HOTARARE Nr. 0
din 12 octombrie 2006
in cauza Sebastian Taub
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 429 din 27 iunie 2007
(Cererea nr. 58.612/00)
In cauza Sebastian Taub împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere
formate din domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V.
Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson,
doamna I. Ziemele, judecători, şi V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21
septembrie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei
se află cererea (nr. 58.612/00) îndreptată împotriva României, prin care domnul
Nicolae Lucien Sebastian Taub (reclamantul) a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2000 în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat prin agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de
către doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins în special că vânzarea unui
apartament din imobilul său unor terţi, validată prin hotărâri definitive ale
instanţelor, care nu a fost urmată de nicio despăgubire, a încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1.
4. La data de 31 august 2004, preşedintele Secţiei a II-a a hotărât să comunice cererea
Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât să
se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţă a fost
atribuită Secţiei a III-a astfel remaniată (art. 52 § 1). In cadrul acesteia,
camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost
constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.
I N FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a
născut în anul 1914 şi locuieşte în Bucureşti.
8. Mama reclamantului a construit în perioada
interbelică un imobil compus din mai multe apartamente, situat în Bucureşti,
str. Romniceanu nr. 36. In anii 1945 şi 1948 ea a vândut unor terţi două dintre
aceste apartamente. In anul 1945 ea a donat reclamantului două apartamente.
9. In anul 1950, în temeiul Decretului de
naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului. In listele
anexate la Decretul nr. 92/1950, reclamantul figura ca proprietar al întregului
imobil, cu excepţia celor două apartamente vândute unor terţi.
10. La decesul mamei sale, în anul 1983, reclamantul a
fost declarat moştenitorul său.
1. Acţiunea în revendicare
11. La data de 28 august 1996, reclamantul, arătând că în temeiul Decretului nr. 92/1950 imobilele ce
aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi că
el făcea parte din aceste categorii, a introdus în faţa Judecătoriei Sectorului
5 Bucureşti o acţiune în revendicare a imobilului, cu excepţia apartamentelor
vândute în anii 1945 şi 1948, îndreptată împotriva Consiliului Local al
Municipiului Bucureşti şi împotriva întreprinderii C, administrator al
bunurilor imobiliare ale statului.
12. La data de 30 septembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, întreprinderea C. i-a vândut
chiriaşei A.S.L. apartamentul nr. 3, compus din 4 camere, pe care îl ocupa în
imobilul în discuţie.
13. La data de 8 mai 1997, A.S.L. a formulat, în
cadrul acţiunii în revendicare, o cerere de intervenţie principală, în calitate
de proprietar al apartamentului nr. 3. Pretinzând că ar fi încheiat contractul
cu bună-credinţă, ea a solicitat respingerea acţiunii în ceea ce priveşte acest
apartament.
14. Luând în considerare această intervenţie,
reclamantul susţine că a depus la dosar, la data de 26 iunie 1997, un înscris
prin care s-a opus cererii de intervenţie şi a solicitat anularea contractului
de vânzare-cumpărare.
15. Prin sentinţa din data de 2 septembrie 1999,
instanţa a respins acţiunea pe motivul că, la momentul naţionalizării,
reclamantul era proprietarul mai multor apartamente şi că, prin urmare,
prevederile Decretului nr. 92/1950 referitoare la naţionalizarea apartamentelor
„exploatatorilor spaţiilor locative" îi erau aplicabile.
16. De asemenea, instanţa a
statuat că acţiunea în revendicare referitoare la apartamentul nr. 3 era
inadmisibilă din cauza lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în
litigiul cu consiliul local, deoarece acesta nu mai era proprietarul apartamentului în litigiu.
Instanţa nu a răspuns la cererea de anulare a
contractului de vânzare-cumpărare, pe care reclamantul pretinde că ar fi
formulat-o la data de 26 iunie 1997. Totuşi, ea a apreciat că A.S.L. era un
cumpărător de bună-credinţă.
17. Reclamantul a introdus
apel împotriva acestei sentinţe, solicitând restituirea imobilului şi anularea
contractului de vânzare-cumpărare.
18. Prin Hotărârea din 21 septembrie 1998, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a admis parţial acţiunea sa în revendicare.
Acesta a constatat nulitatea
naţionalizării imobiliului pe motiv că reclamantul făcea parte dintr-o
categorie socială exceptată de la naţionalizare.
El a dispus ca părţile pârâte să-i restituie
reclamantului imobilul, cu excepţia celor două apartamente vândute în anii 1945
şi 1948 şi a apartamentului nr. 3. Pentru a respinge cererea de restituire a
acestuia din urmă, tribunalul a statuat, după exemplul judecătoriei, că
reclamantul nu avea calitate procesuală activă în litigiul cu consiliul local.
19. Tribunalul nu s-a
pronunţat asupra cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare,
apreciind că este tardivă, deoarece reclamantul a formulat-o în motivarea
apelului său şi nu în cursul procedurii de primă instanţă.
20. In urma recursului reclamantului, prin Hotărârea din 26 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat
hotărârea tribunalului.
21. Reclamantul a introdus o contestaţie în anulare
ce a fost respinsă printr-o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată la
data de 2 septembrie 1999.
2. Acţiunea în
constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3
22. La data de 9 februarie 2001, printr-o acţiune
introdusă împotriva A.S.L., Primăriei Bucureşti şi întreprinderii C,
reclamantul i-a solicitat Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti să constate
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare
a apartamentului nr. 3, pe motivul că părţile contractante au fost de
rea-credinţă, deoarece au încheiat contractul în timp ce acţiunea în
revendicare era în curs de desfăşurare. De asemenea, el
a solicitat evacuarea A.S.L.
23. Prin sentinţa din 19 iunie 2001, instanţa a admis
argumentele reclamantului şi i-a admis parţial acţiunea. Ea a anulat contractul
de vânzare-cumpărare, apreciind că A.S.L. fusese de rea-credinţă la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare.
24. La apelul şi recursul introduse de reclamant şi
de părţile pârâte, prin două hotărâri din 15 ianuarie 2002 şi din 20 mai 2003,
Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au confirmat
această sentinţă, apreciind că A.S.L. fusese de rea-credinţă în momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
25. A.S.L. a introdus în faţa aceleiaşi curţi de apel
o contestaţie în anulare împotriva celor două hotărâri menţionate mai sus,
arătând că contractul fusese încheiat de bună-credinţă.
26. Prin Hotărârea din 9 februarie 2004, Curtea de
Apel Bucureşti a admis contestaţia, a casat sentinţa judecătoriei şi a
confirmat contractul de vânzare-cumpărare. Ea a statuat că A.S.L. fusese de
bună-credinţă, deoarece, înainte de cumpărarea apartamentului, cumpărătorul
făcuse demersurile necesare pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi nu
fusese informat despre existenţa acţiunii în revendicare.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
27. Prevederile legale
şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu
împotriva României ([GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII,
pp. 250-256, §§ 31-44), Străin si altii împotriva
României nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 'iulie 2005), Păduraru împotriva României nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) si Porteanu împotriva
României nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
28. Reclamantul
pretinde că vânzarea apartamentului nr. 3 locatarei A.S.L., validată prin
Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 9 februarie 2004, a încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
29. Guvernul ridică o excepţie de inadmisibilitate
pentru nerespectarea termenului de 6 luni pentru introducerea cererii. El
apreciază că termenul de 6 luni a început să curgă de la data la care
reclamantul a luat cunoştinţă de Hotărârea din 26 mai 1999 a Curţii de Apel
Bucureşti şi nu de la data Hotărârii aceleiaşi curţi de apel din 2 septembrie
1999, pe motivul că contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, nu constituie un recurs ce trebuie
epuizat.
30. Curtea consideră că excepţia de tardivitate a
cererii ridică întrebări referitoare la definirea ingerinţei în dreptul de
proprietate al reclamantului. Aceste întrebări sunt strâns legate de fondul
cauzei. De asemenea, Curtea apreciază că ele trebuie analizate din perspectiva
articolului invocat de către reclamant (vezi, în special, Airey împotriva Irlandei, Hotărârea din
9 octombrie 1979, seria A nr. 32, Gnahore împotriva Franţei, nr.
40.031/98, § 26, CEDO 2000-IX, şi Issaîeva împotriva
Rusiei, nr. 57.950/00, § 161, 24 februarie 2005).
Aşadar, ea reuneşte această excepţie cu fondul.
31. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este afectat de niciun alt motiv de
inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
32. Guvernul consideră că
reclamantul nu dispunea de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,
deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre
judecătorească definitivă înainte de vânzarea bunului unor terţi. El invocă în
această privinţă cauzele Molhous împotriva
Republicii Cehe (dec), nr. 33.071/96, CEDO
2000-XII şi Constandache împotriva României (dec), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002. El
arată că imobilul în discuţie fusese naţionalizat conform Decretului nr.
92/1950, astfel încât el nu se afla în patrimoniul reclamantului la momentul
introducerii acţiunii sale în revendicare imobiliară în faţa Judecătoriei
Sectorului 5 Bucureşti, la data de 28 august 1996. Mai mult, acţiunea în
revendicare a reclamantului a fost respinsă, iar acestuia nu i s-a recunoscut
niciodată vreun drept de proprietate asupra apartamentului nr. 3. Constatarea
nulităţii naţionalizării nu genera o speranţă legitimă, ci o simplă speranţă de
a obţine restituirea bunului. Prin urmare, reclamantul avea cel mult o
„speranţă" şi nu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. In subsidiar, Guvernul consideră că acţiunea în
constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are nicio incidenţă
asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul său de
proprietate, nici şansele sale de a intra în posesia bunului nu au fost
afectate. Constatarea bunei-credinţe a cumpărătorului nu echivala nici cu o
negare a titlului de proprietate al reclamantului, nici cu o confirmare a
titlului achizitorului. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere
dreptului de proprietate al reclamantului. El ar fi avut mai multe şanse de a i
se restitui bunul dacă ar fi formulat o nouă acţiune în revendicare. Chiar dacă
hotărârea litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al
reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era
proporţională.
34. In fine, Guvernul apreciază că reclamantul ar fi
putut obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, dar el nu a urmat
procedura prescrisă de legea respectivă.
35. Reclamantul contestă acest argument. El consideră
că bunul său a devenit în mod ilegal proprietatea statului şi că terţul
achizitor nu era de bună-credinţă în momentul încheierii contractului
respectiv. In fine, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.S.L. ar fi
trebuit anulat de instanţele interne.
1. Asupra existenţei unui
bun
36. Curtea observă că părţile au păreri divergente
asupra chestiunii de a şti dacă reclamantul era sau nu titularul unui bun
susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare,
Curtea este chemată să stabilească dacă situaţia juridică în care s-a aflat
persoana în cauză ţine sau nu de domeniul de aplicare a art. 1.
37. Ea observă că reclamantul a introdus o acţiune în
revendicare imobiliară pentru constatarea ilegalitătii naţionalizării bunului
său şi pentru a i se restitui. In Hotărârea sa definitivă din 26 mai 1999,
Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că bunul în discuţie fusese naţionalizat
prin încălcarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, a declarat că
reclamantul a rămas proprietarul legitim al bunului şi a dispus restituirea
bunului. Desigur, Curtea de Apel Bucureşti a refuzat să dispună restituirea
apartamentului nr. 3. Cu toate acestea, dreptul de proprietate astfel
recunoscut - cu efect retroactiv - asupra bunului, inclusiv asupra
apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, el nu a fost infirmat sau
contestat până în prezent. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamantul avea un
bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii împotriva
României, citată mai sus, §§ 37 şi 38).
2. Asupra existenţei şi
justificării unei ingerinţe
38. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59), ea a
considerat că vânzarea de către stat a unui bun ce aparţine altcuiva unor terţi
de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive
în justiţie a dreptului de proprietate al altcuiva, combinată cu lipsa totală
de despăgubire, constituie o privare
contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. In speţă, Curtea constată că ingerinţa în
dreptul la respectarea bunurilor reclamantului provine din combinaţia dintre
vânzarea apartamentului nr. 3 şi validarea acestei vânzări prin Hotărârea din 9
februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, termenul de 6 luni nu a
început să curgă decât de la data la care reclamantului i s-a adus la cunoştinţă
hotărârea definitivă şi irevocabilă prin care acţiunea sa în constatarea
nulităţii a fost respinsă. Aşadar, excepţia de tardivitate ridicată de Guvern
trebuie respinsă.
39. Mai mult, în cauza Păduraru
citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul
nu îşi respectase obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu
coerenţă faţă de chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea
sau vânzarea imobilelor trecute în proprietatea sa în temeiul unor decrete de
naţionalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel
creată se repercutase asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de
a-şi recăpăta întregul său bun, în condiţiile în care el dispunea de o hotărâre
definitivă ce dispunea ca statul să i-l restituie.
40. In speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se
abate de la jurisprudenţa citată mai sus, deoarece situaţia de fapt este
aproximativ aceeaşi. După exemplul cauzei Păduraru citate mai sus, în
cauza de faţă terţe persoane au devenit proprietari înainte ca dreptul de
proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei
confirmări definitive. La fel ca şi în cauza Străin citată mai sus,
reclamantul în speţă a fost recunoscut ca fiind proprietar legitim, instanţele
considerând incontestabil titlul său de proprietate, ţinând seama de caracterul
abuziv al naţionalizării.
41. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului,
în temeiul Legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de
proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această
privare.
42. Curtea observă că la data
de 22 iulie 2005 Legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând Legea nr.
10/2001. Această nouă lege acordă dreptul la despăgubire, la valoarea
comercială a bunului ce nu poate fi restituit persoanelor care se află în
aceeaşi situaţie ca reclamantul. Curtea observă că legea mai sus menţionată
propune, în cazul persoanelor care nu au posibilitatea de a obţine restituirea
bunului lor în natură, acordarea unei despăgubiri ce constă într-o participare,
ca acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare
„Proprietatea", organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. In
principiu, persoanele care au dreptul de a primi o despăgubire pe această cale
vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce
societatea va fi cotată la bursă.
43. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005,
societatea pe acţiuni „Proprietatea" a fost înregistrată la Registrul
Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe
acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie
urmată procedura de agreare de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
(CNVM). Conform calendarului previzional al societăţii pe acţiuni „Proprietatea",
operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia să aibă loc în luna
martie 2006, iar intrarea efectivă în bursă în luna decembrie 2006.
44. Chiar dacă reclamantul nu a respectat procedura
prevăzută de Legea nr. 10/2001, Curtea observă că societatea pe acţiuni
„Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a
ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea consideră că privarea reclamantului
de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36,
combinată cu lipsa totală de despăgubire, l-au făcut să suporte o sarcină
disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului
său, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
45.In speţă, admiterea contestaţiei în anulare, cale
extraordinară de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării
art. 1 din Protocolul nr.1
46.Curtea reaminteşte că, în ciuda tăcerii art. 1 din
Protocolul nr. 1 în materie de cerinţe procedurale, procedurile aplicabile în
speţă trebuie să ofere persoanei în cauză ocazia adecvată de a-şi expune cauza
în faţa autorităţilor competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile ce
aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie (Jokela împotriva Finlandei, nr.
28.856/95, § 45, CEDO 2002-IV). In ceea ce priveşte introducerea căilor de
recurs extraordinare, Curtea a considerat că instanţele superioare nu trebuie
să-şi folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt
sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză.
Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar
putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un
motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest
principiu decât atunci când o cer motive substantiale
si imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO
2003-IX).
47. Or, în speţă, contestaţia în anulare introdusă de
A.S.L. a fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti (paragraful 22 de mai sus)
care a apreciat, spre deosebire de instanţele anterioare, că A.S.L. fusese de
bună-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Aşadar,
Curtea de Apel Bucureşti a anulat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, trecută
în puterea lucrului judecat, pentru unicul motiv că avea un punct de vedere
diferit asupra aprecierii faptelor de cel al instanţelor precedente, fără
niciun element de dovadă suplimentară care să poată justifica această diferenţă
de apreciere.
48. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
49. Conform art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
50. Reclamantul solicită restituirea apartamentului
vândut către A.S.L. şi subliniază faptul că nu acceptă daune-interese pentru
această privare de proprietate. El refuză orice formă de evaluare a bunului. De
asemenea, el solicită 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru „traumatismele
psihice".
51. Guvernui se opune restituirii apartamentului nr. 3 pe motiv că reclamantul nu are niciun drept de
proprietate asupra acestuia. El nu oferă nicio estimare în ceea ce priveşte
valoarea comercială a apartamentului. Guvernul consideră că eventualul
prejudiciu moral al reclamantului ar fi suficient compensat prin constatarea
încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
52. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o
încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, în ceea ce priveşte
Convenţia, de a pune capăt încălcării şi de a-i corecta consecinţele. Dacă
dreptul intern nu permite decât corectarea parţială a consecinţelor acestei
încălcări,art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie
părţii lezate de actul sau omisiunea faţă de care a fost constatată o încălcare
a Convenţiei.
53. Printre elementele luate în considerare de către
Curte, atunci când statuează în materie, se numără prejudiciul material, adică
pierderile efective suportate ca o consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi
prejudiciul moral, adică reparaţia de către stat pentru îngrijorarea,
neplăcerile şi incertitudinile cauzate de această încălcare, precum şi alte
prejudicii nemateriale (cum ar fi, printre altele, Ernestina
Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10
noiembrie 2004).
54. Mai mult, acolo unde
diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu pot fi calculate exact sau
atunci când distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se
dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate analiza global [Comingersoll împotriva Portugaliei (GC),
nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV].
55. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că
restituirea apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36,
vândut către A.S.L., l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie
echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1
nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire
în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă,
Curtea, conştientă de refuzul reclamantului de a accepta plata unei
despăgubiri, dispune ca statul pârât să-i plătească persoanei în cauză, cu
titlu de daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.
56. In speţă, fiind necesară stabilirea cuantumului
acestei sume, Curtea observă că reclamantul refuză orice formă de evaluare a
valorii comerciale a bunului. Guvernul nu a formulat observaţii în această
privinţă.
57. Ţinând cont de informaţiile de care dispune despre
piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea comercială actuală a bunului
la 125.000 euro.
58. Pe deasupra, Curtea consideră că evenimentele în
discuţie au adus prejudicii grave dreptului reclamantului de a i se respecta
bunul, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru
prejudiciul moral suportat.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamantul solicită 100.000 euro cu titlu de
cheltuieli de judecată (onorariu avocat, cheltuieli şi taxe judiciare, telefon,
fotocopii, notar etc).
60. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamantului sunt
excesive.
61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Cheltuielile
nu sunt justificate decât parţial, reclamantul nespecificând detaliat toate
sumele angajate pentru onorariile de avocat achitate, taxele judiciare, curier,
telefon, fotocopii făcute la toate documentele. Aşadar, Curtea va stabili în
echitate o sumă cu acest titlu.
62. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi
de criteriile menţionate mai sus, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 500
euro, cu toate cheltuielile incluse, şi i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
HOTĂRĂŞTE ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să-i restituie reclamantului
apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36, în cel mult 3
luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din
Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să-i
plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 125.000 euro
(unasutădouăzecişicincimii euro) cu titlu de daune materiale, plus orice sumă
ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
4. hotărăşte ca statul pârât să-i plătească
reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 5.000 euro (cincimii euro) cu titlu
de daune morale;
5. hotărăşte ca statul pârât să-i plătească
reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 500 euro (cincisute euro) drept
cheltuieli de judecată;
6. hotărăşte ca sumele în discuţie să fie convertite
în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
7. hotărăşte ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o
dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a
Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
8. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 12 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
John Hedigan,
grefier
Vicent Berger,
preşedinte