreciază că
sumele solicitate cu acest titlu sunt excesive şi reaminteşte că, în cauze
similare, Curtea a acordat cu acest titlu 4.000 EUR (Forcellini
împotriva San Marino, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003, De Biagi
împotriva San Marino, nr. 36.451/97, § 27, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci
francezi (Constantinescu împotriva României, 27 iunie 2000, § 82).
90. Curtea constată că singurul fundament ce trebuie
reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul
că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil (cu excepţia domnului
Hejja) şi într-un termen rezonabil (cu excepţia domnului Reiner). Desigur,
Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia procesului în caz contrar, însă
nu consideră că ar fi nerezonabil să considere că părţile interesate au suferit
un prejudiciu moral real în procesul respectiv [Pelissier si Sassi împotriva
Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II].
91. Prin urmare, statuând în echitate, în sensul art.
41, Curtea îi acordă domnului Paisz suma de 4.050 EUR, domnului Hejja 1050 EUR
şi domnului Reiner suma de 3.000 EUR.
92. In ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea
constată că el s-a abţinut de la participarea la procedură şi consideră necesar
să ţină cont de acest element în evaluarea prejudiciului moral suferit.
Statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă suma de
2.000 EUR.
93. In plus, Curtea
reaminteşte că, atunci când nişte particulari, cum este cazul în speţă, au fost
condamnaţi la finalul unei proceduri care încalcă cerinţele art. 6 din
Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţilor interesate reprezintă, în principiu, un
mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate (a se vedea Gengel împotriva Turciei, nr.
53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran
împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29
ianuarie 2004). In acest sens, ea observă că art. 4081 din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces
pe plan intern atunci când Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.
B. Cheltuieli de judecată
94. Reclamanţii
solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în faţa instanţelor
interne şi în faţa Curţii, însă fără a preciza valoarea lor şi fără a prezenta
documente justificative.
95. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat
niciun document pentru a-şi justifica cheltuielile şi îi solicită Curţii să le
respingă cererea.
96. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li
s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, în
măsura în care reclamanţii nu au furnizat documente justificative relevante în
sprijinul cererii lor de rambursare a cheltuielilor suportate în procedurile
interne referitoare la prezenta cerere, Curtea nu le va aloca nicio sumă cu
acest titlu. Totuşi, Curtea admite că părţile interesate au suportat anumite
cheltuieli pentru a obţine corectarea încălcării Convenţiei la nivel european.
Statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, ea consideră rezonabil
să le aloce împreună suma de 1.500 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
97. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 în ceea ce priveşte durata
procedurii şi pe art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie, şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii în privinţa domnilor
Octavian Paisz, Dezideriu Hejja şi Ioan Konrad;
3. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii în privinţa domnului Anton
Reiner;
4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 3
lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe domnii Octavian Paisz, Anton
Reiner şi Ioan Konrad;
5. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 3
lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Dezideriu Hejja;
6. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului
Octavian Paisz, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 4.050 EUR (patru mii
cincizeci euro), cu titlu de daune morale;
b) ca statul pârât să îi plătească reclamantului Anton
Reiner, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri
conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000
EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale;
c) ca statul pârât să îi plătească reclamantului
Dezideriu Hejja, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.050 EUR (una mie cincizeci euro), cu titlu de daune morale;
d) ca statul pârât să îi plătească reclamantului Ioan
Konrad, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri
conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (două mii euro), cu titlu de daune morale;
e) ca statul pârât să le plătească împreună
reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.500 EUR (una mie
cinci sute euro), cu titlu de cheltuieli de judecată;
f) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care trebuie
adăugate orice sume ce ar putea fi datorate cu titlu de impozit;
g) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de
reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 27 septembrie 2007 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
Preşedinte
Santiago Quesada,
grefier