HOTARARE Nr. 0
din 24 mai 2007
in Cauza Paun impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 901 din 31 decembrie 2007
SECŢIA a III-a
(Cererea nr. 9.405/02)
Strasbourg
In Cauza Păun împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstromi A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre,
judecători, şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3
mai 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9.405/02)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna
Maria Laura Păun (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 6 august 2001 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul Dan Mihai,
avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat de coagentul său, doamna R.
Paşoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 24 iunie 2005, Curtea a luat decizia de a
comunica cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a hotărât să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea si fondul cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanta s-a născut în
anul 1915 şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.
5. In 1940, reclamanta şi soţul ei au cumpărat un bun
imobil compus dintr-o casă (131 m2) şi din terenul aferent (231 m2), situat în Bucureşti, str. Ghica Tei nr. 45. In 1982, reclamanta
şi soţul ei au părăsit ţara şi s-au stabilit în Statele Unite ale Americii. In
urma plecării lor din tară, statul a confiscat bunul în temeiul Decretului nr.
223/1974'. La data de 21 august 1985, soţul reclamantei a decedat.
6. La data de 29 mai 1997, în urma unei acţiuni în
revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o decizie definitivă prin care s-a
constatat ilegalitatea naţionalizării bunului său şi s-a dispus restituirea
acestuia de către autorităţi.
7. La data de 4 februarie 1997, statul i-a vândut
acest bun, în temeiul Legii nr. 112/1995, lui O.C., care l-a ocupat în calitate
de chiriaş.
8. In 1998, reclamanta a
solicitat instanţelor judecătoreşti să constate nulitatea vânzării bunului. In
sprijinul cererii sale, ea a invocat Sentinţa definitivă din 29 mai 1997,
pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a recunoscut
dreptul său de propritate asupra bunului, precum şi reaua-credinţă a părţilor
contractante.
9. La finalizarea procedurii, prin Decizia din 26
octombrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, după ce a reţinut că bunul devenise
în mod legal proprietatea statului, că reclamanta avea posibilitatea să
solicite o despăgubire pentru pierderea bunului său şi că, în orice caz, părţile contractante fuseseră de bună-credinţă,
a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. Curtea de Apel Bucureşti nu i-a
acordat reclamantei nicio despăgubire.
10. La data de 21 februarie
2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a
Deciziei din data de 26 octombrie 2000.
11. In 2002, reclamanta a formulat o nouă acţiune în
revendicare a bunului litigios. Prin Decizia din 4 octombrie 2004, Curtea de
Apel Bucureşti a respins această a doua acţiune în revendicare, invocând
principiul autorităţii de lucru judecat.
12. După adoptarea Legii nr. 10/2001 privind
restituirea imobilelor preluate abuziv, reclamanta a solicitat să fie
despăgubită pentru pierderea bunului său în urma vânzării, la valoarea estimată
de circulaţie a acestuia, conform prevederilor legii respective. Până în'
prezent, reclamanta nu a fost despăgubită.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
13. Prevederile legale şi
jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în
deciziile Bru'mărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin si alţii împotriva României (nr.
57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva României (nr.
63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr.
4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006), Ruxanda Ionescu împotriva României (nr.
2.608/02, § 48, 12 octombrie 2006) si Radu împotriva României (nr.
13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
14. Reclamanta a invocat faptul
că imposibilitatea de a-şi recăpăta proprietatea asupra bunului său i-a
încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, aşa cum este el recunoscut de
art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
15. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Mai mult, Curtea nu constată existenţa vreunui alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
16. Guvernul consideră că
existenţa Deciziei din 26 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care
este respinsă acţiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpărare
referitoare la bunul în litigiu, nu aduce niciun prejudiciu asupra dreptului
reclamantei de a i se respecta bunul. Potrivit opiniei Guvernului, acţiunea în
constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată,
printre altele, împotriva lui O.C., cumpărătorul bunului. El reaminteşte că
este în primul rând datoria autorităţilor naţionale, în special a instanţelor judiciare, să aplice şi să
interpreteze dreptul intern. Astfel, conform susţinerilor Guvernului, ingerinţa
în dreptul de proprietate al reclamantei era justificată deoarece era prevăzută
de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională. In fine, în opinia
Guvernului, reclamanta are posibilitatea de a obţine o despăgubire pentru
pierderea bunului său în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.
247/2005. El arată că reclamanta poate obţine titluri de participare la un
organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea).
17. Reclamanta se opune acestui argument. Ea arată că
nu are nicio posibilitate efectivă de a-şi recăpăta posesia asupra bunului său.
Ea susţine că legislaţia în materie nu poate fi considerată ca având un
caracter „previzibil", aplicarea Legii nr. 112/1995 ducând la o situaţie
de „confuzie generală, instabilitate şi imprevizibilitate". Reclamanta
insistă asupra relei-credinţe a părţilor semnatare ale contractului de
vânzare-cumpărare şi invocă jurisprudenţa Străin. In sfârşit, reclamanta
exprimă rezerve faţă de existenţa unei posibilităţi de despăgubire pe calea
Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 245/2005, precum şi faţă de
funcţionarea şi eficienţa fondului de investiţii Proprietatea.
18. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce
ridicau probleme similare cu cele ale cazului special de faţă şi a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Cauza Porteanu, citată mai sus, §§ 32-35).
19. După analizarea tuturor elementelor ce i-au fost
transmise, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument
care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. Curtea reafirmă în
special faptul că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în
revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de către regimul
comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă,
chiar dacă a avut loc înaintea confirmării definitive în justiţie a dreptului de
proprietate al altuia, este echivalentă cu o privare de bunuri. O astfel de
privare, însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1
din Protocolul nr. 1 (Cauza Străin, citată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
20. In măsura în care Guvernul arata că reclamanta
poate obţine titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare
(Proprietatea), la
valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează constatarea
anterioară, conform căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la
acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre altele,
cauzele Radu, citată
mai sus, şi Ruxanda Ionescu împotriva României nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001,
nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul
suportat din cauza absenţei îndelungate a despăgubirii de către persoanele
care, la fel ca reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de
bunurile lor, restituite în baza unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Porteanu, citată
mai sus, § 34).
21. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea
apreciază că, în speţă, imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de
proprietate de către reclamantă asupra bunului său, însoţită de absenţa totală
a unei despăgubiri, pe o perioadă de aproximativ 10 ani, a determinat-o să
suporte o sarcină disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la
respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei
prevederi.
II. Asupra celorlalte
încălcări pretinse
22. Reclamanta invocă faptul că
respingerea acţiunii sale în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare i-a prejudiciat
dreptul de acces la instanţă şi invocă art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie. De
asemenea, reclamanta invocă lipsa de imparţialitate a instanţei, deoarece
judecătorii M.R. şi ET. au judecat cauza la data de 26 octombrie 2000 în
procedura de recurs, precum şi la data de 21 februarie 2001 în procedura de
revizuire. Judecătorul N.P. a judecat cauza la data de 26 octombrie 2000 în
procedura de recurs, precum şi la data de 21 februarie 2001 în procedura de
revizuire. In fine, judecătorul E.V., care a judecat cauza la data de 26 octombrie 2000 în
procedura de recurs, a făcut parte şi dintr-un complet al Curţii Supreme de
Justiţie care soluţiona cauzele de tip „Brumărescu". In fine, reclamanta se plânge de lipsa unui recurs efectiv în urma respingerii acţiunii sale în constatarea nulităţii
contractului de vânzare-cumpărare, cu încălcarea art. 13 din Convenţie.
23. Ţinând seama de totalitatea elementelor aflate în
posesia sa şi în măsura în care este competentă să cunoască afirmaţiile
formulate, Curtea nu a constatat nicio formă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
24. Reiese că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din
Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
25. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
26. Reclamanta solicită
restituirea întregului imobil asupra căruia i-a fost recunoscută calitatea de
proprietar prin Sentinţa definitivă din 27 mai 1997 sau, în caz de
imposibilitate, cu titlu de daune materiale, acordarea unui sume reprezentând
valoarea apartamentului vândut de stat în anul 1997 şi a cotei-părţi din
terenul aferent, pe care a evaluat-o iniţial la suma de
178.880 euro (EUR). In cadrul observaţiilor
sale complementare, reclamanta a depus la dosar o expertiză tehnică imobiliară
realizată în februarie 2007, conform căreia contravaloarea bunului ar fi de
209.500 EUR. Ea solicită în plus 195.280 EUR pentru lipsa de folosinţă a
bunului în perioada 1997-2005. De asemenea, ea solicită 15.000 EUR cu titlu de
daune morale pentru frustarea şi suferinţele cauzate de ingerinţa statului în
dreptul său de proprietate.
27. In ceea ce priveşte solicitarea de daune
materiale, Guvernul consideră că valoarea de circulaţie a bunului este de
71.718 EUR şi depune un raport de expertiză (opinie) în acest sens. In ceea ce
priveşte prejudiciul material ce rezultă din lipsa de folosinţă a bunului,
Guvernul contestă cererea reclamantei şi invocă jurisprudenţa Buzatu împotriva României (nr. 34.642,
§ 18, 27 ianuarie 2005). In ceea ce priveşte cererea de daune morale, Guvernul
apreciază că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat prin constatarea
încălcării dreptului reclamantei.
28. Curtea reaminteşte că o
hotărâre care constată o încălcare creează pentru statul pârât obligaţia
juridică, ce decurge din aplicarea prevederilor Convenţiei, de a pune capăt
încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite
decât înlăturarea parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din
Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin
actul sau omisiunea referitor la care s-a constatat încălcarea Convenţiei. In
exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul
„echitabil" şi exprimarea „dacă este cazul" demonstrează acest lucru.
29. Curtea apreciază, în circumstanţele speţei, că
restituirea casei vândute de către autorităţi în 1997 şi a terenului aferent ar
repune-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în
care s-ar fi aflat dacă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost
încălcate.
30. In cazul în care statul pârât nu procedează la
această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, Curtea decide că Guvernul va trebui să îi plătească părţii
interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii
actuale a bunului în cauză. Ţinând cont de informaţiile de care dispune în ceea
ce priveşte preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate
de părţi, Curtea apreciază că valoarea de circulaţie actuală a bunului este de
150.000 EUR.
31. In ceea ce priveşte sumele solicitate pentru lipsa
de folosinţă a bunului, calculate în funcţie de preţurile de închiriere a
acestui bun, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, având în vedere,
pe de o parte, faptul că ea a dispus restituirea bunului ca reparaţie în sensul
art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume cu acest
titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul
unei închirieri depinzând de mai multe variabile.Totuşi, ea va ţine cont de
privarea de proprietate suportată de reclamantă începând din 1997, cu ocazia
reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis
mutandis, cauzele Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004, şi Buzatu, citată mai sus, § 18).
32. Curtea consideră, în fine, că încălcarea gravă a
dreptului reclamantei de a i se respecta bunurile n-ar putea fi suficient
compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Statuând în echitate, ea îi acordă suma de 5.000 EUR cu titlu de reparaţie a
prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecata
33. Cu titlu de cheltuieli de
judecată, reclamanta solicită suma de 5.850 EUR, pe care o detaliază după cum
urmează: 5.250 pentru onorarii de avocat şi 600 EUR pentru diferite cheltuieli
(taxe judiciare, telefon, fotocopii). Pentru aceste ultime cheltuieli,
reclamanta a depus numai copia unei chitanţe ce atestă cheltuieli de expediere.
In ceea ce priveşte onorariile avocaţiale, reclamanta a depus la dosar copia
unei convenţii de achitare directă a acestora către avocatul său. Reclamanta
reaminteşte că avocatul său a facturat onorarii diferite în funcţie de munca
specifică pentru fiecare etapă a procedurii, adică 120 EUR, 45 EUR sau chiar 5
EUR pe oră.
34. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor
reale, necesare şi rezonabile, cu condiţia să fie justificate, necesare şi
rezonabile'. El arată că reclamanta nu a depus niciun document justificativ în
sprijinul cererii sale de restituire. Guvernul mai adaugă faptul că reclamanta
a omis să solicite rambursarea cheltuielilor de judecată legate de procedurile
interne şi că, din acest motiv, Curtea nu ar trebui să îi admită cererea,
conform jurisprudenţei Străin (a se vedea § 87).
35. In observaţiile sale complementare, reclamanta
reaminteşte că este vorba de cheltuieli de judecată efectuate pentru procedura
în faţa Curţii şi consideră că argumentul Guvernului este lipsit de'fundament.
36. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
a dovedit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. Curtea
este de acord că reclamanta a efectuat cheltuieli pentru a remedia prejudiciul
rezultat ca urmare a încălcării prevederilor Convenţiei. Totuşi, Curtea observă
că această cauză prezintă un grad redus de dificultate şi că ea urmează o jurisprudenţa deja bine stabilită.
Statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil
să acorde persoanei interesate suma de 900 EUR cu titlu de cheltuieli de
judecată. Având în vedere convenţia încheiată de reclamantă cu avocatul său,
Curtea hotărăşte ca suma de 850 EUR să îi fie plătită direct avocatului
acesteia.
C. Dobânzi moratorii
37. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilităţii de preţ
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi
inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi restituie reclamantei
imobilul litigios compus dintr-o casă şi terenul aferent, situat în Bucureşti,
str. Ghica Tei nr. 45, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi
plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 150.U00 EUR (una
sută cincizeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească
reclamantei suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale şi 900
EUR (nouă sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 850 EUR (opt
sute cincizeci euro) vor trebui plătite direct avocatului
reclamantei;
d) ca sumele în discuţie să fie convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca la acestea să
fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii
de preţ marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie
echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 24 mai 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier