HOTARARE Nr. 0
din 12 iulie 2007
în Cauza Hauler împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 728 din 27 octombrie 2009
(Cererea nr. 67.703/01)
In Cauza Hauler împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David
Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi din domnul S. Quesada,
grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21
iunie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 67.703/01)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna
Magdalena Hauler (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 27 septembrie
2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [Convenţia).
2. Reclamanta, căreia i s-a acordat asistenţă
judiciară, este reprezentată de doamna K. Kapcza Mikolt, avocat în Cluj-Napoca.
Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Cristina Tarcea,
agent al Guvernului Român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi
de doamna Beatrice Ramaşcanu, care a substituit-o în aceste funcţii.
3. La data de 30 mai 2002, Curtea a decis să comunice
cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a
decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia
cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1940 şi
locuieşte în Cărei.
5. In anul 1991, la o dată neprecizată, ea a sesizat
comisia administrativă competentă cu aplicarea Legii nr. 18/1991 (denumită în
continuare comisia) cu o cerere de atribuire în proprietate a unui teren
în suprafaţă de 3,30 ha, care îi aparţinuse mătuşii sale, a cărei moştenitoare
era.
6. Printr-o decizie a acestei comisii, emisă la data
de 7 octombrie 1991, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru
suprafaţa solicitată, dar fără a fi pusă în posesia terenului respectiv. Pe de
altă parte, ea a prezentat primarului mai multe memorii pentru a i se elibera
titlul de proprietate şi a fi pusă în posesie.
7. Conform afirmaţiilor Guvernului, reclamanta ar fi
acceptat să primească şi ar fi cultivat un alt teren atribuit în schimbul celui
care îi aparţinuse mătuşii sale. Conform afirmaţiilor reclamantei, ea a refuzat
de fiecare dată să fie pusă în posesia unui alt teren.
8. In perioada 1991-1994, reclamanta a aderat, cu cele
3,30 ha ce nu fuseseră încă stabilite din punctul de vedere al amplasamentului,
la o asociaţie agricolă, societatea A., care exploata o mare suprafaţă de
terenuri agricole ale particularilor cărora li s-au recunoscut vechile drepturi
de proprietate pierdute cu ocazia naţionalizării din anii '60.
9. La data de 5 ianuarie 1995, primăria i-a eliberat
unui terţ un titlu de proprietate asupra unei părţi din terenul revendicat de
reclamantă şi l-a pus în posesia acestui teren.
10. La data de 1 octombrie 1996, reclamanta a
contestat această decizie în faţa Judecătoriei Marghita, solicitând anularea
titlului de proprietate al terţului şi punerea sa în posesia terenului în cauză.
Ea a arătat în primul rând că terenul respectiv fusese proprietatea mătuşii
sale, că îl obţinuse prin succesiune şi că toate condiţiile erau îndeplinite
pentru ca terenul să îi poată fi atribuit în proprietate. De asemenea, ea a
invocat şi art. 16 din legea care îi acorda prioritate în atribuirea terenului,
având în vedere că aparţinea minorităţii germane.
11. Prin Sentinţa din data de 12 octombrie 1998,
Judecătoria i-a admis acţiunea şi a dispus anularea parţială a titlului de
proprietate contestat de reclamantă. Mai mult, ea a obligat comisia judeţeană
să le elibereze părţilor noi titluri de proprietate, în conformitate cu decizia
sa.
12. Comisia a formulat apel împotriva acestei
sentinţe, susţinând că, potrivit art. 13 § 1 din lege, ea nu avea obligaţia de
a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor care îi
aparţinuseră mătuşii sale.
13. Prin Decizia din data de 16 septembrie 1999,
Tribunalul Bihor a admis apelul, cu motivarea că stabilirea amplasamentului şi
atribuirea efectivă a parcelelor nu intrau în competenţele instanţei de fond,
dat fiind şi faptul că anularea parţială a titlului de proprietate „ar implica
o modificare a altor titluri deja atribuite şi ar necesita modificări în
parcela respectivă şi că, prin urmare, ar fi afectaţi mai mulţi proprietari
cărora le fuseseră deja atribuite parcele în acest loc". Instanţa a
reţinut şi faptul că reclamantei i-a fost într-adevăr reconstituit dreptul de
proprietate asupra întregului teren la care avea dreptul, având în vedere că,
chiar înainte de introducerea acţiunii în anulare a titlului de proprietate, ea
încheiase un contract de închiriere a terenului în cauză cu societatea A.
14. Reclamanta a sesizat Curtea de Apel Oradea cu un
recurs împotriva deciziei tribunalului. Ea a susţinut că tribunalul nu
interpretase corect probele şi că nu aplicase prevederile legale referitoare la
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi că în mod corect
se pronunţase judecătoria asupra atribuirii terenului care îi aparţinuse
mătuşii sale. Ea critica decizia pronunţată în apel, considerând şi că
tribunalul îşi întemeiase decizia pe elemente străine de obiectul litigiului,
în special pe contractul pe care aceasta îl încheiase cu societatea A.
15. Prin Decizia din data de 5 aprilie 2000, Curtea de
Apel Oradea a confirmat decizia tribunalului judeţean şi a respins recursul
reclamantei, cu motivarea că identificarea parcelelor nu ţinea de competenţa
instanţelor. Considerentele acestei decizii au fost astfel formulate, în partea
lor relevantă:
„Prevederile Legii nr. 18/1991, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr. 169/1997, prevăd posibilitatea ca atribuirea
terenurilor în proprietate să nu se facă neapărat cu respectarea vechilor
amplasamente. Pe de altă parte, delimitarea parcelelor este de competenţa
comisiilor de aplicare a legii fondului funciar şi nu de cea a instanţelor.
Numai pentru terenurile situate în intravilan legea
prevede că ele ar trebui atribuite foştilor lor proprietari şi, numai în aceste
cazuri, determinarea de către instanţe a terenurilor învecinate nu depăşeşte
limitele atribuţiilor puterii judiciare."
16. Reclamanta a formulat o contestaţie în anulare,
motivată prin omisiunea instanţei de recurs de a statua asupra a două dintre
motivele de recurs pe care le-a invocat. Potrivit reclamantei, instanţa
statuase prin aplicarea unor prevederi care nu mai erau în vigoare la data
judecăţii, în speţă întinderea competenţei instanţelor pentru a controla
deciziile comisiei; mai mult, motivarea deciziei sale era contradictorie.
17. Curtea de Apel Oradea a respins contestaţia în
anulare prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, apreciind că ar fi trebuit
ca eroarea materială constatată să fie o eroare gravă, evidentă, a cărei
verificare nu necesita o reanalizare a fondului sau o apreciere a probelor. Pe
de altă parte, ea a considerat că, în motivarea sa, instanţa a răspuns în
ansamblu argumentelor reclamantei.
II. Dreptul şi
practica interne pertinente
18. In ceea ce priveşte competenţa instanţelor în
analiza deciziilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr.
18/1991, esenţialul reglementării interne relevante, şi anume fragmentele din
Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991, şi republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, după modificările care i-au fost
aduse prin Legea nr. 169/1997, este descris în Hotărârea Glod împotriva
României nr. 41.134/98, 16 septembrie 2003, §§ 22-24.
19. Analiza jurisprudenţei interne referitoare la
competenţa instanţelor de a determina legalitatea amplasamentului terenului
stabilit de comisia administrativă nu permite concluzia că această chestiune a
fost soluţionată în mod definitiv.
20. Astfel, în Decizia nr. 947 din data de 15 mai 1996,
Curtea Supremă de Justiţie a statuat că:
„(...) In speţă, reconstituirea dreptului de
proprietate pe vechile amplasamente era posibilă şi, prin urmare, comisia
locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 avea obligaţia de punere în posesie a
reclamanţilor, aşa cum reieşea din expertiza efectuată."
21. In schimb, în Decizia nr. I/1997 din 30 iunie
1997, pronunţată în secţiile unite în urma unui recurs în interesul legii,
Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat astfel:
„4. In ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a
stabili amplasamentul terenului atribuit în proprietate, au fost pronunţate
soluţii divergente.
Astfel, anumite tribunale şi-au stabilit competenţa de
a delimita terenul atribuit în proprietate, considerând că, procedând astfel,
nu vor depăşi atribuţiile puterii judiciare, căci expresia «întinderea
suprafeţei terenului» ce ar putea face obiectul controlului instanţelor, la
care făcea trimitere art. 11 alin. 7 din Legea nr. 18/1991, se referea şi la
amplasament, precizând inclusiv terenurile învecinate. Aceasta pentru a realiza
voinţa legislatorului de a atribui fiecărei persoane, pe cât posibil, terenul
care le-a aparţinut autorilor săi.
Dimpotrivă, alte instanţe au decis că nu sunt
competente să stabilească amplasamentul terenurilor care trebuiau să fie date
în proprietate, în temeiul art. 11 alin. 7 din Legea nr. 18/1991.
Acestea au statuat în mod corect."
ÎN DREPT
I. Asupra
excepţiilor preliminare ale Guvernului
22. Guvernul invocă în primul rând
inadmisibilitatea cererii din cauza incompatibilităţii sale rationae
materiae cu prevederile Convenţiei.
23. Invocând Cauza Bugarski şi von Vuchetich
împotriva Sloveniei (dec), nr. 44.142/98, 3 iulie 2001, Guvernul pretinde
că, în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamanta nu ar fi avut dreptul de a i se da
în proprietate un teren pe amplasamentul terenului ce i-a aparţinut mătuşii
sale şi că, prin urmare, ea nu ar avea vreun drept civil de a susţine acest
lucru, conform legislaţiei române. Prin urmare, art. 6 nu ar trebui aplicat.
24. Mai mult, Guvernul arată că reclamanta ar fi
acceptat să intre în posesia şi ar fi exploatat un alt teren propus de
primărie, având aceleaşi dimensiuni şi valoare cu cel care îi aparţinuse
mătuşii sale, astfel că ea nu mai are calitatea de victimă.
25. Reclamanta se opune acestor argumente.
26. Curtea reaminteşte că, în hotărârea sa Glod menţionată
mai sus, ea a considerat că art. 6 era aplicabil unei proceduri similare celei
în speţă (conform Hotărârii Glod citate anterior, § 34). In acest sens,
Curtea observă că procedura litigioasă în anularea titlului de proprietate al
unui terţ s-ar referi şi la legalitatea unei decizii a comisiei administrative
referitoare la dreptul reclamantei, ce rezultă din legea fondului funciar, de a
i se restitui un bun imobiliar, drept care îmbracă în mod incontestabil un
caracter civil, în sensul primului paragraf al art. 6 menţionat mai sus, care
este, prin urmare, aplicabil în speţă.
27. De asemenea, Curtea a respins deja o excepţie
preliminară a Guvernului, întemeiată pe lipsa calităţii de victimă a
reclamantei, similară celei invocate în speţă. In acest sens, ea observă că
cererile reclamantei nu se limitează la ingerinţa autorităţilor în dreptul său
de proprietate, ci se referă şi la încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. Or, în
lipsa oricărei recunoaşteri, în mod explicit sau în esenţă, ulterior oricărei
reparaţii, de către autorităţi, a unei astfel de încălcări a Convenţiei,
reclamanta poate în mod incontestabil să se pretindă victima constatării
instanţelor conform căreia ele nu ar fi competente să analizeze o decizie
administrativă a comisiei, aşa cum s-a întâmplat în speţă (conform Hotărârii Glod
citate anterior, § 25-28 şi, mutatis mutandis, Crişan împotriva
României, nr. 42.930/98, §§ 27-30, 27 mai 2003).
28. Prin urmare, excepţiile preliminare ale Guvernului
trebuie respinse.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
29. In primul rând, reclamanta se plânge de refuzul
instanţelor de a analiza legalitatea unei decizii a comisiei. Ea invocă art. 6
§ 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
30. Reclamanta subliniază că, în lumina modificărilor
legislative aduse de Legea nr. 169/1997, instanţele române au considerat pe
nedrept că ele nu se bucură, în virtutea art. 11 din Legea nr. 18/1991, de o
competenţă deplină în materie de reconstituire a dreptului de proprietate. O
astfel de situaţie a determinat instanţele sesizate cu contestaţia sa să nu
analizeze legalitatea reconstituirii dreptului său de proprietate în ceea ce
priveşte amplasamentul acestui teren.
31. Guvernul se opune acestui argument.
32. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte
hotărârile referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, art. 6 § 1
din Convenţie dispune ca deciziile luate de autorităţi administrative care nu
respectă ele însele cerinţele acestei dispoziţii să fie supuse controlului
ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină (conform Glod, citată
anterior, § 35; Crişan, citată anterior, § 24; Stallinger şi Kuso
împotriva Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri
şi decizii 1997-II, pp. 679-680, §51).
33. Curtea reaminteşte că în cauza Glod a
statuat că respectiva comisie administrativă numită prin ordin al prefectului
şi condusă de acesta, pentru aplicarea art. 11 din lege, care s-a pronunţat
asupra restituirii unui teren în detrimentul reclamantei, nu îndeplinea
condiţia de independenţă în ceea ce priveşte Executivul şi, prin urmare, nu
putea constitui o „instanţă", în sensul art. 6 § 1 menţionat mai sus
(conform Glod, citată anterior, § 36). Rezultă că, pentru ca cerinţele
art. 6 § 1 din Convenţie să fie îndeplinite, partea interesată trebuie să poată
supune deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului
ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină.
34. In această privinţă, Curtea observă că instanţele,
care au fost sesizate de reclamantă pentru a controla legalitatea unei decizii
prin care comisia îi acordase unui terţ terenul ce îi aparţinuse mătuşii ei,
teren în posesia căruia ea pretindea să fie pusă în temeiul unei alte decizii
administrative care îi recunoştea dreptul de proprietate asupra a 3,30 ha de
teren (vezi paragraful 6 de mai sus), s-au declarat necompetente să se pronunţe
asupra legalităţii amplasamentului terenului, aşa cum a fost stabilit de
comisia administrativă.
35. Deşi în cauza Glod menţionată mai sus
Curtea a luat act cu interes de schimbarea legislativă adusă de Legea nr.
169/1997, referitoare la întinderea, de acum înainte nelimitată, a competenţei
instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative
ale comisie (conform Glod, citată anterior, § 38), ea observă că, în
speţă, Curtea de Apel Oradea s-a declarat necompetentă, în Decizia sa din data
de 5 aprilie 2000, să analizeze dacă reclamanta avea prin lege dreptul la un
teren în acelaşi loc cu cel ce îi aparţinuse mătuşii sale. Astfel, reclamanta
nu a putut supune decizia luată de o autoritate administrativă care nu
îndeplinea ea însăşi cerinţele unei „instanţe", în sensul art. 6 § 1 din
Convenţie, controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină.
36. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că
imposibilitatea reclamantei de a le face pe instanţe să analizeze dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a i se restitui un teren pe
vechiul amplasament, în cadrul contestaţiei sale împotriva unei decizii
administrative ce statua asupra drepturilor sale civile, încalcă însăşi
substanţa dreptului său de acces la o instanţă (conform Glod, citată
anterior, § 39).
37. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
III. Asupra
pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
38. Reclamanta se plânge că, din cauza
soluţiei date contestaţiei sale de către instanţele naţionale, ea a suferit o
atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză
de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor
de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
39. Guvernul contestă acest argument.
40. Curtea constată că acest capăt de cerere este
legat de cel analizat mai sus şi trebuie, aşadar, declarat admisibil.
41. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6
(paragraful 37 de mai sus), Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze
separat dacă în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi (vezi, printre
altele, Glod, citată anterior, § 46, şi, mutatis mutandis, hotărârile
Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I; Biserica
Catolică din Chania împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII,
§50).
IV. Asupra
aplicării art. 41 din Convenţie
42. Conform art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
Inaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă
a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
43. Reclamanta solicită cu titlu de daune
materiale pe care le-ar fi suferit restituirea în natură a terenului în
suprafaţă de 3,30 ha situat pe vechiul său amplasament sau, în subsidiar, o
sumă ce corespunde valorii bunului imobiliar respectiv, pe care o estimează la
suma de 165.000 euro (EUR). In plus, ea solicită suma de 5.000 EUR cu
titlu de daune morale cauzate de refuzul autorităţilor, de aproape 16 ani, de a
o pune în posesia terenului său pe vechiul amplasament, ceea ce i-a cauzat
suferinţe psihice şi i-a adus un sentiment de nedreptate şi o tensiune
permanentă.
44. Guvernul se opune acordării sumelor solicitate de
reclamantă. El susţine că valoarea terenului agricol în zona în care se află
cel al reclamantei este mai mică decât cea solicitată de aceasta şi atrage
atenţia că ea a perceput în fiecare an un profit din exploatarea terenului
echivalent pe care l-a acceptat implicit în locul terenului solicitat (vezi
paragrafele 7 şi 8 de mai sus). In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul
este de părere că între suferinţele sale şi pretinsele încălcări ale
drepturilor convenţionale nu poate fi stabilită nicio legătură de cauzalitate.
45. Curtea constată că singura bază care trebuie
reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în
faptul că reclamanta nu a beneficiat de accesul la o instanţă pentru a contesta
deciziile comisiei care au statuat asupra drepturilor sale cu caracter civil.
Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procesul
în cazul contrar, dar nu consideră că este nerezonabil să creadă că partea
interesată a suferit o pierdere de şansă reală (conform Pelissier şi Sassi
împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II; Crişan, citată
anterior, § 36; Glod, citată anterior, § 50). Statuând în echitate, conform
art. 41, ea îi atribuie suma de 4.000 EUR cu toate prejudiciile incluse.
B. Cheltuieli de
judecată
46. Reclamanta solicită şi suma de 2.000 EUR cu
titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne.
47. Guvernul consideră că reclamanta nu poate
revendica decât rambursarea cheltuielilor de judecată necesare şi susţinute.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă,
ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai
sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR cu titlu de cheltuieli de
judecată legate de procedura naţională, pe care i-o acordă reclamantei.
C. Dobânzi
moratorii
49. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul
de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art.
44 § 2 din Convenţie, sumele de mai jos:
(i) 4.000 EUR (patru mii euro), cu titlu de daune
materiale şi morale;
(ii) 500 EUR (cinci sute euro), cu titlu de cheltuieli
de judecată;
b) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca la acestea să
fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată
în scris la data de 12 iulie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier