HOTARARE Nr. 0
din 1 decembrie 2005
in Cauza Ilisescu si
Chiforec impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 782 din 15 septembrie 2006
(Cererea nr. 77.364/01)
Strasbourg
Această hotărâre va rămâne definitivă în cazurile
definite în articolul 44 alin. 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor
modificări de formă.
In Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L.
Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I.
Ziemele, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10
noiembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
77.364/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat,
doamna Ioana Ilişescu şi domnul Daniel Chiforec (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 28 aprilie
2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de
stat.
3. Reclamanţii se plâng de lipsa de echitate a
procedurii în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului laşi, datorită faptului că au
fost condamnaţi fără să fie audiaţi personal.
4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii
(art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera însărcinată cu
examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formată în
conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin decizia din 6 ianuarie 2004, Curtea a
declarat cererea admisibilă.
6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a
fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniate (art.
52 alin. 1).
ÎN FAPT
I. Imprejurările cauzei
8. Prima reclamantă,
doamna Ioana Ilişescu, este cetăţean român, născută în anul 1950. Cel de-al
doilea reclamant, fiul său, domnul Dan Gabriel Chiforec, este cetăţean român,
născut în anul 1977. Ei locuiesc la laşi.
9. La data de 14 octombrie 1998, S.T. a depus o
plângere penală împotriva reclamanţilor pentru lovire, ameninţare şi insultă.
El a cerut despăgubiri în valoare de 55 milioane lei. Cauza a fost amânată de
13 ori din cauza unor probleme legate de procedura de citare şi a cererilor de
amânare a termenului formulate de către părţi.
10. Conform încheierilor de şedinţă din dosar, prima
reclamantă a fost prezentă la termenele din 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26
februarie, 9 aprilie, 29 octombrie şi 3 decembrie 1999 şi din 7 ianuarie 2000.
Cel de-al doilea reclamant a fost prezent la termenele din 29 octombrie 1999 şi
7 ianuarie 2000. La data de 29 octombrie 1999, instanţa, la cererea
procurorului B.D., a hotărât să amâne judecarea cauzei, având în vedere lipsa
unui raport de expertiză medicală. La data de 7 ianuarie 2000, instanţa a
hotărât să amâne cauza datorită lipsei martorilor acuzării, a unei cereri
formulate de către cel de-al doilea reclamant, care dorea să angajeze un
avocat, şi a unei cereri formulate de către reprezentantul părţii vătămate,
care a cerut o expertiză medicală. Deşi cei 2 reclamanţi au fost prezenţi la
termene, judecătorul nu i-a audiat.
11. Conform Guvernului, la data de 26 februarie 1999
prima reclamantă a cerut amânarea cauzei pentru a putea fi asistată de un
avocat, iar la data de 2 aprilie 1999 a semnat un contract de asistenţă
juridică cu avocatul T.M. Conform aceloraşi informaţii furnizate de Guvern, la
termenul din 9 aprilie 1999 prima reclamantă a fost asistată de avocatul său,
iar la termenul din data de 2 iulie 1999 ea nu s-a prezentat, însă a fost
reprezentată de avocatul său. Guvernul indică faptul că, la data de 10
septembrie 1999, avocatul a reziliat contractul de asistenţă juridică pe care
îl încheiase cu clienta sa.
12. La termenul din 17 martie 2000, reclamanţii nu
s-au prezentat, partea civilă a fost asistată de avocatul său, iar martorii
acuzării au fost şi ei prezenţi. Judecătorul a considerat că adeverinţele
medicale ale părţii civile şi declaraţiile martorilor acuzării dovedeau
vinovăţia reclamanţilor.
13. Prin sentinţa pronunţată în aceeaşi zi,
Judecătoria laşi a condamnat-o pe prima reclamantă la 3 luni de închisoare
pentru lovire şi a aplicat o amendă de un milion de lei pentru ameninţare. Prin
aceeaşi sentinţă, instanţa l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant la 3
luni de închisoare pentru lovire. Instanţa i-a achitat pentru săvârşirea
infracţiunii de insultă şi i-a condamnat să-i plătească lui S.T. suma de
treizeci de milioane lei, cu titlul de prejudicii materiale şi morale, şi trei
milioane cinci mii lei cheltuieli de judecată. Instanţa şi-a motivat hotărârea
după cum urmează:
„[...] Inculpaţii nu s-au prezentat în instanţă pentru
a formula probe în apărare şi au solicitat termen pentru a-şi angaja apărător.
Deşi dosarul este înregistrat pe rolul Judecătoriei laşi începând cu data de 14
octombrie 1998 până la pronunţare, 17 martie 2000, şi legal citaţi în conformitate
cu dispoziţiile art. 177 - 179 din Codul de procedură penală, inculpaţii nu
s-au folosit de beneficiile acordate de lege pentru a-şi apăra poziţia
procesuală [...]"
14. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei
sentinţe, plângându-se de faptul că nu au avut posibilitatea să fie audiaţi
personal de către primii judecători, drept care nu şi-au putut dovedi
nevinovăţia.
15. La termenul din 26 septembrie 2000, reclamanţii au
fost prezenţi şi asistaţi de un avocat. La 28 noiembrie şi 31 octombrie 2000,
prima reclamantă a fost prezentă, iar al doilea reclamant a fost reprezentat de
avocatul său. Deşi prezenţi la termene, reclamanţii nu au fost audiaţi
personal. De fiecare dată, cauza a fost amânată pe motiv de neîndeplinire a
procedurii de citare în ceea ce priveşte partea vătămată.
16. La data de 30 ianuarie 2001, Tribunalul laşi a respins recursul ca nefondat. Tribunalul a
considerat că judecătoria a administrat toate probele necesare pentru a
soluţiona cauza şi că declaraţiile martorilor şi certificatele medicale erau
suficiente pentru a judeca cauza.
17. La data de 7 aprilie 2001,
reclamanţii au formulat o cerere în vederea promovării unui recurs în anulare
la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cerere care a fost
respinsă prin adresa din 17 mai 2001.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
A. Codul de procedură penală
18. Dispoziţiile
pertinente ale Codului de procedură penală stabilesc următoarele:
Articolul 6
„Dreptul de apărare este garantat învinuitului,
inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. In cursul procesului penal,
organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze
probele necesare în apărare."
Articolul 291
„Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt
legal citate şi procedura este îndeplinită. Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei
[...]".
Articolul 321
„Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii,
când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti.
Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după
ascultarea acestuia."
Articolul 322
„Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire
actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă
învinuirea ce i se aduce."
Articolul 323
„Instanţa procedează apoi la ascultarea
inculpatului. Inculpatul
este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în
judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri
ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea
civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de
apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face [...] Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar."
Articolul 324
„Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia
dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflării
adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi,
fără ca ceilalţi să fie de faţă. Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu
celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţi
inculpaţi sau a unora dintre ei."
Articolul 197
„Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a
adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui
act."
Articolul 3856
„[...]
(3) Recursul declarat împotriva unei hotărâri care,
potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de
casare prevăzute de art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi
cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate
aspectele."
Articolul 3859
„Hotărârile sunt supuse casării în următoarele
cazuri:
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte
reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele
probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să
garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului."
Articolul 38515
„Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din
următoarele soluţii:
2. admite recursul, casând hotărârea atacată si
[...]
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs
în celelalte cazuri decât cele prevăzute la lit. c)."
Articolul 38516
„Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine
cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi
administrate, fixând termen pentru rejudecare
[...]"
Articolul 38519
„Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate
se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II,
capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător."
B. Jurisprudenţa
19. Prin Decizia nr. 753 din 5
noiembrie 1998, Curtea de Apel Cluj, sesizată cu recursul unui acuzat condamnat
fără să fi fost audiat de primii judecători şi nici de judecătorii din apel, a
casat hotărârile instanţelor inferioare şi a trimis cauza spre rejudecare,
dispunând ca primii judecători să audieze reclamantul personal. Invocând art.
322 din Codul de procedură penală, curtea a estimat că audierea unui inculpat,
impusă de respectarea drepturilor la apărare, reprezenta o obligaţie pentru
instanţele interne. In fine, aceasta a estimat că hotărârile instanţelor
inferioare nu se bazau pe fapte incontestabile şi stabilite în mod concret,
deoarece ele se bazau numai pe declaraţiile inculpatului din faza urmăririi
penale.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
20. Reclamanţii
pretind că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Judecătoriei şi a
Tribunalului laşi, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî[...]
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa."
21. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost
condamnaţi de către Judecătoria şi Tribunalul laşi fără ca acestea să-i fi
audiat personal.
22. Guvernul consideră că, în speţă, se disting două
chestiuni diferite: cea legată de asistarea reclamanţilor de către un avocat şi
cea a prezenţei lor la şedinţele de judecată.
23. In ceea ce priveşte primul aspect, Guvernul
reaminteşte că, în speţă, asistarea de către un avocat din oficiu nu era
necesară deoarece reclamanţii nu se aflau în situaţia prevăzută de art. 171
alin. 3 din Codul de procedură penală (infracţiune pedepsită cu pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani).
24. In ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect,
Guvernul consideră că procedura trebuie analizată în ansamblul ei şi că, având
în vedere circumstanţele cauzei, faptul că reclamanţii nu au fost audiaţi
personal de către instanţă înainte de a fi condamnaţi este rezultatul
comportamentului lor „culpabil" şi al frecventelor lor absenţe. Acesta
adaugă că reclamanţii nu au făcut nimic pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a
contesta argumentele părţii vătămate.
25. Conform celor arătate de Guvern, chiar dacă
reclamanţii au fost prezenţi la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie
2000, judecătorii au fost împiedicaţi de motive obiective să-i audieze
personal.
26. Guvernul afirmă că, în ceea ce priveşte termenele
din 5 noiembrie şi 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 28
mai, 2 iulie şi 10 septembrie 1999, judecătorul de primă instanţă a hotărât
amânarea pe motiv că reclamanţii nu s-au prezentat la aceste şedinţe de
judecată. Conform celor arătate de Guvern, la termenul din 9 noiembrie 1998
judecarea cauzei a fost amânată din cauza solicitării de informaţii formulate
de instanţă către poliţia municipală. La data de 21 ianuarie 1999, instanţa a
ordonat grefei să repete procedura de citare, din cauza unei erori în ceea ce
priveşte numele reclamantului. La data de 26 februarie 1999, reclamanţii au
cerut amânarea judecării cauzei pentru a-şi putea angaja un apărător. In sfârşit,
la data de 2 iulie 1999, instanţa a amânat judecarea cauzei pentru 10
septembrie 1999, dată la care părţile ar fi trebuit să fie audiate şi să li se
ofere posibilitatea de a administra probe.
27. Conform celor arătate de Guvern, amânările repetate
ale instanţei se datorează diverselor chestiuni prealabile, cum ar fi
verificarea identităţii părţilor, procedura de citare a inculpaţilor, precum şi
cererile de amânare formulate de către părţi. Guvernul invocă art. 291 alin. 2
din Codul de procedură penală şi reaminteşte faptul că absenţa părţilor nu împiedică judecarea cauzei. In fine,
acesta consideră că reclamanţii nu au făcut niciun demers pentru a-şi dovedi
nevinovăţia, deoarece nu au furnizat „nici cea mai mică dovadă în favoarea
lor".
28. Guvernul reaminteşte că un stat nu poate fi
considerat răspunzător atunci când un inculpat, citat legal şi informat despre
motivele acuzării sale, renunţă în mod expres la dreptul de a se prezenta în
instanţă şi de a se apăra (Cauza Poitrimol împotriva Franţei, Hotărârea
din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A, p. 13, § 31). Atitudinea
reclamanţilor ar echivala cu o renunţare la dreptul de a apărea în instanţă şi
de a se apăra.
29. In ceea ce priveşte echitatea procedurii în faţa
instanţei de recurs, Guvernul subliniază faptul că art. 6 alin. 1 nu impune
dreptul la o audiere publică sau prezenţa acuzatului în persoană (Cauza Sigurthor Arnarrson împotriva Islandei, nr.
44.671/98, 15 iulie 2003, § 30).
30. In sfârşit, Guvernul subliniază că situaţia este
diferită de cea a Cauzei Constantinescu împotriva
României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) deoarece, în prezenta cauză, instanţa sesizată cu
soluţionarea recursului reclamanţilor nu a făcut altceva decât să confirme
hotărârea de condamnare iniţială.
31. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei
arată că, conform art. 69 din Codul de procedură penală, declaraţiile
inculpaţilor au ca scop descoperirea adevărului. Conform art. 70 alin. 2 din
acelaşi cod, instanţa trebuie să informeze inculpatul despre motivele acuzării
sale şi să-i ceară să furnizeze toate informaţiile legate de faptele ce
constituie baza acuzării. Reclamanţii afirmă că, în speţă, inechitatea
procedurii este „evidentă" deoarece probele pe care aceştia le-au furnizat
atestă faptul că instanţele interne i-au privat de dreptul de a fi audiaţi
personal înainte de a-i condamna.
32. Conform celor declarate de reclamanţi, de-a lungul
a 13 şedinţe de judecată, amânată din diferite motive, în 29 octombrie, 3
decembrie 1999 şi 7 ianuarie 2000 judecătoria avea posibilitatea şi datoria
legală de a-i audia personal. Ei afirmă că în timpul procedurii în recurs,
tribunalul a omis să verifice legalitatea sentinţei de condamnare şi a
considerat că dovezile administrate la dosar sunt suficiente pentru a soluţiona
cauza.
33. Curtea reaminteşte faptul că prezentarea la
proces a unui acuzat are o importanţă capitală atât din punctul de vedere al
dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica
exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile părţii
vătămate, ale cărei interese trebuie protejate, cât şi cele ale martorilor
(Cauza Poitrimol citată
mai sus, p. 13, § 35).
34. Curtea reaminteşte faptul că o procedură care se
desfăşoară în lipsa acuzatului nu este, în principiu, incompatibilă cu
Convenţia, dacă acuzatul poate obţine ulterior ca o instanţă să statueze din
nou, după ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept
(Cauza Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29).
35. Aşadar, Curtea trebuie să analizeze dacă, în
circumstanţele cauzei, particularităţile procedurii naţionale, privită în general, ar justifica o
derogare de la acest principiu.
36. Curtea observă că nu se contestă faptul că
reclamanţii au fost condamnaţi de către Judecătoria laşi fără a fi fost audiaţi
personal (paragraful 10 de mai sus). Aceasta observă că, în conformitate cu
dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală, instanţa ar fi trebuit
să-i audieze personal înainte de a-i condamna (paragraful 18 de mai sus). De
asemenea, aceasta observă că, în dreptul român, încălcarea dispoziţiilor
privitoare la desfăşurarea examinării cauzei (art. 321, 322 şi 323 din Codul de
procedură penală) constituie o încălcare a drepturilor la apărare, sancţionată
prin nulitatea hotărârii în cauză (paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
37. Curtea observă că modalităţile de aplicare a art.
6 în căile de atac depind de caracteristicile procedurii de care este vorba;
trebuie ţinut cont de întreaga procedură internă şi de rolul cuvenit instanţei
de control în ordinea juridică naţională (Cauza Botten
împotriva Norvegiei, Hotărârea din 19 februarie
1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I, p.
141, § 39).
38. Curtea reaminteşte că, în cauza de faţă, competenţa
Tribunalului laşi, în calitate de instanţă de recurs, este stabilită în art. 38515 şi 38516 din Codul de procedură penală.
Conform art. 38515,
instanţa respectivă nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar
avea această posibilitate.
39. Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de
control este competentă să examineze cauza în fapt şi în drept şi să analizeze
per ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, aceasta nu poate, din
motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără o
apreciere directă a mărturisirilor prezentate în persoană de către acuzat, care
susţine că nu a comis fapta considerată a fi o infracţiune (Cauza Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea
din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32).
40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor
conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să
corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând
sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei
acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii
vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la
readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 38515 şi 38516). Prin urmare, Curtea consideră că
o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi
confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să
interogheze eventuali martori.
41. In ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor
şi eventuala lor „renunţare la dreptul de a se apăra", Curtea reaminteşte
faptul că o renunţare la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie
să fie stabilită în mod neechivoc (Cauza Colozza citată mai sus, § 28). Or, Curtea nu identifică niciun element care
să ateste o eventuală renunţare a reclamanţilor de a se apăra.
42. Curtea reaminteşte că deja a constatat încălcarea
art. 6 alin. 1 din cauza condamnării unui acuzat fără ca acesta să fi avut
posibilitatea să administreze probe şi să se apere (conform, mutatis mutandis, Cauzei Constantinescu
citate mai sus, ( 56-61).
43. In aceste condiţii, Curtea consideră că s-a
încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41
din Convenţie
44. Conform
prevederilor art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
45. Cu titlu de prejudiciu
material, reclamanţii solicită rambursarea amenzii penale pe care au plătit-o
în urma condamnării lor, adică 33.500.000 lei (ROL). Ei pretind că au suferit
un prejudiciu moral considerabil, cu „consecinţe negative asupra vieţii lor
sociale, familiale şi profesionale", pentru reparaţia căruia ei solicită
fiecare 500.000 euro (EUR).
46. In ceea ce priveşte amenda penală aplicată
reclamanţilor, Guvernul susţine principiul potrivit căruia Curtea nu poate
specula asupra soluţiei procedurii penale în cazul în care reclamanţii ar fi
fost audiaţi de către instanţele interne (Cauza Sigurthor
Arnarrson citată mai sus, § 42). In ceea ce
priveşte daunele morale, Guvernul consideră suma solicitată de reclamanţi ca
„nejustificată" şi face referire la cauze
similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Cauza Forcellini împotriva
Saint-Marin, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi
(Cauza Constantinescu citată mai sus, § 82).
47. Curtea relevă că singurul fundament ce trebuie
reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în
faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa
instanţelor interne. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei
procesului în cazul contrar, însă nu consideră nerezonabil să creadă că părţile
în cauză au suferit o reală pierdere de şansă în procesul respectiv (Cauza Pelissier
şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, §
80, CEDO 1999-II).
48. Ca atare, statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamanţilor împreună suma de 3.000 EUR.
B. Cheltuielile de judecată
49. Reclamanţii solicită 4.683.000 ROL, pentru
cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial şi cheltuieli cu traducerile.
50. Guvernul reaminteşte faptul că cheltuielile de
judecată pot fi acordate dacă au fost într-adevăr impuse reclamanţilor şi dacă
sunt în limite rezonabile şi există raport de cauzalitate cu încălcarea
constatată. Acesta citează în special hotărârile în Cauza Cvijetic împotriva
Croaţiei din 26 februarie
2004, § 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva
Lituaniei din 6 martie 2003, § 55.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
s-au stabilit veridicitatea lor, necesitatea lor şi caracterul lor rezonabil. In speţă şi ţinând seama de elementele
pe care le deţine şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că suma
de 162 EUR este rezonabilă cu titlu de cheltuieli de judecată ale procedurii şi
o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzile moratorii
52. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie;
2. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească reclamanţilor
împreună, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii,
conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) cu
titlu de daune morale, precum şi 162 EUR (una sută şaizeci şi doi euro) drept
cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de
impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv
şi până la plata efectivă, această sumă să fie purtătoare de dobândă simplă, a
cărei rată să fie egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale
Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
3. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
surplus.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
Preşedinte
Vincent Berger,
grefier