HOTARARE   Nr. 38155 din 2 noiembrie 2010

în Cauza Stefanica si altii împotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 175 din 11 martie 2011

Hotarârea devine definitiva în condiţiile prevazute de art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In Cauza Ştefanica şi alţii împotriva României,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunita într-o camera compusa din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecatori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,

dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 octombrie 2010,

pronunţa prezenta hotarâre, adoptata la aceeaşi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 38.155/02 îndreptata împotriva României, prin care 18 cetaţeni ai acestui stat (reclamanţii), ale caror date personale sunt prezentate în anexa la prezenta hotarâre (anexa), au sesizat Curtea la data de 7 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi a libertaţilor fundamentale (Convenţia). 2 dintre reclamanţi au decedat dupa introducerea cererii la Curte, iar moştenitorii acestora şi-au exprimat intenţia de a continua procedura. Datele personale ale acestora sunt prezentate, de asemenea, în anexa.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul G. Teodorescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii s-au plâns de jurisprudenţa contradictorie a tribunalelor din România în ceea ce priveşte acordarea plaţilor compensatorii în cazul concedierii colective de la aceeaşi banca de stat.

4. La 4 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotarât sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotarât, de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreuna.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Toţi reclamanţii sunt cetaţeni români.

6. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de catre parţi, se pot rezuma dupa cum urmeaza:

7. Toţi reclamanţii sunt foşti angajaţi ai bancii B., banca supusa unui proces complex de restructurare a companiilor de stat din România, care a presupus concedieri colective.

8. Concedierea colectiva a angajaţilor bancii B. a avut loc în diferite etape între septembrie 1998 şi octombrie 1999. Aceasta a afectat sute de persoane din România care lucrau fie în sediul central, fie în filialele locale ale bancii, dupa cum urmeaza: 632 de persoane au fost concediate în septembrie 1998, 70 de persoane au fost concediate în februarie 1999 şi 725 de persoane au fost concediate în mai 1999. Nu sunt disponibile cifre exacte cu privire la situaţia finala a procesului de concediere. Din dosar reiese ca reclamanţii au fost concediaţi în perioada septembrie 1998-octombrie 1999.

9. Reclamanţii au facut mai multe încercari în vederea primirii sumelor compensatorii pentru concedierea colectiva (a se vedea infra, paragraful 14) de la Agenţia pentru Ocupare şi Formare Profesionala a Municipiului Bucureşti, agenţie de stat responsabila cu achitarea acestor plaţi, dar nu au avut succes.

10. La 3 decembrie 2000, reclamanţii au introdus o acţiune împotriva agenţiei pentru a li se acorda plaţile compensatorii. Aceştia au susţinut ca, în conformitate cu legislaţia aplicabila, drepturile lor au luat naştere la data încetarii contractelor lor. Faptul ca banca B. nu a prezentat agenţiei lista persoanelor ale caror contracte au încetat nu le poate fi imputat angajaţilor. In plus, la nivelul judecatoriei respective din Bucureşti şi al instanţelor superioare din ţara exista o jurisprudenţa constanta în sensul admiterii acţiunilor formulate de alţi foşti angajaţi aflaţi într-o situaţie similara.

11. Prin Sentinţa din 9 august 2001, Judecatoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor. Aceasta a stabilit ca banca B. a prezentat agenţiei municipale doar o lista a persoanelor concediate dupa 8 octombrie 1999 şi nu a trimis lista persoanelor concediate înainte de aceasta data, chiar daca faceau parte din acelaşi proces de concediere colectiva. Instanţa a considerat ca acest fapt a dat naştere unor inegalitaţi fata de persoanele concediate.

12. Admiţând recursul introdus de agenţie, prin Decizia irevocabila din 25 martie 2002 (redactata la 1 iulie 2002), Tribunalul Bucureşti a casat hotarârea judecatoriei şi a concluzionat ca reclamanţii nu îndeplineau cerinţele pentru a primi plaţile compensatorii. Pentru reclamanţii concediaţi între septembrie 1998 şi mai 1999, instanţa de recurs a facut referire la o alta condiţie prevazuta de legislaţia naţionala, şi anume ca Fondul Proprietaţii de Stat (FPS) ar fi trebuit sa îşi mandateze reprezentanţii speciali din adunarea acţionarilor pentru a se ocupa de reorganizare, în special de concedierea colectiva. In prezenta cauza, instanţa de recurs a stabilit ca un astfel de mandat nu exista la data concedierii reclamanţilor şi, prin urmare, aceştia nu aveau dreptul la plaţi compensatorii. Pentru reclamanţii concediaţi în perioada august-octombrie 1999, tribunalul a stabilit ca aceştia nu îndeplineau o alta condiţie, şi anume ca nu au demonstrat ca luasera parte la procedura premergatoare concedierii. Instanţa a concluzionat ca reclamanţii nu îndeplineau aceste condiţii specifice şi Ie-a respins cererile.

13. Reclamanţii au solicitat procurorului general sa promoveze un recurs în anulare împotriva deciziei irevocabile de mai sus, invocând, inter alia, existenţa unor hotarâri definitive contrare ce privesc alţi foşti angajaţi care se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ei, şi anume cei concediaţi înainte de octombrie 1999. Cererile lor au fost respinse.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Legislaţia relevanta privind plaţile compensatorii pentru concedierea colectiva

14. Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele masuri de protecţie pentru persoanele ale caror contracte individuale de munca vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, astfel cum a fost modificata prin Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 52/1998 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele masuri de protecţie pentru persoanele ale caror contracte individuale de munca vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, aprobata cu modificari prin Legea nr. 108/1997, prevedea ca persoanele ale caror contracte de munca au încetat ca urmare a procedurilor de concediere colectiva aveau dreptul la plaţi compensatorii în cuantum de 6 pâna la 12 ori salariul mediu net la nivel naţional. La 24 iunie 1999, Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia sociala a persoanelor ale caror contracte individuale de munca vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective, recent adoptata, a schimbat metoda de stabilire a cuantumului plaţilor compensatorii, care, din acel moment, a fost de 6 pâna la 12 ori salariul mediu net pe unitate.

15. Art. 46 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 98/1999 a obligat angajatorii sa înştiinţeze în scris agenţiile implicate în procesul de concediere colectiva, aprobat în programul de restructurare, şi sa trimita lista personalului ce urmeaza a fi concediat. In baza acestor liste, agenţiilor competente li s-a solicitat sa ofere servicii premergatoare concedierii, inclusiv consiliere şi îndrumare profesionala. Pentru a avea dreptul la plaţi compensatorii, persoanele afectate de concedierea colectiva erau obligate sa participe la aceste programe premergatoare concedierii.

B. Jurisprudenţa în cereri similare

16. In cauze similare, foşti angajaţi ai bancii B., concediaţi înainte de octombrie 1999, au solicitat recunoaşterea dreptului lor la plaţi compensatorii. Ca urmare a refuzului agenţiei de a le plati despagubiri, aceştia au formulat acţiuni în faţa instanţelor interne competente. Dreptul acestora la plaţi compensatorii a fost recunoscut prin diferite hotarâri definitive pronunţate de tribunale între iunie 2000 şi septembrie 2001. Motivarea a fost diferita: unele tribunale au considerat ca a fost îndeplinita condiţia privind mandatul special al FPS, altele nici nu au luat în considerare aceasta condiţie speciala.

Condiţia cu privire la participarea la procedurile premergatoare concedierii a fost luata în considerare în mod indirect în unele hotarâri. In hotarârile respective s-a facut referire la faptul ca angajatorul nu a prezentat agenţiilor competente lista personalului concediat înainte de octombrie 1999.

Unele hotarâri subliniaza faptul ca procesul de concediere colectiva s-a desfaşurat în mai multe etape şi ca persoanele concediate înainte de octombrie 1999 au fost private de protecţia sociala oferita de plaţile compensatorii, deşi condiţiile de concediere au fost identice şi nu a existat niciun motiv obiectiv pentru aceasta discriminare.

17. Un alt grup de foşti angajaţi, care au fost concediaţi între august 1998 şi mai 1999 şi care au pierdut în instanţa printr-o decizie irevocabila a Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2002, au formulat o cerere catre procurorul general pentru a introduce un recurs în anulare în favoarea lor. Acesta din urma a acceptat cererea lor şi a depus o cerere în acest sens la Curtea Suprema de Justiţie.

Prin Decizia din 1 octombrie 2003, Curtea Suprema de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat decizia irevocabila pronunţata în cauza respectiva. Instanţa a concluzionat ca lipsa mandatului special al FPS (emis în august 1999) nu a afectat dreptul persoanelor ale caror contracte de munca au încetat ca urmare a concedierii colective de a primi plaţi compensatorii. De asemenea, aceasta a explicat ca, în cazul unei interpretari contrare, efectele ar fi inacceptabile, pentru ca ar crea o discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie sau pe poziţii similare. Aceasta a adaugat şi ca, în cazul în care foştii angajaţi nu au fost implicaţi în procedurile premergatoare concedierii colective din cauza neglijenţei angajatorului, aceştia aveau în continuare dreptul de a primi plaţi compensatorii.

18. Hotarârile irevocabile ulterioare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la 30 iunie 2003 şi la 3 septembrie 2004 au urmat aceeaşi abordare şi au recunoscut dreptul la plaţi compensatorii foştilor angajaţi concediaţi în aceeaşi perioada ca reclamanţii.

C. Dreptul intern cu privire la caile extraordinare de atac

19. Art. 330 din Codul de procedura civila, în vigoare la momentul respectiv, prevedea ca procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotarârile judecatoreşti irevocabile. Acest recurs în anulare a fost abrogat de dreptul intern prin Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedura civila.

20. Art. 329 din Codul de procedura civila reglementeaza recursul în interesul legii. Dispoziţiile în vigoare la momentul respectiv prevedeau ca procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, avea dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitara a legii, sa ceara Curţii Supreme de Justiţie sa se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferita din partea instanţelor judecatoreşti. Soluţiile nu au efect asupra hotarârilor judecatoreşti examinate. In 2005 au fost facute amendamente şi a devenit posibila recunoaşterea dreptului colegiilor de conducere ale curţilor de apel de a sesiza Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o astfel de cerere.

21. Art. 322 pct. 9 din Codul de procedura civila prevede ca o cauza poate fi revizuita în faţa instanţelor interne în cazul în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încalcare a drepturilor sau libertaţilor fundamentale.

ÎN DREPT

22. In baza art. 6 § 1, a art. 2 § 1 şi a art. 13 şi 17 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns ca respingerea cererii lor de Tribunalul Bucureşti era contrara soluţiei pronunţate în mod definitiv de alte tribunale şi ca au fost astfel privaţi de plaţile compensatorii la care aveau dreptul. De asemenea, aceştia s-au plâns ca instanţele interne nu au fost imparţiale sau independente şi au pronunţat o hotarâre eronata în cauza lor.

23. Curtea este suverana în a face încadrarea juridica a faptelor ce sunt deduse judecaţii, nefiind ţinuta de încadrarea juridica facuta de catre parţi sau de catre Guvern. Un capat de cerere se caracterizeaza prin faptele pretinse, şi nu doar prin temeiurile sau argumentele juridice invocate (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, paragraful 29, seria A nr. 172, şi Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, paragraful 44, Culegere de hotarâri şi decizii 1998-1). Având în vedere acest lucru, Curtea considera ca cererile reclamantului vor fi examinate în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie.

I. Cu privire la pretinsa încalcare a art. 6 § 1 din Convenţie

24. Reclamanţii s-au plâns ca instanţele interne au adoptat soluţii contradictorii în probleme legale similare. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 sunt redactate dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de catre o instanţa [...], care va hotarî [...] asupra încalcarii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."

A. Cu privire la admisibilitate

25. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în mod vadit nefondat în sensul art. 35 § 1 din Convenţie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele parţilor

26. Guvernul considera ca jurisprudenţa contradictorie în cadrul unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanţe având o competenţa teritoriala determinata nu este în sine incompatibila cu cerinţele art. 6 § 1. Potrivit acestuia, reclamanţii nu au dovedit ca jurisprudenţa divergenta este adoptata în mod consecvent la nivel naţional sau de instanţele superioare şi au prezentat doar un numar limitat de exemple de hotarâri divergente.

27. In continuare, Guvernul subliniaza ca, spre deosebire de situaţia de fapt din Cauza Beian împotriva României (nr. 1) [nr. 30.658/05, CEDO 2007-XIII (extrase)], jurisprudenţa divergenta în prezenta cauza nu provine de la instanţa superioara. Acesta considera ca era de competenţa instanţelor naţionale sa interpreteze legea şi ca, în absenţa unei hotarâri a Curţii Supreme de Justiţie destinate sa creeze o practica unitara, existenţa unor interpretari diferite ale dispoziţiilor legale aplicabile nu încalca principiul securitaţii raporturilor juridice.

28. In ceea ce priveşte Hotarârea pronunţata de Curtea Suprema de Justiţie la data de 1 octombrie 2003, Guvernul observa ca aceasta nu era destinata unificarii practicii instanţelor inferioare, ci se referea la o anumita cauza. Totuşi, acesta a atras atenţia asupra faptului ca, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o soluţie în cazul jurisprudenţei divergente, şi anume un recurs în interesul legii (a se vedea supra, paragraful 20).

29. Reclamanţii au contestat argumentul Guvernului şi au reiterat ca în cauze similare cu cea a lor s-au pronunţat hotarâri definitive contradictorii.

2. Motivarea Curţii

30. Curtea observa ca a concluzionat anterior ca anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricarui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazeaza pe un ansamblu de instanţe de fond şi de recurs având o competenţa teritoriala determinata [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34. 165/96-34.173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Aceasta concluzie a fost pronunţata în raport cu sistemele juridice care includ o curte suprema, al carei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citata anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec), nr.42.162/02, 2 decembrie 2008].

31. Curtea observa ca prezenta cauza se refera la o problema legala ce îi afecteaza pe foştii angajaţi ai bancii B. care au facut parte din acelaşi proces de concediere colectiva. Aceasta accepta faptul ca miza problemei legale nu era un subiect de interes general pentru întreaga societate, asemenea jurisprudenţei contradictorii în ceea ce priveşte restituirea în Cauza Tudor Tudor împotriva României (nr. 21.911/03, paragraful 31, 24 martie 2009), dar a afectat o categorie bine definita de persoane. Totuşi, aceasta considera ca reclamanţii, ca oricare alt cetaţean, aveau dreptul la un proces echitabil pentru stabilirea pretenţiilor lor civile, iar dreptul la un proces echitabil include dreptul la securitatea raporturilor juridice. In acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit careia principiul securitaţii raporturilor juridice decurge din Convenţie şi constituie unul dintre elementele de baza ale statului de drept [a se vedea Beian (nr. 1), citata anterior, paragraful 39].

32. Curtea considera ca, de îndata ce un stat adopta o soluţie pentru a reglementa concedierea colectiva a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusa în aplicare cu claritate şi coerenţa rezonabila în scopul evitarii, pe cât posibil, a incertitudinii şi a ambiguitaţii pentru persoanele interesate de masurile de punere în aplicare a acesteia. In acest context, ar trebui sa se sublinieze ca incertitudinea - fie ea legislativa, administrativa sau rezultata din practicile aplicate de catre autoritaţi - este un factor important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V; Paduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragraful 92, CEDO 2005-XII (extrase), şi Beian împotriva României (nr. 1), citata anterior, paragraful 33].

33. Curtea observa ca hotarârile judecatoreşti aplicabile în prezenta cauza care privesc dreptul la plaţi compensatorii se aplica şi persoanelor aflate într-o situaţie similara, şi anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiaşi companii, înainte de octombrie 1999, pe care angajatorul lor Ie-a privat de dreptul la plaţi compensatorii. Intrucât nu au fost considerate de companie ca fiind vizate de concedierea colectiva, persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile premergatoare concedierii. In plus, potrivit Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 98/1999, pentru a beneficia de asistenţa premergatoare concedierii, trebuia ca numele acestora sa fie trimise agenţiilor responsabile cu prestarea acestor servicii. Astfel cum reiese din diversele hotarâri depuse în cauza, angajatorul nu a trimis agenţiilor listele cu persoanele concediate înainte de octombrie 1999.

34. De asemenea, Curtea observa ca, deşi a fost respinsa acţiunea în justiţie a reclamanţilor pentru plaţi compensatorii, în hotarârile definitive ale mai multor instanţe s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plaţi în favoarea persoanelor aflate în situaţii similare. Aceste hotarâri contradictorii indica o abordare divergenta a instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea condiţiilor prevazute de lege pentru acordarea plaţilor compensatorii, în ciuda situaţiilor factuale similare.

35. Fara sa considere necesar sa se pronunţe cu privire la soluţia ce ar fi trebuit sa fie data acţiunii reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Vincic şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44.698/06 şi urm. par. 56, 1 decembrie 2009), Curtea apreciaza ca diversitatea interpretarilor dreptului intern din partea diferitelor tribunale care se pronunţa în calitate de ultima instanţa a condus la o incertitudine judiciara în soluţionarea unor pretenţii civile similare.

36. Curtea considera necesara analizarea aprofundata a argumentului Guvernului, conform caruia exista un mecanism care sa asigure interpretarea uniforma a legii aplicabile. In acest sens, Curtea observa ca tribunalele erau competente sa se pronunţe ca ultima instanţa şi, în consecinţa, Curtea Suprema de Justiţie nu putea interveni în soluţionarea cauzelor în cadrul procedurilor ordinare.

37. Reclamanţii au solicitat procurorului general sa introduca una dintre cele doua cai extraordinare de atac şi ambele cereri au fost respinse. In acelaşi timp, o cerere a altor persoane a fost admisa şi s-a finalizat printr-o soluţie favorabila pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronunţata de Curtea Suprema de Justiţie în aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specifica a legii în cauza respectiva şi nu era destinata sa uniformizeze interpretarile contradictorii ale legislaţiei naţionale (a se vedea mutatis mutandis, Tudor Tudor, citata anterior, paragraful 29). In plus, Curtea îşi reitereaza concluzia din Cauza Tudor Tudor (citata anterior), conform careia intervenţia Curţii Supreme de Justiţie era posibila doar prin intermediul unui recurs în anulare care contrazicea în sine principiul securitaţii raporturilor juridice.

Curtea recunoaşte ca aprecierea faptelor unei cauze de catre o instanţa inferioara şi evaluarea facuta de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru parţi cu plângeri foarte asemanatoare. Aceasta realitate nu încalca în sine principiul securitaţii raporturilor juridice.

Totuşi, atunci când exista divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în esenţa similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice, apare o problema în privinţa securitaţii raporturilor juridice. Aceasta a fost situaţia şi în aceasta cauza.

38. In lumina consideraţiilor precedente, Curtea concluzioneaza ca, în absenţa unui remediu care sa rezolve aceste divergenţe, soluţionarea diferita a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie sa fi diminuat încrederea publicului în actul de justiţie, aceasta încredere fiind cu certitudine o componenta esenţiala a statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vincic, citata anterior, paragraful 56). Incertitudinea juridica în cauza i-a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.

39. Prin urmare, a fost încalcat art. 6 § 1 în aceasta privinţa.

40. Având în vedere constatarea anterioara, Curtea considera ca nu este necesar sa se continue examinarea celorlalte capete de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie

41. In esenţa, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, ca au fost privaţi de plaţile compensatorii, în timp ce alte persoane aflate în situaţii similare cu ale lor au primit plaţile respective.

42. Având în vedere constatarile de la paragraful 39 menţionat anterior, Curtea considera ca nu este necesar sa mai examineze aceste capete de cerere.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

43. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi daca dreptul intern al înaltei parţi contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecinţelor acestei încalcari, Curtea acorda parţii lezate, daca este cazul, o reparaţie echitabila."

A. Prejudiciu

44. Cu privire la prejudiciul material, reclamanţii au solicitat împreuna 198.000 euro (EUR), suma corespunzatoare valorii plaţilor compensatorii la care aceştia considerau ca au dreptul, suma actualizata în raport cu rata inflaţiei. Guvernul a solicitat ca, în cazul în care Curtea constata o încalcare a Convenţiei, reclamanţii se pot prevala de art. 322 pct. 9 al Codului de procedura civila, care le confera dreptul sa se adreseze instanţelor naţionale cu o cerere de revizuire pentru a restabili situaţia existenta înainte de încalcarea Convenţiei. In orice caz, Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi nejustificate.

45. In primul rând, Curtea a precizat ca o hotarâre în care se constata o încalcare impune statului pârât obligaţia legala de a pune capat acestei încalcari şi de a acorda o reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel încât sa se restabileasca pe cât posibil situaţia existenta înainte de încalcare [a se vedea Brumarescu împotriva României (reparaţie echitabila) (MC), nr. 28.342/95, paragraful 19, CEDO 2001-1, şi Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) (reparaţie echitabila), nr. 25.701/94, paragraful 72].

46. Având în vedere încalcarea constatata în prezenta cauza şi motivele care au stat la baza acesteia (a se vedea supra, paragrafele 35 şi 38, în special trimiterea la soluţia data acţiunilor în instanţa ale reclamanţilor), precum şi la dispoziţiile art. 322 pct. 9 al Codului de procedura civila (a se vedea supra, paragraful 21), şi ţinând seama de principiul subsidiaritaţii, Curtea considera ca pretenţiile reclamanţilor trebuie respinse.

47. De asemenea, reclamanţii au solicitat 90.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. Guvernul a considerat aceasta suma excesiva în lumina jurisprudenţei Curţii în cauze similare.

48. Curtea considera ca reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în urma încalcarii dreptului lor la un proces echitabil. Pronunţându-se în echitate, Curtea acorda fiecarui reclamant 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecata

49. Reclamanţii au solicitat suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecata. In acest sens, reclamanţii au prezentat o lista detaliata care includea redactarea documentelor legale prezentate Curţii şi autoritaţilor interne prin care s-a solicitat promovarea unei cai extraordinare de atac. De asemenea, aceştia au prezentat facturi pentru serviciile de traducere (observaţii şi hotarâri judecatoreşti pronunţate în cauze similare) în valoare de aproximativ 750 EUR.

50. Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi a contestat justificarea sumelor solicitate ca asistenţa juridica pentru procedurile interne extraordinare şi pentru serviciile de traducere.

51. In conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecata numai în masura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.

52. In speţa, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considera rezonabila acordarea sumei de 40 EUR fiecarui reclamant pentru cheltuielile de judecata, plus orice alta suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de catre aceştia.

C. Dobânzi moratorii

53. Curtea considera necesar ca rata dobânzilor moratorii sa se întemeieze pe rata dobânzii facilitaţii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA:

1. declara admisibil capatul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 în ceea ce priveşte insecuritatea raporturilor juridice;

2. hotaraşte ca a fost încalcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte încalcarea principiului securitaţii raporturilor juridice;

3. hotaraşte ca nu este necesar sa se examineze admisibilitatea sau fondul celorlalte capete de cerere;

4. hotaraşte:

a) ca statul pârât sa plateasca fiecarui reclamant, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmatoarele sume care trebuie convertite în moneda naţionala a statului pârât la rata de schimb aplicabila la data plaţii:

(i) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice alta suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;

(ii) 40 EUR (patruzeci de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecata;

b) ca, de la expirarea termenului menţionat şi pâna la efectuarea plaţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobânda simpla, la o rata egala cu rata dobânzii facilitaţii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade şi majorata cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile în rest.

Redactata în limba engleza, apoi comunicata în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

ANEXA

LISTA RECLAMANŢILOR

Nr.	Numele şi prenumele	Data naşterii	Domiciliul
1.	Mariana Ştefanica	1957	Bucureşti
2.	Aurora Vasile	1969	Bucureşti
3.	Dorina Iliuţa	1954	Bucureşti
4.	Emilia-Mihaela Florescu	1953	Bucureşti
5.	Diana Nicula	1969	Bucureşti
6.	Cristiana Curuţchi	1970	Bucureşti
7.	Mariana Damian	1961	Bucureşti
8.	Magdalena Dinu (Grecu, înainte de divorţ)	1967	Bucureşti
9.	Carmen Gabriela Linţoiu	1965	Bucureşti
10.	Ioana Oancea (decedata),	1952	Bucureşti
	prin moştenitoarea Laura Madalina Oancea	1983	Bucureşti
11.	Adrian Cosmin Bratoşin	1973	Bucureşti
12.	Elena Cristina Badea	1969	Bucureşti
13.	Irina-Magda Bejenaru	1968	Bucureşti
14.	Maria Magdalena Trif	1975	Bucureşti
15.	Valeria Stamate (decedata),	1948	Bucureşti
	prin moştenitorul Tudor Dan Stamate	1980	Bucureşti
16.	Melania-Aurelia Stan	1969	Bucureşti
17.	Lizette Dumitrescu	1967	Bucureşti
18.	Simona-Gabriela Voineagu	1968	Bucureşti