SECŢIA A TREIA
Strasbourg(Cererea nr. 13.524/05)DEFINITIVĂ4 MARTIE 2013Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Petruş Iacob împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la 13 noiembrie 2012,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererea nr. 13.524/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petruş Iacob (reclamantul), a sesizat Curtea la 10 martie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul susţine că a fost supus unor rele tratamente de către agenţii de poliţie şi că ancheta care a urmat nu a fost una efectivă.4. La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte în Brăila.A. Incidentul din 14 august 20017. La 14 august 2001, Garda Financiară din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a efectuat un control într-o piaţă din Brăila unde reclamantul vindea cartofi. Ofiţerul-şef şi alţi 2 ofiţeri i-au solicitat reclamantului să prezinte certificatul de producător pentru marfa pe care o vindea.8. Ofiţerii Gărzii Financiare au întocmit un proces-verbal de contravenţie împotriva reclamantului, pe motiv că acesta nu a prezentat certificatul de producător, şi au vrut să înceapă confiscarea produselor. Reclamantul a protestat cu voce tare împotriva acestei măsuri.9. Considerând comportamentul reclamantului agresiv, ofiţerul-şef al Gărzii Financiare a solicitat prin telefon ajutorul poliţiei. O echipă de intervenţie rapidă formată din 3 agenţi de poliţie, dintre care 2 erau mascaţi, a ajuns la faţa locului.10. Ofiţerii Gărzii Financiare i-au solicitat reclamantului să îşi conducă maşina cu marfa într-un loc unde aceasta să poată fi cântărită. Reclamantul a refuzat să conducă maşina pe motiv că băuse deja două beri. În semn de protest faţă de confiscarea produselor sale, el s-a agăţat de un gard şi a început să strige.11. Pentru a-l imobiliza pe reclamant, poliţiştii mascaţi au folosit de două ori spray lacrimogen în direcţia feţei lui şi l-au încătuşat. Apoi, aceştia l-au târât până la maşina de poliţie.12. La 16 august 2001, reclamantul a consultat un medic legist şi, la 19 august 2001, i s-a eliberat un certificat medico-legal. Conform medicului legist, reclamantul prezenta:
– o zonă de hiperemie neuniformă între sprâncene şi o leziune sub sprânceana dreaptă de aproximativ 3,5 cm/1 cm, cu aspectul unei arsuri de gradul I;
– o zonă cu aspect similar la rădăcina nasului de aproximativ 3,5/1 cm;
– o zonă iritată şi roşie sub bărbie şi o leziune de aproximativ 6,5 cm/4 cm în partea dreaptă a feţei cu aspectul unei arsuri de gradul doi şi trei... 13. Medicul legist a considerat că leziunile puteau data din 14 august 2001 şi că necesită între 15 şi 17 zile de îngrijiri medicale.B. Ancheta privind incidentul din 14 august 200114. La 6 noiembrie 2001, reclamantul a depus la parchet o plângere penală împotriva celor 3 agenţi de poliţie şi împotriva celor 3 ofiţeri de la Garda Financiară, pe care i-a acuzat de aplicarea de rele tratamente.15. În lunile aprilie şi mai 2002, parchetul a audiat mai mulţi martori, atât ofiţerii Gărzii Financiare, cât şi persoanele care fuseseră prezente în timpul incidentului. Toţi au confirmat că reclamantul a fost încătuşat şi că agenţii de poliţie i-au pulverizat faţa cu spray lacrimogen. Cu toate acestea, declaraţiile acestora erau contradictorii în ceea ce priveşte comportamentul reclamantului: unele persoane, printre care şi concubina sa, au declarat că reclamantul era calm, în timp ce alţii au declarat că acesta era recalcitrant şi a vociferat.16. Printr-o ordonanţă din 31 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva agenţilor de poliţie şi a ofiţerilor de la Garda Financiară, pe motiv că aceştia au acţionat în conformitate cu dispoziţiile legale.17. Mai precis, parchetul a făcut referire la Regulamentul nr. 112/2000 al Ministerului de Interne care le permitea agenţilor de poliţie să recurgă la folosirea forţei fizice şi a echipamentului, printre care cătuşele şi spray-urile iritante sau lacrimogene, împotriva indivizilor care ameninţă, lovesc sau comit acte de violenţă împotriva lor.18. Plângerile reclamantului împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale au fost respinse de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brăila.19. Reclamantul a depus o plângere împotriva ordonanţelor parchetului în faţa Tribunalului Brăila, prin care pretindea supunerea la rele tratamente şi solicita efectuarea unei anchete efective. După o amânare întemeiată pe chestiuni procedurale, prin Hotărârea din 18 ianuarie 2005, instanţa i-a respins plângerea. Instanţa nu a audiat martorii şi a reluat declaraţiile pe care aceştia le-au făcut în faţa parchetului. Astfel, instanţa a eliminat depoziţiile celor 2 martori care au declarat că reclamantul nu a fost violent, considerând că martorii în cauză au prezentat versiuni diferite ale faptelor, fără a releva care erau aceste diferenţe. Pe baza declaraţiilor altor martori, instanţa a constatat că reclamantul fusese violent, a ţipat şi a făcut gesturi şi mişcări necontrolate, fapt ce a impus intervenţia poliţiei. Instanţa a concluzionat că:Utilizarea de către agenţii de poliţie a echipamentului din dotare, printre care spray-ul lacrimogen şi cătuşele, trebuie analizată în raport cu dispoziţiile art. 1 § 1 din Regulamentul nr. 112/2000 al Ministerului de Interne privind folosirea forţei şi a echipamentului (...) Având în vedere că reiese fără îndoială din probele analizate în speţă că după sosirea ofiţerilor Gărzii Financiare reclamantul Iacob Petruş a devenit recalcitrant şi s-a manifestat violent, lovind cu picioarele la întâmplare, agenţii de poliţie au acţionat conform dispoziţiilor art. 1 şi 16 din Regulamentul nr. 112/2000 al Ministerului de Interne şi aceste acţiuni nu reprezintă infracţiuni. 20. Prin Hotărârea din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul reclamantului şi a confirmat Hotărârea din 18 ianuarie 2005.II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante21. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele: Articolul 2781 Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (...) Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii (...): b)admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz. Dispoziţiile art. 333 alin. 2 se aplică în mod corespunzător. Instanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată. 22. Art. 1 din Regulamentul nr. 112/2000 al Ministerului de Interne, aşa cum a fost citat de instanţele naţionale, era redactat astfel: Pentru a impune respectul ordinii publice, pentru a opri actele de violenţă ale indivizilor turbulenţi sau care se opun măsurilor legale stabilite de forţele de ordine, agenţii de poliţie pot utiliza, în condiţiile legii, forţa fizică şi echipamentul. 23. Art. 16 din acelaşi regulament, aşa cum a fost citat de instanţele naţionale, le permitea agenţilor de poliţie să folosească spray lacrimogen asupra indivizilor care îi ameninţă, îi lovesc sau comit acte de violenţă împotriva lor. 24. În rapoartele prezentate în urma vizitelor în statele membre, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) a făcut următoarele constatări cu privire la folosirea spray-ului iritant/lacrimogen: Nu se poate justifica folosirea spray-ului iritant/lacrimogen asupra unui deţinut care e închis singur în celulă. Spray-ul poate fi periculos şi nu ar trebui să fie utilizat în spaţiile închise. Pe de altă parte, dacă se dovedeşte, în mod excepţional, a fi necesară recurgerea la această măsură în spaţii deschise, trebuie impuse precauţii clar definite. De exemplu, deţinuţii care au fost pulverizaţi cu spray trebuie să aibă posibilitatea de a consulta imediat un medic şi să li se ofere îngrijiri medicale corespunzătoare. Spray-ul nu ar trebui utilizat niciodată asupra unui deţinut care a fost deja imobilizat. În plus, spray-ul nu ar trebui să facă parte din echipamentul standard al unui ofiţer din sistemul penitenciar.“ [A se vedea, printre altele CPT/Inf (2009) 25.] 25. CPT le-a recomandat, de asemenea, autorităţilor naţionale adoptarea unor reguli clare privind folosirea spray-ului, care să includă cel puţin următoarele: instrucţiuni precise în legătură cu condiţiile în care se poate recurge la folosirea spray-ului iritant şi interzicerea în mod explicit a folosirii acestuia în spaţiile închise;
– dreptul de a consulta imediat un medic şi de a primi îngrijiri medicale corespunzătoare pentru toţi deţinuţii care au fost pulverizaţi cu spray iritant;
– informaţii cu privire la calificările, formarea şi competenţele personalului autorizat să folosească spray-ul iritant;
– un mecanism de control şi de inspecţie adecvat cu privire la utilizarea spray-ului iritant.“ [A se vedea, printre altele, CPT/Inf (2009) 8.] ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie 26. Reclamantul susţine că, la 14 august 2001, 3 agenţi de poliţie au folosit spray iritant împotriva sa, cauzându-i arsuri grave la nivelul feţei. De asemenea, acesta se plânge de absenţa eficienţei anchetei desfăşurate de parchet ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, formulat astfel: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. A. Cu privire la admisibilitate 27. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Cu privire la elementul material al capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie 28. Reclamantul reiterează acest capăt de cerere şi neagă că ar fi avut un comportament agresiv sau violent. Acesta precizează că agenţii de poliţie au pulverizat spray iritant la 15-20 cm de faţa sa, afectându-i astfel vederea şi căile respiratorii. 29. Guvernul nu contestă tratamentul suferit de reclamant din partea celor 3 agenţi de poliţie, dar consideră că aceştia din urmă au acţionat conform legii pentru a calma reclamantul, care avea un comportament provocator şi agresiv. 30. Curtea aminteşte că art. 3 consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Art. 3 nu prevede excepţii, spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2 nu admite nicio derogare, nici chiar în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25.803/94, CEDO 1999-V, pct. 95]. 31. De altfel, relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în esenţă, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi/sau psihice ca şi, uneori, de sex, de vârsta şi de starea de sănătate a victimei. În cazul în care un individ este privat de libertate, folosirea forţei fizice împotriva sa atunci când nu se dovedeşte a fi strict necesară din cauza comportamentului său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 38, seria A nr. 336, şi Tekin împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 52-53, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV). 32. În speţă, problema care se ridică este practica agenţilor de poliţie de a pulveriza „spray iritant“ sau „spray lacrimogen“ în direcţia feţei reclamantului, cauzându-i arsuri care au necesitat între 15 şi 17 zile de îngrijiri medicale. 33. Curtea reaminteşte că a avut deja oportunitatea de a examina problema utilizării „gazului lacrimogen“ sau a „sprayului iritant“ în contextul acţiunilor de menţinere a ordinii publice şi a admis că folosirea unui astfel de spray poate avea efecte precum: probleme respiratorii, greţuri, vărsături, iritaţii ale căilor respiratorii, iritaţii la nivelul căilor lacrimale şi la nivelul ochilor, spasme, dureri în piept, dermatită şi alergii. În cantităţi importante, acesta poate cauza necrozarea ţesuturilor căilor respiratorii sau digestive, edeme pulmonare sau hemoragii interne (Oya Ataman împotriva Turciei, nr. 74.552/01, pct. 17-18, CEDO 2006-XIII; şi Ali Güneş împotriva Turciei, nr. 9.829/07, pct. 37, 10 aprilie 2012). Pe de altă parte, Curtea a omologat recomandările făcute de CPT cu privire la folosirea spray-ului respectiv (Ali Güneş, citată anterior, pct. 40). 34. În speţă, părţile nu contestă faptul că, la 14 august 2001, reclamantul a suferit arsuri la nivelul feţei în urma utilizării unui spray iritant de către agenţii de poliţie şi că aceste arsuri au necesitat între 15 şi 17 zile de îngrijiri medicale. Curtea consideră că nu există circumstanţe susceptibile să o facă să aibă dubii în ceea ce priveşte originea acestor arsuri, care pot fi deci considerate a fi consecinţa utilizării spray-ului iritant de către agenţii de poliţie [R.L şi M.J.D. împotriva Franţei, nr. 44.568/98, pct. 67, 19 mai 2004, şi Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49.234/99, pct. 62, 26 aprilie 2007]. Aşadar, Curtea consideră că tratamentul aplicat reclamantului a atins pragul de gravitate impus de art. 3 din Convenţie. 35. Prin urmare, îi revine Curţii sarcina de a verifica dacă practica agenţilor de poliţie de a pulveriza spray iritant pentru a imobiliza reclamantul era necesară şi proporţională. În acest sens, ea acordă o importanţă deosebită rănilor care au fost cauzate şi circumstanţelor în care acestea au avut loc [Dumitru Popescu (nr. 1), citat anterior, pct. 63]. 36. În speţă, Curtea constată că acele circumstanţe în care agenţii de poliţie au folosit forţa fizică şi echipamentul pentru al imobiliza pe reclamant nu priveau o faptă cu caracter penal, potrivit dreptului intern, fiind vorba de o contravenţie [a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29.462/95, pct. 72-77, CEDO 2000-XII, şi Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 34]. Cauza nu priveşte o arestare legală, deoarece reclamantul nu era suspectat de comiterea unei infracţiuni şi niciun mandat de arestare nu fusese emis pe numele său. Poliţiştii au intervenit în vederea restabilirii ordinii publice în urma unui incident banal într-o piaţă publică. 37. Curtea constată că părţile sunt în dezacord cu privire la comportamentul reclamantului, care a impus asistenţa unei echipe de intervenţie rapidă a poliţiei. Reclamantul neagă că ar fi avut un comportament agresiv sau violent, în timp ce Guvernul susţine contrariul, bazându-se pe hotărârile instanţelor interne, care au reţinut că reclamantul a fost violent, a ţipat şi a făcut gesturi şi mişcări necontrolate (supra, pct. 19). Chiar dacă ar accepta acest argument, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a explicat în ce fel comportamentul reclamantului reprezenta un risc grav şi serios pentru ordinea publică sau pentru integritatea fizică a agenţilor de poliţie ori a unor terţe persoane, fapt ce ar fi putut justifica folosirea spray-ului iritant împotriva sa (Borbála Kiss împotriva Ungariei, nr. 59.214/11, pct. 36, 26 iunie 2012, R.L. şi M.-J.D. împotriva Franţei, citată anterior, pct. 70, şi Roşioru împotriva României, nr. 37.554/06, pct. 63, 10 ianuarie 2012). 38. Pe de altă parte, Curtea observă că, în urma incidentului din 14 august 2001, nu a fost începută urmărirea penală sau vreun tip de procedură administrativă împotriva reclamantului pentru ultraj sau pentru tulburarea liniştii publice (a se vedea, a contrario, Borbála Kiss, citată anterior, pct. 13-17). 39. În ceea ce priveşte maniera în care agenţii de poliţie au intervenit pentru a-l stăpâni pe reclamant, Curtea reaminteşte că, în general, intervenţia forţelor de ordine în vederea restabilirii ordinii publice nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor aplicate asupra corpului, feţei sau capului persoanelor vizate (mutatis mutandis, Güler împotriva Turciei, nr. 49.391/99, pct. 46, 10 ianuarie 2006, şi Zülcihan Şahin şi alţii împotriva Turciei, nr. 53.147/99, pct. 54, 3 februarie 2005). Or, în speţă, nu se contestă faptul că poliţiştii au vizat direct faţa reclamantului. 40. Mai mult, Curtea ia notă de faptul că poliţiştii implicaţi în incident erau superiori numeric reclamantului. Astfel, el era singur împotriva celor 3 poliţişti (mutatis mutandis, Borbála Kiss, citată anterior, pct. 36, şi Roşioru, citată anterior, pct. 63). Prin urmare, Curtea consideră că forţa folosită de poliţie şi în special utilizarea spray-ului iritant au fost excesive şi nejustificate în aceste circumstanţe. 41. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide că tratamentul pe care l-a suferit reclamantul a reprezentat un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie (Ali Güneş, citată anterior, pct. 43, şi Borbála Kiss, citată anterior, pct. 35). 42. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 sub aspect material. 2. Cu privire la aspectul procedural al capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie 43. Reclamantul susţine că declaraţiile reţinute de instanţele naţionale erau false. Acesta face trimitere la o declaraţie făcută de un martor ocular, la data de 25 august 2011, în faţa unui notar public, care confirma versiunea sa asupra faptelor. El concluzionează că singurul scop al anchetei a fost acela de a exonera persoanele responsabile de răspunderea penală. 44. Guvernul consideră că ancheta desfăşurată în speţă a fost adecvată şi efectivă. Mai precis, acesta face trimitere la martorii audiaţi care au declarat că reclamantul a avut un comportament agresiv. Guvernul consideră că autorităţile naţionale au apreciat în mod corect, în urma unei anchete serioase şi aprofundate, că agenţii statului au intervenit în conformitate cu dispoziţiile legale pentru a-l imobiliza. 45. Curtea aminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod „credibil“ că agenţii statului l-au supus unui tratament contrar art. 3, autorităţile competente au obligaţia să desfăşoare o „anchetă oficială şi efectivă“ care să permită atât stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile [Slimani împotriva Franţei, nr. 57.671/00, pct. 30 şi 31, CEDO 2004-IX (fragmente), Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, şi Türkmen împotriva Turciei, nr. 43.124/98, pct. 51, 19 decembrie 2006]. 46. Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său „efectiv“. În această privinţă, Curtea aminteşte că o cerinţă privind promptitudinea şi diligenţa rezonabilă este implicită în cadrul obligaţiei de cercetare penală (Damian-Burueană şi Damian împotriva României, nr. 6.773/02, pct. 80-81, 26 mai 2009, şi Roşioru, citată anterior, pct. 73). 47. Curtea subliniază că, deşi reclamantul a depus la parchet, în data de 6 noiembrie 2001, o plângere penală împotriva celor 3 agenţi de poliţie şi a celor 3 ofiţeri din cadrul Gărzii Financiare, abia după mai bine de 5 luni, în aprilie şi mai 2002, parchetul a recurs la audierea martorilor oculari. Or Guvernul nu a prezentat nicio justificare convingătoare pentru această întârziere. În această privinţă, Curtea aminteşte că audierea imediată a martorilor, înainte ca aceştia să uite evenimentele petrecute, este necesară pentru a stabili situaţia de fapt (mutatis mutandis, Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 103). 48. Curtea constată în continuare că instanţele interne nu au audiat direct martorii, ci s-au limitat la reluarea declaraţiilor făcute în faţa parchetului, deşi existau divergenţe între declaraţiile martorilor. Aceştia şi-au întemeiat deciziile în principal pe depoziţiile anumitor martori, fără a explica motivele pentru care anumite declaraţii erau mai credibile decât altele. Pe de altă parte, chiar dacă, acţionând conform normelor de procedură penală în vigoare la momentul respectiv, acestea nu puteau proceda la o nouă audiere a martorilor, Curtea subliniază că instanţele interne aveau posibilitatea legală de a trimite cauza la parchet, precizându-le cu exactitate faptele şi mijloacele de probă care trebuiau verificate (pct. 21 supra). 49. În plus, instanţele interne au reţinut că agenţii de poliţie au folosit în mod efectiv spray iritant împotriva reclamantului, dar că aceştia au acţionat conform normelor legale. Or, în analiza lor, instanţele au făcut o aplicaţie automată a textului privind normele legale, dar nu au verificat deloc problema proporţionalităţii în ceea ce priveşte uzul forţei de către agenţii de poliţie (Borbála Kiss, citată anterior, pct. 37). 50. Curtea consideră că analiza proporţionalităţii privind utilizarea forţei de către agenţii de poliţie este mult mai importantă decât cadrul juridic, precum cel invocat de instanţele interne, ce permitea asemenea intervenţii într-un număr mare de cazuri [mutatis mutandis, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43.577/98 şi 43.579/98, pct. 99, CEDO 2005-VII]. Întradevăr, instanţele şi-au întemeiat analiza pe Regulamentul nr. 112/2000 al Ministerului de Interne, al cărui caracter public nu reiese din documentele furnizate de către părţi, dar din care acestea au citat dispoziţiile în hotărârile lor. Or, Curtea constată că, potrivit citaţiei făcute, acest regulament le permitea agenţilor de poliţie să folosească forţa fizică şi echipamentul, printre care şi spray-ul iritant, fără a preciza în mod suficient de clar condiţiile în care aceştia pot face recurs (a se vedea recomandările CPT la pct. 24-25). 51. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că, în speţă, ancheta declanşată de autorităţile naţionale nu a avut caracterul efectiv impus de art. 3 din Convenţie. 52. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural. II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări 53. Reclamantul se plânge, de asemenea, că procedura în faţa instanţelor naţionale nu a fost echitabilă, astfel cum prevede art. 6 § 1 din Convenţie, şi contestă interpretarea faptelor şi a probelor. 54. Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi de măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a evidenţiat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de acest articol din Convenţie şi consideră că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 § 1, art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 55. Art. 41 din Convenţie prevede: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciu 56. Reclamantul pretinde 22.000.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Acesta consideră că viaţa sa a fost pusă în pericol ca urmare a folosirii spray-ului iritant împotriva sa şi susţine că după incidentul din 14 august 2001 şi-a pierdut temporar vederea la ochiul stâng. Acesta trimite documente medicale recente ce atestă faptul că suferă de glaucom la ambii ochi. 57. Guvernul consideră că reclamantul nu a suferit nicio încălcare a drepturilor sale garantate de art. 3 din Convenţie şi solicită Curţii să îi respingă cererile de reparaţie echitabilă. Guvernul consideră, în subsidiar, că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare pentru acest prejudiciu şi că, în orice caz, suma cerută nu este conformă cu jurisprudenţa Curţii în materie. 58. Curtea constată că reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate între încălcările constatate şi starea sa de sănătate actuală. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantului ia fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ţinând seama de încălcările pe care le-a constatat. Prin urmare, pronunţânduse în echitate, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată 59. De asemenea, reclamantul solicită, pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii, sumele următoare: 1.000 EUR - onorariul avocatului; 1.650 EUR - cheltuieli de transport, după ce s-a deplasat, pe 18-22 mai 2008, la Strasbourg, împreună cu avocatul său; 270 EUR pentru diverse cheltuieli (taxe poştale sau notariale, fotocopii, traducerea şi redactarea documentelor). Acesta a prezentat o copie a contractului de asistenţă judiciară pe care l-a încheiat cu un avocat pentru a-l însoţi la deplasarea la Strasbourg. El susţine că a pierdut chitanţa şi că avocatul refuză să îi furnizeze o copie. Acesta trimite, de asemenea, un atestat al Biroului de corespondenţă al Curţii care certifică faptul că a depus documente la sediul Curţii în 20 iunie 2008. El trimite, în fine, documente justificative pentru cheltuieli diverse. 60. Guvernul consideră că cererile reclamantului sunt excesive, deoarece reclamantul nu a detaliat sumele şi nu a furnizat documente justificative. Acesta solicită Curţii să îi respingă cererile. 61. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, se rambursează numai cheltuielile de judecată pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că acestea corespundeau unei necesităţi de a soluţiona sau preveni problema constituind o încălcare a Convenţiei şi că ele sunt rezonabile din punctul de vedere al cuantumului acestora (a se vedea, de exemplu, Stašaitis împotriva Lituaniei, nr. 47.679/99, pct. 102-103, 21 martie 2002). 62. Cu privire la onorariul avocatului şi la cheltuielile de deplasare ale reclamantului şi avocatului său la Strasbourg, Curtea ia act de faptul că respectivul contract încheiat de reclamant cu acesta din urmă priveşte doar deplasarea reclamantului în faţa Curţii în vederea consultării dosarului la faţa locului. Reclamantul a redactat singur formularul de cerere şi observaţiile, fără asistenţa avocatului. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit dacă sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de deplasare pentru reclamant şi avocatul său la Strasbourg şi onorariul acestuia din urmă au fost necesare (Mirailles împotriva Franţei, nr. 63.156/00, pct. 44, 9 martie 2004). Prin urmare, nu este necesar să se dispună rambursarea cheltuielilor. 63. Privind diversele cheltuieli suportate cu acest dosar, Curtea consideră că este necesar să i se acorde reclamantului suma cerută, şi anume 270 EUR. C. Dobânzi moratorii 64. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginale practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, C U R T E A: 1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural; 4. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 10.000 EUR (zece mii euro), pentru prejudiciul moral, şi 270 EUR (două sute şaptezeci euro), cu titlu de cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un procent egal cu cel al facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu 3 procente;5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 4 decembrie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament. PREŞEDINTE, JOSEP CASADEVALL Grefier, Santiago Quesada