HOTARARE Nr. 0
din 26 ianuarie 2006
in Cauza Lungoci impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 588 din 7 iulie 2006
(Cererea nr. 62.710/00) Strasbourg
Această hotărâre va rămâne definitivă în cazurile
definite în art. 44 alin. 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări
de formă.
In Cauza Lungoci împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
reunită într-o cameră formată din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L.
Caflisch, C. Bîrsan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska,
domnul V. Zagrebelsky, doamnele R. Jaeger, I. Ziemele,
judecători, şi domnul V. Berger,
grefier de secţie, după ce a
deliberat în Camera de consiliu la data de 5 ianuarie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la
această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
62.710/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, doamna Marina Elena Lungoci (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 mai 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta, căreia
i-a fost admisă cererea de acordare a asistenţei juridice, este reprezentată de
către domnul I. Igreţ, avocat
din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna B. Ramaşcanu, agent guvernamental.
3. Reclamanta pretinde, în temeiul art. 6 alin. 1 din
Convenţie, o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă pentru a-şi putea
demonstra titlul de proprietate asupra unui imobil pe care aceasta l-a
moştenit. Ea consideră că acest lucru este o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în
temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii
(art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera însărcinată cu
examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formată în
conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din 31 august 2004, Curtea a declarat
cererea parţial admisibilă.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din
Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată
(art. 52 alin. 1).
7. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin.
1 din Regulament).
IN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanta s-a
născut în anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti.
9. In temeiul unei convenţii încheiate la data de 10
martie 1947 între G.I., N.I. şi M.I., în calitate de proprietari ai unui
imobil, şi R.S. şi M.D. (tatăl reclamantei), în calitate de
reparatori-constructori, înregistrată la Administraţia Financiară a Sectorului
1 din Bucureşti la data de 7 februarie 1947, aceştia din urmă s-au obligat să
repare parterul şi subsolul imobilului mai sus amintit, urmând să obţină în
schimb proprietatea mai multor apartamente pe care trebuiau să le construiască deasupra parterului, o cotă-parte din
terenul aferent acestor apartamente, precum şi două garaje.
10. La data de 6 august 1947, G.I., N.I. şi M.I. au făcut un partaj voluntar, în urma căruia N.I. a
devenit proprietarul exclusiv al imobilului anterior amintit.
11. In 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare
nr. 92/1950, unul dintre apartamentele imobilului a devenit proprietatea
statului, restul imobilului fiind confiscat de către Partidul Comunist, prin
Hotărârea Consiliului de Miniştri din 7 iulie 1950. Ulterior, prin Hotărârea
din 26 martie 1955, Consiliul de Miniştri şi-a apropriat acea parte a
imobilului identificată prin
Hotărârea din 7 iulie, menţionată mai sus. Din probele administrate de cele
două părţi rezultă că o societate de stat, denumită în prezent H., a fost însărcinată cu administrarea
întregului imobil, prin Decizia Tribunalului Popular al Raionului Stalin din 3
mai 1955.
1. Prima acţiune în
revendicare
12. La data de 6
aprilie 1992, reclamanta, în calitate de moştenitoare a lui M.D., a introdus
împotriva societăţii H. o acţiune în revendicare în ceea ce priveşte
apartamentele ce aparţinuseră tatălui său. Ea a afirmat că statul îşi
apropriase această proprietate fără titlu valabil. Ulterior, reclamanta şi-a
îndreptat acţiunea şi împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti (Consiliul).
13. La data de 27
octombrie 1993, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti i-a admis cererea. Aceasta a
statuat că acea convenţie încheiată între tatăl său şi proprietarii imobilului
avea valoare de titlu de proprietate şi că, în calitate de moştenitoare, ea se
putea pretinde titulara dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 5
şi 7. Mai mult, instanţa a constatat că statul nu şi-a putut dovedi dreptul de
proprietate asupra imobilului şi a conchis că acesta fusese transferat în mod
abuziv în patrimoniul statului. Instanţa a dispus ca societatea H. şi Consiliul
să pună reclamanta în posesia apartamentelor sale şi să îi înscrie dreptul de
proprietate în registrul de inscripţiuni imobiliare.
14. Consiliul a introdus apel împotriva acestei
sentinţe, arătând că imobilul devenise proprietatea statului în baza Decretului
de naţionalizare nr. 92/1950 şi că, în plus, tatăl reclamantei nu formulase
nicio contestaţie împotriva acestei măsuri, conform legislaţiei în vigoare la
data respectivă. De asemenea, Consiliul a afirmat că reclamanta nu solicitase
recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului
aferent apartamentelor sale, în baza unei legi din 1991.
15. La data de 13 mai 1994, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a respins apelul introdus de Consiliu ca nefondat. Reluând
argumentele judecătoriei, acesta a considerat, la rândul său, că naţionalizarea
nu avusese temei juridic.
16. La data de 3 decembrie 1994, Curtea de Apel
Bucureşti a admis recursul Consiliului împotriva acestei decizii, a casat
decizia tribunalului şi, pe fondul cauzei, a considerat că acea convenţie
semnata la data de 10 martie 1947 nu transferase dreptul de proprietate, în
ciuda autentificării şi transcrierii sale în registrul de inscripţiuni
imobiliare, şi că, în lipsa unui act de transfer al proprietăţii, convenţia respectivă nu avea valoare de
titlu de proprietate. In consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins
acţiunea în revendicare a reclamantei ca neîntemeiată.
2. Acţiunea în constatarea
valabilităţii convenţiei din 1947
17. La data de 17
octombrie 1995, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o
acţiune îndreptată împotriva lui I.L. (fiica lui N.I.), cu scopul de a constata
valabilitatea convenţiei încheiate la data de 10 martie 1947 între tatăl său şi
terţii menţionaţi mai sus (paragraful 9 de mai sus) şi de a i se recunoaşte
astfel calitatea de proprietar al celor trei apartamente construite deasupra
parterului imobilului în litigiu.
18. La data de 28 martie 1997, instanţa i-a admis
cererea şi a constatat că ea era proprietara apartamentelor nr. 3, 5 şi 7 din
imobil, precum şi a cotei-părţi din terenul aferent. Aceasta a reţinut că
obiectul cererii era constatarea de către instanţe a dreptului de proprietate
al reclamantei asupra părţii litigioase a imobilului. Instanţa a reţinut că, în
virtutea convenţiei din 1947, părţile la convenţie ar fi trebuit să
întocmească, la sfârşitul lucrărilor prevăzute de actul respectiv, un
proces-verbal de livrare în baza căruia dreptul de proprietate asupra celor
trei apartamente ar fi fost transferat reparatorilor-constructori ai
imobilului. Apoi a mai adăugat:
„(...) ceea ce reclamanta doreşte să obţină prin
această acţiune este constatarea, pe calea unei hotărâri judecătoreşti, a
tranzacţiei intervenite între părţi (la convenţia din 1947), care nu ar putea
avea putere juridica în lipsa procesului-verbal de
livrare necesar pentru transferul dreptului de proprietate asupra
apartamentelor construite deasupra parterului."
19. In sfârşit, instanţa a mai adăugat că, deşi în
momentul pronunţării sentinţei imobilul aparţinea statului, reclamanta avea
interesul să introducă o asemenea acţiune pentru a beneficia de indemnizaţia
prevăzută de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu
modificările ulterioare (Legea nr. 112).
Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare. 3. Cea
de a doua acţiune în revendicare
20. La o dată
neprecizată, reclamanta a introdus în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti
o nouă acţiune in revendicare imobiliară împotriva Consiliului, întemeindu-şi
acţiunea pe Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997. Ea a revendicat
apartamentele nr. 3, 5 şi 7 din imobilul litigios.
21. La data de 30
noiembrie 1998, instanţa a respins acţiunea datorită autorităţii de lucru
judecat, considerând că o altă instanţă se pronunţase deja în privinţa
dreptului de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente, în
procedura care s-a finalizat cu Decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti
din 3 decembrie 1994. Instanţa a analizat dacă există o identitate de părţi şi
de obiect între cele două acţiuni în revendicare:
„[...] in temeiul articolului 1201 din Codul civil,
instanţa consideră [...] că există o identitate de părţi, de obiect şi de cauză
[a celor două acţiuni]. Identitatea părţilor presupune participarea aceloraşi
persoane în aceeaşi calitate [...]. S-a constatat identitatea de obiect, adică
[...] dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. Prin urmare, instanţa
[...] va respinge acţiunea reclamantei."
22. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Ea a afirmat că nu
există o autoritate de lucru judecat, noua acţiune în revendicare fiind
întemeiată pe o altă cauză, şi anume Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie
1997, prin care s-a constatat dreptul său de proprietate asupra celor trei
apartamente.
23. La data de 17 iunie
1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantei, reluând
argumentele tribunalului referitoare la autoritatea de lucru judecat.
24. Mai mult, aceasta a considerat că Sentinţa rămasă
definitivă din 28 martie 1997 nu avea nicio influenţă asupra prezentei acţiuni
şi că reclamanta s-ar fi putut prevala de sentinţa respectivă în cadrul unei
cereri de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994.
25. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii. Ea a afirmat că, întrucât prima sa
acţiune fusese respinsă pe motivul lipsei titlului şi din moment ce Sentinţa
din 28 martie 1997 ţinea loc de titlu, o nouă acţiune ar trebui admisă.
26. La data de 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie i-a respins recursul, pe motiv că nu a prezentat
nici „actul de transfer al proprietăţii apartamentelor", nici
procesul-verbal de livrare prevăzut în convenţia din 1947, drept care exista
autoritate de lucru judecat.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
A. Codul civil
27. Articolul pertinent din Codul civil prevede
următoarele:
„Articolul 1201 Este
lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este
întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în
contra lor în aceeaşi calitate."
B. Codul de procedură civilă
28. Articolele pertinente din Codul de procedură
civilă prevăd următoarele:
„Articolul 111
Partea care are interes poate să facă cerere pentru
constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită
dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Articolul 322
Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa
de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o
instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în
următoarele cazuri:
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit
înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a
desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere.
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de
instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină,
între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă
să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate."
Conform jurisprudenţei constante a instanţelor române,
la data adoptării hotărârii atacate trebuie să existe „înscrisuri decisive
noi" necesare revizuirii unei hotărâri definitive, iar un act eliberat
după acea dată nu este considerat astfel.
„Articolul 324
Termenul de revizuire este de o lună si se va socoti:
4. in cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua
în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă ori, după caz, din ziua în
care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care
s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
Articolul 327
Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va
schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. [...]"
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
29. Reclamanta pretinde
că i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie din cauza respingerii, de către
instanţele interne, a celei de-a doua acţiuni în revendicare a sa, pe motiv că
exista autoritate de lucru judecat. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie,
care prevede următoarele, în partea sa pertinentă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî[...] asupra
contestaţiilor referitoare la încălcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil [...]."
30. Guvernul consideră că autoritatea de lucru judecat
face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă,
contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii
procedurii. Cu toate acestea, consideră că autoritatea de lucru judecat nu
afectează, în speţă, substanţa dreptului reclamantei de a avea acces la o
instanţă, in măsura în care instanţele naţionale s-au pronunţat asupra
temeiniciei cererii sale în cadrul primei acţiuni în revendicare. Nu se poate
lua în discuţie încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în cazul în care
principiul autorităţii de lucru judecat a fost aplicat în mod greşit de către
instanţe. Guvernul consideră că, în speţă, instanţele interne au stabilit în
mod corect că există autoritate de lucru judecat, cauza celor două acţiuni în
revendicare aduse de reclamantă în faţa instanţelor naţionale fiind aceeaşi, şi
anume convenţia din 1947 şi efectele sale juridice.
Acţiunea introdusă de către reclamantă, ce s-a încheiat
prin Sentinţa din 28 martie 1997, nu a transferat un drept de proprietate în
patrimoniul său şi, astfel, nu a creat un nou raport juridic. Prin urmare, nu
era vorba decât de un nou mijloc de probă, ce nu putea constitui cauza celei
de-a doua acţiuni în revendicare.
31. In observaţiile sale complementare (ulterioare
datei de 31 august 2004, dată la care Camera a declarat cererea parţial
admisibilă), Guvernul pune accentul pe faptul că excepţia lucrului judecat
constituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, care respectă cerinţele
impuse de jurisprudenţa Curţii în materie. Mai exact, ea urmărea un scop
legitim, şi anume securitatea raporturilor juridice, existând un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (Stubbings
şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 octombrie 1996,
Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1502, § 50, Ashingdane împotriva Regatului Unit, Hotărârea
din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, § 57, şi Levages Prestations
Services împotriva Franţei, Hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegere de
hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1543, § 40). Mai mult, Guvernul reaminteşte
faptul că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne pertinente, printre
care şi excepţia lucrului judecat, incumbă în primul rând instanţelor
naţionale.
32. Reclamanta combate
argumentele Guvernului, considerând că Sentinţa din 28 martie 1997, care a
constatat dreptul de proprietate al acesteia, a constituit un titlu ce nu exista în momentul primei acţiuni în
revendicare. Astfel, cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare era sentinţa
mai sus menţionată şi nu convenţia din 1947. Curtea Supremă de Justiţie, prin
Decizia rămasa definitivă din 17 decembrie 1999, a constatat şi ea faptul că
acea convenţie din 1947 nu transferase dreptul de proprietate asupra părţii
litigioase a imobilului, însă ulterior a ignorat Sentinţa din 28 martie 1997.
33. Ca reacţie la
observaţiile complementare ale Guvernului, reclamanta îşi reiterează
argumentele pe care Ie-a prezentat în primele observaţii şi arată că instanţele
naţionale sesizate cu cea de-a doua acţiune în revendicare nu şi-au dat
osteneala să justifice identitatea de cauză dintre cele două acţiuni.
34. Curtea a statuat
deja că art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să
analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea
din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). In cauză se constată că
reclamanta s-a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul
judiciar intern, şi anume de o acţiune de constatare a valabilităţii unui drept
cu caracter civil, urmată de o acţiune în revendicare ce a dus la Hotărârea
rămasă definitivă din 17 decembrie 1999.
35. In sine, aceasta nu respecta în mod necesar
imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie: mai trebuie constatat faptul că
nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională era suficient pentru a-i
asigura persoanei „dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul de
preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E.
împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri si
decizii 1998-VIII, p. 3349, § 44, si Yagtzilar si alţii împotriva Greciei, nr.
41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).
36. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este
absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar
natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare,
statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile
aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până
într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. In plus, aceste
restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc
un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele
utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai
sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26).
37. Curtea observa că
instanţele naţionale au respins cea de-a doua acţiune în revendicare a
reclamantei, în temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv că exista
autoritate de lucru judecat cu prima acţiune în revendicare pe care partea
interesată o formulase. Ea consideră, împreună cu Guvernul, că excepţia
autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim deoarece ea viza, fără
nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine,
el merită, în speţă, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul
general al cauzei. In cauza de faţă rolul Curţii nu este nicidecum să
controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea
în care aceste instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare introdusă
de către reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de
autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie (Yagtzilar
şi alţii menţionată mai sus, § 25, si Skondrianos
împotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 şi 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003).
38. Prima acţiune în revendicare a fost respinsă de
către instanţele naţionale pe motiv că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de
proprietate asupra apartamentelor în cauză (paragraful 16 de mai sus). Deşi în
urma acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţă rămasă definitivă prin care
se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective, şi
anume Hotărârea din 28 martie 1997, ea nu şi l-a putut demonstra în cadrul
celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către
instanţele naţionale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu
Decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat
un nou temei pentru acţiunea sa (paragraful 20 de mai sus).
39. Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte
clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de
o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză - a celor două acţiuni
(paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea
de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei
identităţi de cauză a celor două acţiuni (paragraful 21
de mai sus).
40. Curtea mai constată că, atunci când a statuat
asupra recursului, Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei
referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici
actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din
1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinţa rămasă
definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte
procesul-verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei
din 1947 au omis să îl redacteze (paragraful 18 de mai sus).
41. In plus, Curtea observă că nici o instanţă nu a
explicat motivele pentru care Sentinţa rămasă definitiva din 28 martie 1997 nu
a constituit un act care constată dreptul de proprietate, asa cum susţinea
reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea
calificare. In această situaţie, nu este exagerat să considerăm că Sentinţa
definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este
lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de
posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care
aceasta i l-a recunoscut.
42. In această privinţă, Curtea observă că Curtea de
Apel Bucureşti a indicat faptul că reclamanta s-ar fi putut prevala de această
sentinţă printr-o cerere de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. Art. 322
din Codul de procedură civilă, aşa cum este el interpretat de către instanţele
interne (paragraful 28 de mai sus), prevede, ca o condiţie de admisibilitate a
cererii, în special existenţa unei aprobe decisive noi" în momentul
pronunţării deciziei a cărei revizuiri se solicită. Or, Curtea relevă faptul că
Sentinţa din 28 martie 1997 era ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate,
şi anume Decizia din 3 decembrie 1994. Pe cale de consecinţa, această cale nu
oferea reclamantei o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce
constituie o ingerinţă în drepturile sale.
43. In lumina celor de mai
sus, Curtea consideră că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara
acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin.
1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară
şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei
sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.
44. In concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
45. Reclamanta
consideră că apartamentele în cauză nu au devenit niciodată proprietatea
statului. Mai mult, ea se plânge că nu se poate bucura de dreptul său de proprietate
asupra acestor apartamente. Ea se consideră victima unei încălcări a dreptului
său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede
următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
46. Guvernul consideră că reclamanta nu are nici un
„bun" şi nici o „speranţă legitimă" de a obţine recunoaşterea
dreptului său de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, în sensul
jurisprudenţei organelor Convenţiei referitoare la art. 1 citat mai sus [Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr.
44.912/98, § 51-54]. El consideră că acţiunea ce s-a încheiat prin Sentinţa
rămasă definitivă din 28 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu
i-a recunoscut reclamantei decât calitatea de „fost proprietar" în sensul
Legii nr. 112/1995 şi nu i-a transferat un drept de proprietate asupra părţii
litigioase a imobilului, intrată în patrimoniul statului în 1950, aşadar,
înainte de ratificarea Convenţiei de către România la data de 20 iunie 1994.
47. Reclamanta consideră că apartamentele pe care
Ie-a revendicat nu au intrat niciodată în patrimoniul statului, hotărârile
Consiliului de Miniştri din 1950 şi 1955 nefiind legi, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1. Ea consideră că are un „bun" recunoscut prin Sentinţa
din 28 martie 1997, a cărui posesie a pierdut-o temporar şi abuziv în favoarea
statului. Ea arată şi că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede că persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate fără
titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar pe care o aveau la data
naţionalizării.
48. Curtea consideră că acest capăt de cerere este
direct legat de cel analizat din perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 40 şi 41 de mâi sus, aceasta
consideră că nu există motive să se statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod
împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, si Albina
împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
49. Conform
prevederilor art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
50. Reclamanta solicită, pe baza unui raport de
expertiză, 361.343 euro, reprezentând valoarea celor trei apartamente în cauză
şi a terenurilor aferente. De asemenea, ea solicită o sumă de 368.483 euro
corespunzătoare chiriilor pe care le-ar fi putut încasa pentru apartamente
între luna ianuarie 1997 şi data realizării raportului de expertiză, şi anume
luna septembrie 2004.
Mai mult, ea solicită 20.000 euro cu titlu de daune
morale pentru neplăcerile şi frustrările pe care i le-au produs instanţele
naţionale prin respingerea celei de-a doua acţiuni în revendicare pe motiv de
autoritate de lucru judecat.
51. Guvernul consideră că sumele solicitate cu titlu
de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a apartamentelor
revendicate. Conform raportului de expertiză prezentat, valoarea celor trei apartamente şi a terenurilor
aferente a fost estimată la 107.393 euro. In ceea ce priveşte lipsa de
folosinţă, Guvernul subliniază că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în
materie, nicio reparaţie nu trebuie acordată reclamantei (Popa si alţii
împotriva României, nr. 31.172/96, § 55, 29 aprilie 2003). In orice caz, Guvernul subliniază că în această privinţă
expertiza ar fi trebuit să ţină cont de valoarea chiriei stabilite de
prevederile legale în vigoare la data respectivă.
In ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră
că suma solicitată este exagerată şi că nu s-a stabilit nicio legătură de
cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului
reclamantei de a avea acces la justiţie. In opinia sa, o eventuală constatare a
încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie
echitabilă satisfăcătoare.
52. Curtea observă că, în speţă, singurul temei ce
trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că
reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie pentru a-şi
revendica bunurile imobiliare, încălcându-se art. 6 din Convenţie.
53. In ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material,
Curtea nu poate specula la ce rezultat ar fi putut duce cea de-a doua acţiune
în revendicare dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu are
motive pentru care să îi acorde reclamantei despăgubiri cu acest titlu (vezi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).
54. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea
consideră că reclamanta a suferit o frustrare din cauza respingerii celei de-a
doua acţiuni în revendicare. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 5.000 euro
cu titlu de prejudiciu moral.
55. Curtea reaminteşte şi jurisprudenţa sa bine
stabilită, conform căreia în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie trebuie ca
reclamantul să fie repus, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în
care s-ar fi aflat dacă n-ar fi existat încălcarea cerinţelor acestui articol [Piersack împotriva Belgiei (art. 50),
Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotărâre prin
care se constată o încălcare
determină pentru statul pârât obligaţia juridică nu numai de a plăti persoanei
interesate sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi de a
alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, măsurile
generale şi/sau, dacă este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa
juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de către Curte şi
pentru a-i şterge pe cât posibil consecinţele, astfel încât să restabilească,
în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia [llascu si alţii
împotriva Moldovei si Rusiei (GC), nr. 48.787/99,
§487, CEDO 2004-VII].
56. Art. 322 alin. 9 din Codul
de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în
care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea
consideră că atunci când conchide că un reclamant nu a avut acces la o instanţă
stabilită prin lege, reparaţia cea mai potrivită ar fi, în principiu,
rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea
cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi, mutatis
mutandis, Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01,
§ 86, 18 mai 2004, Gengel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23
octombrie 2003, Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29
ianuarie 2004, si Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29
iulie 2004).
B. Cheltuieli de judecată
57. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de
judecată, însă nu îşi detaliază şi nici nu îşi justifică cererea, făcând
referire numai la raportul de expertiză realizat pentru stabilirea
prejudiciului material.
58. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de
judecată, cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile.
59. Totuşi, în speţă, deoarece reclamanta nu a
precizat valoarea acestor cheltuieli şi nu a depus niciun document justificativ
în acest sens, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi
60. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie;
2. hotărăşte că nu se impune analiza pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să asigure, în termen de 6 luni de
la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din
Convenţie, şi dacă reclamanta doreşte acest lucru, redeschiderea procedurii şi
să îi plătească 5.000 (cinci mii) euro cu titlu de daune morale, precum şi
orice altă sumă datorată cu titlu de impozit, convertită în lei româneşti, la
cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv
şi până la plata efectivă, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă de
întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală
Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu
3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de despăgubire echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 26 ianuarie 2006, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M.
Zupancic,
Preşedinte
Vincent Berger,
grefier