Hotărârea Nr.- din 02.11.2010

în Cauza S.C. Apron Dynamics - S.R.L. Baia Mare împotriva României
ACT EMIS DE: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 567 din 10 august 2011

(Cererea nr. 21.199/03)Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 (c) din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza S.C. Apron Dynamics - S.R.L. Baia Mare împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 12 octombrie 2010,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 21.199/03 îndreptată împotriva României, prin care o societate românească, S.C. Apron Dynamics - S.R.L. Baia Mare (reclamanta), a sesizat Curtea la 16 mai 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de Georg Valentin Coza, în calitate de administrator. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La 2 aprilie 2009, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice Guvernului capetele de cerere privind pretinsa lipsă de acces la justiţie şi durata procedurii civile, precum şi capătul de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la procedura menţionată anterior. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Societatea reclamantă a fost înfiinţată în anul 1992 şi are sediul în Baia Mare.A. Acţiunea de recuperare a datoriei5. La 14 martie 1996, societatea reclamantă a introdus o acţiune prin care încerca să constrângă societatea A. (o societate comercială cu capital de stat) să returneze suma de 2.934.854.487 lei (ROL), reprezentând preţul mărfurilor furnizate de reclamant şi neplătite de A. plus dobândă. Societatea pârâtă a contestat susţinerile reclamantei, pretinzând că datoria fusese achitată.6. Reclamanta a plătit taxa judiciară de timbru în valoare de 10.000 ROL, însă instanţa i-a solicitat să efectueze o plată suplimentară pentru a acoperi un anumit procent din suma totală pretinsă. La 31 mai 1996, instanţa a calculat taxa la 270.162.136 ROL.La 28 iunie 1996, societatea a contestat noul cuantum al taxei judiciare de timbru şi a susţinut că, în conformitate cu legea, astfel cum a fost interpretată de instanţele superioare, ar trebui să plătească numai 10.000 ROL.La 4 octombrie 1996, aceasta şi-a reiterat poziţia cu privire la cuantumul taxei de timbru.7. La aceeaşi dată, instanţa a constatat cauza în stare de judecată.8. La 11 octombrie 1996, instanţa a repus din nou cauza pe rol şi a citat părţile pentru data de 29 noiembrie 1996, pentru a pune în discuţie dacă se impune efectuarea unei expertize pentru calcularea pretenţiilor.9. La 20 ianuarie 1997, societatea A. a acceptat calcularea datoriei.10. A fost dispusă o evaluare a datoriei, iar raportul de expertiză a fost prezentat instanţei la 11 decembrie 1997.11. În repetate rânduri în timpul procedurii pârâta a solicitat ca societatea reclamantă să fie obligată să plătească taxa judiciară de timbru. În acest sens au fost acordate mai multe amânări.12. La 26 septembrie 1997, pârâta a informat instanţa că fusese deschisă procedura de insolvenţă împotriva sa (a se vedea infra, pct. 19).13. La 5 februarie 1998, Tribunalul Maramureş a anulat acţiunea pentru neplata taxei judiciare de timbru. De asemenea, instanţa a luat act de faptul că societatea reclamantă nu contestase niciodată cuantumul taxei judiciare de timbru.14. Societatea reclamantă a introdus apel, susţinând că, în conformitate cu legislaţia pe care se întemeiază acţiunea ei iniţială, taxa judiciară de timbru era stabilită la o sumă forfetară de 10.000 ROL, necalculată în funcţie de suma pretinsă, sumă pe care aceasta o plătise oricum la începutul procedurii. Reclamanta a plătit taxa judiciară de timbru în apel, în valoare de 10.000 ROL, şi timbrul judiciar în valoare de 3.000 ROL.15. La 27 mai 1998, Curtea de Apel Cluj-Napoca a respins apelul ca nefondat. Hotărârea a rămas definitivă.16. La 24 iunie 1998, societatea reclamantă a declarat recurs.17. La 9 mai 2006, societatea reclamantă a solicitat Tribunalului Maramureş informaţii cu privire la stadiul procedurii. La 12 mai 2006, tribunalul a informat societatea reclamantă că din cauza unei erori administrative recursul fusese înaintat Curţii Supreme de Justiţie la 12 mai 2006.18. Prin Hotărârea irevocabilă din 15 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat. Aceasta a luat act de faptul că, în măsura în care debitorul a contestat pretenţiile, prima instanţă a procedat corect, încercând să stabilească taxa judiciară de timbru direct proporţional cu valoarea sumei pretinse.B. Lichidarea societăţii A.19. La 5 aprilie 1995, unul dintre creditorii societăţii A. a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva societăţii A., în temeiul articolelor relevante din Codul comercial.20. Între 10 mai 1995 şi 25 iunie 1997, procedura a fost suspendată la cererea societăţii A., întrucât Guvernul adoptase programe de restructurare a societăţii (Ordonanţa Guvernului nr. 13/1995 privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare şi de îmbunătăţire a decontărilor în economie).21. La 18 martie 1998, Tribunalul Maramureş a declarat insolvenţa societăţii A. Conform rapoartelor privind situaţia financiară a societăţii, la 9 iulie 1998 a fost deschisă procedura de lichidare.22. La 11 iunie 1998, societatea reclamantă a solicitat includerea în tabloul creditorilor a pretenţiei sale, în valoare de 1.474.012,64 dolari americani (USD). Plângerea a fost contestată de „debitoare“, societatea A.La 9 februarie 1999, reclamanta şi-a reiterat plângerea, care a fost inclusă provizoriu în tabloul creditorilor, care urma să fie examinat ca urmare a obiecţiilor ridicate.23. La 16 februarie 2000, tribunalul a respins plângerea societăţii reclamante pe motiv că era prescrisă. Acesta a considerat că perioada de aplicare nu fusese întreruptă de acţiunea de recuperare a datoriei, în măsura în care acţiunea respectivă fusese anulată pe motiv de neplată a taxei judiciare de timbru.24. La 22 noiembrie 2000, Curtea de Apel Cluj-Napoca a menţinut Hotărârea din data de 16 februarie 2000, potrivit căreia acţiunea era prescrisă. De asemenea, a considerat că datoria, care fusese contestată de debitor, nu fusese certificată şi evaluată cantitativ în timpul procedurii de recuperare a datoriei, deoarece acţiunea reclamantei fusese anulată.25. La 20 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat hotărârea, care a rămas irevocabilă.C. Procedura de insolvenţă împotriva societăţii reclamante26. La 30 mai 2000, Direcţia Generală Vamală Oradea a solicitat lichidarea societăţii reclamante pentru o datorie neplătită, în valoare de 458.121.902 ROL.27. La 26 iunie 2000, procedura a fost suspendată pe motivul că societatea reclamantă a contestat datoria (societatea reclamantă a câştigat acţiunea respectivă la 18 septembrie 2002).28. La 3 noiembrie 2003, Tribunalul Maramureş a deschis procedura de lichidare. La 21 ianuarie 2004, Curtea de Apel Cluj-Napoca a casat hotărârea şi a respins cererea din 30 mai 2000.II. Dreptul intern relevant29. Legislaţia relevantă privind taxa judiciară de timbru este descrisă în Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, pct. 22-25, 25 ianuarie 2007.30. Articolele relevante din Codul comercial, astfel cum erau în vigoare înaintea modificărilor aduse în 1995 (a se vedea infra, pct. 31), prevăd: Articolul 717Din ziua declaraţiunii falimentului, nicio acţiune în contra falitului privitoare la bunurile sale mobile sau imobile, şi niciun act de executare asupra aceloraşi bunuri nu va putea fi intentat sau îndreptat decât în contra judecătorului sindic. Acţiunile şi executările deja începute în persoana falitului se vor continua, însă în persoana judelui sindic. Articolul 780Chiar după expirarea termenelor [...], creditorii cunoscuţi sau necunoscuţi, care nu şi-au declarat încă creanţele, pot să ceară de la judecătorul sindic să fie verificaţi la masa falimentului [...] 31. Procedura de insolvenţă reglementată de Codul comercial a fost înlocuită prin Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr. 64/1995), publicată în anul 1995, modificată şi republicată în anul 1999. După republicare, articolele relevante ale acestuia prevăd: Articolul 42De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Articolul 131Procedurile falimentare deschise până la data punerii în aplicare a prezentei legi vor continua să fie administrate şi lichidate potrivit dispoziţiilor Codului comercial român. Prevederile art. 131 se regăseau şi în versiunea iniţială a legii, la art. 130. 32. Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 din 20 iulie 2006. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie 33. Societatea reclamantă s-a plâns în principal de modul în care instanţele interne au stabilit taxa judiciară de timbru în procedura deschisă de aceasta împotriva societăţii A., de durata acestei proceduri şi de respingerea capetelor sale de cerere îndreptate împotriva societăţii A. în cadrul procedurii de insolvenţă. Aceasta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede: Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...] A. Cu privire la admisibilitate 34. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 35. Guvernul a susţinut că instanţele interne au examinat în fond capetele de cerere ale reclamantei şi că faptul că reclamanta nu a fost satisfăcută de rezultatul procedurii nu constituie o încălcare a dreptului de acces la instanţă. 36. Guvernul a subliniat că societatea reclamantă nu a contestat niciodată cuantumul taxei judiciare de timbru şi că impunerea unor asemenea taxe reprezenta o limitare acceptată a dreptului de acces la instanţă. 37. În continuare, Guvernul a susţinut că acţiunea de restituire a datoriei avea un caracter complex şi că, în afară de singura eroare administrativă făcută de curtea de apel, care a amânat trimiterea recursului la Înalta Curte, autorităţile nu au avut perioade lungi de inactivitate. De asemenea, Guvernul a considerat că societatea reclamantă a solicitat mai multe amânări pe parcursul procedurii; în special, acesta a susţinut că societatea avea cunoştinţă de mult timp de faptul că recursul nu fusese trimis în faţa Înaltei Curţi, dar, din rea-credinţă, a preferat să aştepte 8 ani până să solicite continuarea procedurii. 38. Reclamanta a susţinut că faptul că instanţa nu a informat cu privire la deschiderea procedurii de lichidare a echivalat cu lipsa accesului la instanţă al societăţii reclamante. 39. Aceasta a susţinut că taxa judiciară de timbru calculată de instanţă, în valoare de 270.162.136 ROL, era exagerată şi a constituit o restricţie disproporţionată privind dreptul său de acces la instanţă. De asemenea, a considerat că instanţa învestită cu cererea de insolvenţă a procedat greşit când a respins acţiunea din raţiuni de prescripţie, deoarece termenul nu se încheiase atât timp cât societatea A. acceptase efectuarea unei expertize la 20 ianuarie 1997. Reclamanta a susţinut că nu a fost examinat pe fond niciunul dintre capetele sale de cerere. 40. În cele din urmă, reclamanta a respins argumentele Guvernului privind durata procedurii şi a subliniat că autorităţile nu examinaseră cu promptitudine capetele sale de cerere. 2. Motivarea Curţii a)Principii generale41. Curtea reiterează că art. 6 § 1 din Convenţie garantează tuturor dreptul de a supune analizei unei instanţe orice cerere cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acesta ia forma „dreptului la instanţă“, iar unul dintre aspectele sale este dreptul de acces, adică dreptul de a iniţia proceduri în faţa instanţelor privind drepturi şi obligaţii de natură civilă (a se vedea Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 35-36, seria A, nr. 18). 42. Cu toate acestea, „dreptul la instanţă“ nu este absolut. Acesta este supus unor limitări ce decurg din marja de apreciere a statului, în special atunci când este vorba de condiţiile de admisibilitate a unui recurs, condiţii reglementate la nivelul legislaţiei unui stat (a se vedea Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 57, seria A, nr. 93). Totuşi, aceste limitări nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la instanţă astfel încât dreptul, în esenţa sa, să devină inefectiv (a se vedea Levages Prestations Services împotriva Franţei, 23 octombrie 1996, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V). Curtea a recunoscut atât impunerea taxelor judiciare de timbru cât şi instituirea regulilor prescripţiei ca limite acceptabile ale dreptului de acces la instanţă [a se vedea Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63.945/00, pct. 35, CEDO 2006-VII (extrase), şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, pct. 23-24, CEDO 2001-XII]. De asemenea, Curtea a stabilit că, în temeiul art. 6 din Convenţie, orice persoană are dreptul la o hotărâre definitivă pronunţată, într-un termen rezonabil, în litigii privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil. În consecinţă, statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia de a-şi organiza sistemele juridice astfel încât să permită instanţelor să respecte această cerinţă. În special, Curtea a considerat că era de competenţa instanţelor interne să identifice proceduri similare şi, după caz, să le conexeze, să le suspende sau să respingă instituirea suplimentară de noi proceduri pe acelaşi fond (a se vedea Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10.508/02, pct. 67, 23 octombrie 2007). b)Aplicarea principiilor în prezenta cauză43. Curtea ia act mai întâi de faptul că ambele proceduri, cea de recuperare a datoriei şi cererea de participare la procedura de insolvenţă, aveau în vedere acelaşi obiectiv, şi anume ca societatea reclamantă să îşi recupereze pretinsa datorie de la societatea A. Prin urmare, pentru a evalua accesul efectiv al reclamantei la instanţă, cele două seturi de proceduri ar trebui analizate global, în lumina principiilor enunţate mai sus (a se vedea S.C. Concept Ltd - S.R.L. şi Manole împotriva României, nr. 42.907/02, pct. 47, 22 noiembrie 2007). 44. Curtea ia act de faptul că reclamanta a depus plângerea sa iniţială la 14 martie 1996, iar procedura de insolvenţă împotriva societăţii A. a fost deschisă (după suspendare) la 25 iunie 1997. De la 26 septembrie 1997, tribunalul a fost informat cu privire la procedura de insolvenţă. Astfel, reclamanta trebuie să fi luat cunoştinţă de această procedură cel mai târziu la data de 26 septembrie 1997. Reclamanta a solicitat să i se permită să participe la ambele proceduri, fapt ce poate fi considerat drept o abordare promptă din partea sa, având în vedere importanţa promptitudinii în acţiunile comerciale. 45. Curtea va considera că prima instanţă era competentă să decidă în privinţa plângerii reclamantei cel puţin până la 18 martie 1998, când societatea A. a fost declarată în stare de insolvenţă. Prin urmare, va examina, din perspectiva drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie, procedurile iniţiale desfăşurate până la data respectivă. Astfel, aceasta ia act de faptul că, pe parcursul perioadei respective, tribunalul nu a făcut decât să anuleze acţiunea, fără să examineze fondul sau să răspundă obiecţiei reclamantei cu privire la impunerea noii taxe judiciare de timbru. Curtea consideră că nivelul taxelor judiciare de timbru, stabilite de instanţă la 31 mai 1996, era semnificativ chiar şi pentru o societate comercială (a se vedea S.C. Marolux şi Jacobs împotriva României, nr. 29.419/02, pct. 33-34, 21 februarie 2008). 46. Guvernul subliniază că reclamanta nu a contestat cuantumul taxei judiciare de timbru. Cu toate acestea, Curtea a stabilit deja că, la momentul respectiv, nu existau mijloace eficiente de a contesta taxa judiciară de timbru sau de a solicita reexaminarea acesteia şi, prin urmare, a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în mai multe cauze îndreptate împotriva României [a se vedea Weissman şi alţii împotriva României (dec.), nr. 63.945/00, 28 septembrie 2004; Iorga, citată anterior, pct. 47; şi Rusen împotriva României, nr. 38.151/05, pct. 23-24, 8 ianuarie 2009]. Rezultă că, probabil, orice încercare a societăţii reclamante de a acţiona în acest sens ar fi eşuat. 47. De fapt, o asemenea cale de atac a fost disponibilă reclamantei doar la 29 mai 2004 (a se vedea Iorga, citată anterior, pct. 22-25). Până la momentul respectiv, hotărârea pronunţată în recurs, care era executorie, fusese deja pronunţată în cadrul primei proceduri, iar participarea reclamantei la procedura de lichidare fusese deja încheiată printr-o hotărâre definitivă. 48. În continuare, Curtea ia act de faptul că, în momentul în care a apărut posibilitatea atacării stabilirii taxei judiciare de timbru, acţiunea iniţială a reclamantei era deja pe rolul instanţelor interne de 10 ani, din care o întârziere de 6 ani se datora exclusiv erorilor de ordin administrativ de care reclamanta nu era responsabilă, dar pentru care nu primise niciodată despăgubiri. La momentul la care această cale de atac a devenit disponibilă, cauza era pe rolul acestei instanţe de un an. În plus, până în 2006, când recursul formulat de reclamantă a fost înaintat Înaltei Curţi spre examinare, societatea nu dispunea de mijloacele necesare pentru a face uz de această nouă cale de atac. 49. Curtea nu a fost informată de către părţi cu privire la stadiul la care ajunsese procedura de lichidare în 2008. Prin urmare, chiar şi presupunând că reclamanta utilizase cu succes calea de atac menţionată anterior, iar plângerea îi fusese soluţionată, Curtea nu poate face speculaţii cu privire la oportunitatea efectivă pe care ar fi avut-o reclamanta în 2008 de a solicita reincluderea sa pe lista de creditori în cadrul procedurii de lichidare. Cu toate acestea, la momentul respectiv, trecuseră deja 12 ani de când societatea reclamantă încerca să îşi recupereze datoria. 50. Curtea a constatat deja că nici măcar în cazul procedurilor complexe de lichidare nu se justifică o asemenea întârziere (a se vedea S.C. Concept Ltd - S.R.L. şi Manole, citată anterior, pct. 51). 51. Acest lucru este suficient Curţii pentru a concluziona că reclamanta a fost privată de acces efectiv la instanţă atât în timpul primei acţiuni de recuperare a datoriei, cât şi în timpul procedurii de lichidare, precum şi că durata procedurii instituite de reclamantă a fost nerezonabilă. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 52. Reclamanta s-a plâns că i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în privinţa celor două proceduri care vizau recuperarea datoriei de la societatea A. 53. Ambele părţi au prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere. 54. Având în vedere constatarea legată de art. 6 § 1 (a se vedea supra, pct. 51), Curtea consideră că acest capăt de cerere este admisibil, dar că nu se mai impune examinarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre altele, S.C. Marolux - S.R.L. şi Jacobs, citată anterior, pct. 43). III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei 55. Societatea reclamantă s-a mai plâns că procedura de reorganizare judiciară deschisă împotriva sa a fost ilegală şi a adus atingere drepturilor sale garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1. 56. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi limitele competenţei sale, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie. IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 57. Art. 41 din Convenţie prevede: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciu 58. În ceea ce priveşte prejudiciul material, societatea reclamantă pretinde:– 984.881,39 euro (EUR), reprezentând datoria societăţii A.;– 369.325,57 EUR, reprezentând pierderea pe care a suferit-o la cursul de schimb USD-EUR;– 505.000 EUR, reprezentând foloasele nerealizate.De asemenea, aceasta a solicitat 15.000 EUR pentru prejudiciul moral. 59. Guvernul a contestat aceste pretenţii, considerându-le excesive şi fără legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări. 60. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantei i-a fost cauzat un prejudiciu prin modul în care au fost conduse diversele proceduri şi, pronunţându-se în echitate, îi acordă acesteia 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată 61. De asemenea, reclamanta a solicitat 45.652,37 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne, şi anume taxe judiciare de timbru, asistenţă judiciară, cheltuieli de transport şi de secretariat, şi 676,16 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa Curţii, în special timbre şi cheltuieli de secretariat. 62. Guvernul a contestat această pretenţie, considerând-o speculativă, exagerată şi nejustificată. 63. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 2.000 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii 64. Curtea consideră că este necesar să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA 1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie privind accesul la instanţă şi durata procedurii şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la acţiunea de recuperare a pretenţiilor materiale şi lichidarea societăţii A. şi inadmisibilă pentru rest; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie: (i) 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, la care se va adăuga orice sumă cu titlu de impozit; şi (ii) 2.000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli de judecată, la care se va adăuga orice sumă cu titlu de impozit; b)că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; c)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru rest. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier