HOTARARE Nr. 0
din 29 iunie 2006
in Cauza Toganel si
Gradinaru impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 379 din 19 mai 2008
(Cererea nr. 5.691/03)
Strasbourg
In Cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere formate din domnii B. M. Zupancic, preşedinte, I. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul
V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 8 iunie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5.691/03)
îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul
Laurentiu Togănel şi doamna Ana Gradinaru (reclamanţii), au sesizat
Curtea la data de 3 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt
reprezentaţi de dl V. Gorea,
avocat din Târgu-Mureş. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de
doamna Beatrice Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Cererea a fost atribuită Secţiei a III-a a Curţii
(art. 52 § 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera însărcinată să
analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26
§ 1 din Regulament.
4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele Secţiei a
III-a a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3
din Convenţie, el a decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi
fondul cauzei.
5. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
IN FAPT
1. Circumstanţele
cauzei
6. Reclamanţii sunt
cetăţeni români şi locuiesc în Târgu-Mureş.
7. In anul 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare
nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în Eforie Sud, str.
Mircea cel Bătrân nr. 3, compus dintr-o casă cu două apartamente şi terenul
aferent. Acest bun aparţinea tatălui reclamantului.
8. La data de 27 mai 1997, societatea „U",
administratoarea bunurilor imobile ale statului, le-a vândut lui C.G. şi lui
CE. un apartament alcătuit din două camere (64,26 m2), pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi. La data de 17
noiembrie 1997, aceeaşi societate administratoare le-a vândut lui D.G. şi lui
D.M., foşti chiriaşi la stat, restul bunului imobil, adică un apartament compus
din două camere (47,37 m2).
1. Acţiunea în revendicare
împotriva statului
9. La data de 15 decembrie 1997, reclamanţii au
formulat împotriva Primăriei Constanţa şi a societăţii „U" o acţiune în
revendicare având ca obiect imobilul în discuţie. Aceştia au susţinut că bunul
fusese naţionalizat din greşeală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece
tatăl lor era exceptat de la naţionalizare.
10. Prin Sentinţa din 5 martie 1998, Judecătoria
Constanţa le-a admis acţiunea, a constatat că bunul fusese naţionalizat din
eroare şi a obligat primăria să li-l restituie.
11. In urma apelului şi a recursului părţilor pârâte,
la 12 octombrie 1998 şi la 6 septembrie 1999, Tribunalul şi Curtea de Apel
Constanţa au confirmat sentinţa.
2. Acţiunea în constatarea
nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare
12. In paralel, reclamanţii au formulat o acţiune în
constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între
societatea „U" si chiriaşii D.G. si D.M. si C.G. si CE. Ei au susţinut că aceste contracte
fuseseră încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995.
13. Prin Incheierea de şedinţă din 20 mai 1999,
Judecătoria Constanţa a decis să amâne pronunţarea în aşteptarea soluţionării
dosarului având ca obiect revendicare.
14. La data de 27 ianuarie 2000, instanţa a repus
cauza pe rol şi a respins acţiunea reclamanţilor, apreciind că locatarii
fuseseră dobânditori de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de
vânzare-cumpărare. Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe.
15. Prin Decizia din 29 noiembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis apelul reclamanţilor şi, pe fond, a constatat
nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Instanţa a considerat că statul
intrase în posesia bunului „fără titlu" şi că, prin urmare, bunul
respectiv nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul
Legii nr. 112/1995.
16. La data de 11 iunie 2001, în urma recursului
părţilor pârâte, Curtea de Apel Constanţa a casat decizia şi a trimis cauza
spre rejudecare în faţa aceleiaşi instanţe.
17. La data de 26 ianuarie 2002, Tribunalul Constanţa, reluând motivarea Judecătoriei Constanţa, a
respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
18. In urma recursului reclamanţilor, prin Decizia
irevocabilă din 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a casat decizia
pronunţată în apel şi, admiţând parţial acţiunea reclamanţilor, a constatat
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea „U" şi
chiriaşii C.G. şi CE. In ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare
încheiat cu D.G. şi D.M., Curtea de Apel Constanţa a respins cererea
reclamantului constatând buna-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii
contractului.
3. Cererea de restituire în
temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001
19. La data de 10 august 2001, reclamanţii au depus o
cerere de restituire integrală a bunului aflat în litigiu. Cererea lor nu a
fost soluţionată.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
20. Prevederile legale
şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr.
63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu
împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16
februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
21. Reclamanţii susţin
că vânzarea apartamentului către chiriaşii D.G. şi D.M., validată prin Decizia
Curţii de Apel Bucureşti din 22 noiembrie 2002, a încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun motiv de
inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
23. Guvernul consideră
că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are
nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, deoarece nici
titlul lor de proprietate şi nici şansele acestora de a obţine posesia bunului
nu au fost afectate. Constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor nu echivalează
nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamanţilor, nici cu o
confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura litigioasă nu a
prejudiciat dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ei ar fi avut mai multe
şanse să li se restituie bunul dacă ar fi formulat o nouă acţiune în
revendicare. Chiar dacă hotărârea litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul
de proprietate al reclamanţilor, aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop
legitim şi era proporţională. In fine, Guvernul apreciază că reclamanţii puteau
obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001.
24. Reclamanţii contestă acest argument. Ei consideră
că bunul lor a devenit în mod ilegal proprietatea statului şi că terţii
cumpărători nu au fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractelor
respective. Totodată, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu D.G. şi D.M.
ar fi trebuit să fie anulat de instanţele interne.
25. Curtea reaminteşte că în Cauza Străin citată
mai sus (§§ 39 şi 59) s-a considerat că vânzarea de către stat terţilor de
bună-credinţă a unui bun ce aparţinea altei persoane, chiar dacă s-a produs
anterior confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al
acesteia, însoţită de lipsa totală de despăgubire, constituia o privare de
proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
26. Mai mult decât atât, în Cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea
a constatat că statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp
util şi coerent în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie
restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor
de naţionalizare. De asemenea, Curtea a considerat că incertitudinea generală
astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în
imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deşi dispunea de o
decizie definitivă care condamna statul să i-l
restituie.
27. In speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se
abate de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ
aceeaşi. Similar Cauzei Brumărescu citate mai sus, în cauza de faţă
terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al
reclamanţilor asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive.
Şi, la fel ca în Cauza Străin citată mai sus, reclamanţii au fost, în
speţă, recunoscuţi proprietari legitimi, instanţele considerându-le
incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al
naţionalizării.
28. Curtea observă că vânzarea bunului reclamanţilor
în temeiul Legii nr. 112/1995 îi împiedică să exercite prerogativele dreptului
de proprietate al acestora şi că nu Ie-a fost acordată nicio despăgubire pentru
această privare. Intr-adevăr, deşi au depus o cerere de despăgubire în temeiul
Legii nr. 10/2001 pentru partea vândută terţilor, reclamanţii nu au primit până
în prezent niciun răspuns.
29. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost
adoptată Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001. Această nouă
lege acordă un drept la despăgubire la valoarea de circulaţie a bunului ce nu
poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca şi
reclamanţii. Curtea observă că legea menţionată mai sus propune, pentru
persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în
natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participatii, în calitate
de acţionari, la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). In
principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale
vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, după cotarea
societăţii la bursă.
30. Curtea observă că la data de 29 decembrie 2005
societatea pe acţiuni „Proprietatea" a fost înscrisă la Registrul
Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe
acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie
urmată procedura de aprobare de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare
(CNVM). Conform calendarului previzional al societăţii pe acţiuni „Proprietatea",
operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia să aibă loc în martie
2006, iar intrarea efectivă la bursă, în decembrie 2006.
31. In speţă, presupunând că cererea de restituire
formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi că
poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că societatea pe acţiuni
„Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să
conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Prin urmare, ea consideră că
zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului
compus din două camere (47,37 m2), situat în Eforie Sud, str. Mircea cel Bătrân nr. 3, combinată cu
lipsa totală de despăgubire, Ie-a impus acestora o sarcină disproporţionată şi
excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea
bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra aplicării
articolului 41 din Convenţie
32. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
33. Reclamanţii
solicită restituirea apartamentului vândut către D.G. şi D.M. sau acordarea
sumei de 60.000 euro (EUR) reprezentând valoarea acestuia. Aceştia nu au
furnizat niciun raport de expertiză în acest sens. De asemenea, solicită suma
de 10.000 EUR cu titlu de daune morale pentru
„traumatismele psihice" suferite timp de peste 8 ani.
34. Guvernul apreciază că valoarea comercială totală a
bunului (inclusiv apartamentul deja restituit reclamanţilor) este de 31.153
EUR, furnizând opinia unui expert imobiliar în acest
sens.
35. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o
încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, potrivit Convenţiei,
de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern
nu permite decât o corectare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.
41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii
lezate prin actul sau omisiunea în legătură cu care a fost constatată o
încălcare a Convenţiei. In exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită
latitudine; adjectivul „echitabil" şi expresia „dacă este cazul"
demonstrează acest lucru.
36. Printre elementele luate în considerare de Curte,
atunci când statuează în materie, se numără daunele materiale, adică pierderile
suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, şi daunele morale,
adică înlăturarea stării de angoasă, a neplăcerilor şi incertitudinilor ce
rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (vezi, printre
altele, Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
37. Mai mult, atunci când diferitele elemente ce
constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când
distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi
dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei [MC]
nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
38. Având în vedere particularităţile situaţiei de
fapt, Curtea apreciază că restituirea apartamentului compus din două camere
(47,37 m2), situat
în Eforie Sud, str. Mircea cel Bătrân nr. 3, vândut către D.G. şi D.M., aşa cum
a fost ea dispusă prin sentinţa definitivă pronunţată la data de 5 martie 1998
de către Judecătoria Constanţa, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil,
într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1
din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează
la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
Curtea decide ca el să le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune
materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.
39. In acest sens, Curtea observă cu interes că Legea
nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea unor
bunuri naţionalizate atât pe cale legală, cât şi în mod ilegal, intrată în
vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa
internaţională, judiciară sau arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în
caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa
sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Cauza Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A
nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Cauza Zubani
împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere
de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, § 49, şi Cauza Brumărescu
împotriva României (reparaţie echitabilă) citată mai sus, §§ 22 şi 23].
40. Intr-adevăr, noua lege califică drept abuzive
naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de
restituire în natură a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei
astfel de privări. In caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de
exemplu, din cauza înstrăinării prin vânzare a bunului către un terţ de
bună-credinţă, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea comercială a
bunului în momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).
41. In speţă, pentru stabilirea valorii despăgubirii
care să le fie plătită reclamanţilor, Curtea observă că singurul document care
atestă valoarea comercială a bunului este avizul expertului imobiliar angajat
de Guvern, care se referă la totalitatea imobilului.
42. Ţinând seama de informaţiile de care dispune
referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că
valoarea de circulaţie actuală a bunului este de 14.000 EUR.
43. In plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză
au dus la încălcări grave ale dreptului reclamanţilor la respectarea bunului
lor, pentru care suma de 1.400 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a
prejudiciului moral suferit.
B. Dobânzi moratorii
44. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
ÎN UNANIMITATE
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le
restituie reclamanţilor apartamentul compus din două camere (47,37 m2), situat în Eforie Sud, str. Mircea
cel Bătrân nr. 3, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei
restituiri, statul pârât să le plătească reclamanţilor, împreună, în acelaşi
termen de 3 luni, 14.000 EUR (paisprezece mii euro) cu titlul de daune
materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
4. hotărăşte ca statul pârât să le plătească
reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 1.400 EUR (una mie patru
sute euro) cu titlul de daune morale;
5. hotărăşte ca sumele respective să fie convertite în
moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;
6. hotărăşte ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o
dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
7. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris,
la data de 29 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M.
Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier