HOTARARE Nr. 0
din 15 iunie 2006
in Cauza Carstea si Grecu
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 485 din 19 iulie 2007
Strasbourg
(Cererea nr. 56.326/00)
In Cauza Cârstea şi Grecu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David
Thor Bjorgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 23 mai 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDU RA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
56.326/00) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat,
doamnele Rodica Cârstea şi Veronica Grecu (reclamantele),
au sesizat Curtea la data de 28 ianuarie 2000 în
temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilorfundamentale (Convenţia).
2. Reclamantele sunt reprezentate de doamna Eugenia Crângariu, avocatîn Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin
agentul său, Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor
Externe.
3. Reclamantele se plâng în special de încălcarea
dreptului lor la judecarea într-un termen rezonabil şi de lipsa continuităţii
completului de judecată, în sensul art. 6 § 1 din Conventie.
4. Cererea i-a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii
(art. 52 § 1 din Regulament). în cadrul acesteia, camera sesizată cu
soluţionarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art.
26 § 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din 12 octombrie 2004, camera a
declarat cererea parţial admisibilă. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a
modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de
faţă a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 § 1).
6. Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantele, doamnele
Rodica Cârstea şi Veronica Grecu, sunt cetăţeni români, născute în 1956 şi,
respectiv, în 1959 şi domiciliate în Bucureşti.
A. Geneza cauzei
8. în 1991, reclamantele erau angajate laAgenţia
Naţională de Presă Rompres (Agenţia), pe
posturile de operatoare şi secretare la serviciul
„teleimprimator".
9. La data de 16 octombrie 1991, printr-una şi aceeaşi
decizie, Agenţia a reziliat contractele de muncă ale reclamantelor. Această
decizie, ce a fost comunicată persoanelor în cauză la data de 6 şi, respectiv,
7 noiembrie 1991, era motivată astfel:
„Directorul general al Agenţiei Naţionale de Presă Rompres, numit prin ordinul Guvernului
României nr. 105/1990, Având în vedere:
- referatul şefului serviciului transmisii, telex,
telefax, înregistrat sub nr. 1.664 din data de 3 octombrie 1991, precum şi
declaraţiile scrise ale unorsalariaţi din cadrul serviciului;
- prevederile art. 17 şi 27 din Regulamentul Agenţiei
Naţionale de Presă Rompres;
- procesul-verbal al şedinţei comune a Consiliului de
administraţie al Rompres şi serviciului transmisii, telex, telefax din data de 15 octombrie
1991;
- prevederile art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul Muncii
[...], în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 1.066/1990, emite următorul ordin:
1. Cu data de 16 octombrie 1991, se desface contractul de muncă al domnişoarei Cârstea Rodica,
secretar de emisie la Serviciul
transmisii, telex, telefax, conform art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul muncii,
pentru abateri disciplinare grave constând în încălcarea prevederilor art. 17
alin. penultim şi ultim şi art. 27 alin. 4, 5, 9 din Regulamentul instituţiei
şi pentru incitarea membrilor colectivului la nesubordonare şi nerespectarea disciplinei
în muncă;
2. Cu data de 16 octombrie 1991, se desface contractul
de muncă al doamnei Grecu Veronica, secretar de emisie la Serviciul transmisii,
telex, telefax, conform art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul muncii, pentru
abateri disciplinare grave constând în provocarea şi întreţinerea unor discuţii
neconforme cu buna conduită la locul de muncă, provocarea de scandaluri şi
bătăi în interiorul agenţiei, injurii, calomnii la adresa unor persoane din
conducerea instituţiei şi a unor colegi de serviciu."
B. Derularea procedurii înainte de 20 iunie 1994
10. La data de 29 noiembrie 1991, considerând că
decizia de concediere luată de Agenţie nu respectă procedura legală prevăzută
de Legea nr. 1/1970, în special dreptul la apărare al reclamantelor şi principiul
răspunderii individuaie, şi că ea aduce atingere libertăţii de exprimare,
reclamantele au introdus o acţiune în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
11. La data de 15 ianuarie 1992, instanţa a admis
cererea reclamantelor de a audia 27 de martori, precum şi pe cea a părţii
adverse de a audia 5 martori. La datele de 19 februarie şi 11 martie 1992,
instanţa a audiat respectiv 6 sau 7 martori propuşi de reclamante. Alţi 8
martori propuşi de reclamante, printre care directorii Agenţiei, au fost citaţi
în zadar, deoarece aceştia au refuzat să se prezinte.
12. La data de 18 septembrie 1992, instanţa le-a admis
acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere din cauza
lipsei anchetei prealabile impuse de Legea nr. 1/1970. Prin urmare, ea a dispus
reintegrarea reclamantelor în posturile lor anterioare.
13. Cele două părţi au formulat recurs împotriva
hotărârii instanţei, reclamantele plângându-se că instanţa a omis să se
pronunţe asupra cererilor lor referitoare la daune-interese şi la daune
cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii de
reintegrare. Cu privire la recursul părţii adverse, la data de 29 ianuarie
1993, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că ancheta prealabilă
fusese îndeplinită în timpul adunării din data de 15 octombrie 1991, însă le-a
dat dreptate şi reclamantelor, constatând că judecătoria nu se pronunţase
asupra tuturor capetelor de cerere ale acestora. Prin urmare, instanţa a admis
recursul celor două părţi, a casat hotărârea judecătoriei şi a trimis cauza
spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
14. La data de 18 martie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a respins un nou recurs formulat de reclamante împotriva
hotărârii din 29 ianuarie 1993, pe cale de recurs deschis după modificarea
Codului de procedură civilă.
C. Derularea procedurii după 20 iunie 1994
15. La termenul din 30 iunie 1994 din faţa
Tribunalului Municipiului Bucureşti, reclamantele au declarat că nu mai insistă
pentru audierea celor opt martori propuşi, care, în ciuda convocărilor
repetate, nu s-au prezentat în faţa instanţei pentru a depune mărturie.
16. La data de 14 iulie 1994, statuând
după casarea cu trimitere spre rejudecare, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a
respins acţiunea reclamantelor, considerând că concedierea lor a fost legală şi
justificată de greşelile disciplinare pe care le-au comis. Instanţa a statuat
că prima reclamantă, doamna Cârstea, distrusese documente de lucru şi că ar fi
comentat ordinele superiorilor săi şi că ar fi încercat să li se opună. In ceea
ce o priveşte pe cea de-a doua reclamantă, doamna Grecu, instanţa a considerat,
printre altele, că îşi agresase verbal şi fizic un superior ierarhic. Dovezile
luate în considerare de instanţă au fost un proces-verbal al adunării din 15
octombrie 1991, precum şi declaraţiile martorilor propuşi de Agenţie, şi anume
colegi şi colaboratori apropiaţi ai reciamantelor. In ceea ce-i priveşte pe
martorii propuşi de reclamante, instanţa le-a înlăturat declaraţiile, observând
că ei lucrau în cadrul altor servicii ale Agenţiei, fără a avea posibilitatea
de a cunoaşte direct atitudinea reclamantelor la locul de muncă şi atmosfera pe care ele au creat-o.
17. Apelul persoanelor în cauză a fost respins de
Tribunalul Municipiului Bucureşti la data de 14 aprilie 1995. Anterior, şi
anume la data de 22 februarie 1995, această instanţă le refuzase o cerere de
audiere de martori.
Persoanele în cauză au formulat
recurs, ce a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti la data de 6 noiembrie
1995. Respingând criticile reclamantelorîn ceea ce priveşte diferitele aspecte
legate de procedura de concediere şi de temeinicia deciziei de concediere,
Curtea de Apel le-a admis recursul pe motiv că Tribunalul Municipiului
Bucureşti nu se pronunţase în legătură cu unul dintre motivele invocate şi că
respinsese fără motivare cererea de audiere a martorilor, prezentată de către
acestea în apel. Motivul de recurs în discuţie se referea la legalitatea
concedierii în ceea ce priveşte forma sa. Prin urmare, Curtea de Apel a casat
Decizia din 14 aprilie 1995 şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Municipiului
Bucureşti.
18. La data de 17 mai 1996, instanţa a admis apelul
reclamantelor, a casat Decizia din 14 iulie 1994 şi a trimis cauza judecătoriei
spre rejudecare pe fond, pe motiv că judecătorii competenţi în primă instanţă
nu dispuseseră o expertiză pentru a stabili valoarea daunelor şi intereselor
corespunzătoare prejudiciului material pretins de reclamante. Mai mult,
instanţa a considerat că
sentinţa din 14 iulie 1994 era rezultatul unei aprecieri eronate a faptelor.
19. Prin Hotărârea nr. 767/1997 din 16 aprilie 1997,
Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de Agenţie împotriva
Hotărârii Tribunalului Municipiului Bucureşti din 17 mai 1996, reiterând
concluziile acestuia. Ea a considerat că ancheta internă dinaintea concedierii
nu fusese îndeplinită.
20. La data de 9 iulie 1997, sesizată cu soluţionarea
cauzei după trimiterea spre rejudecare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
luat act de faptul că reclamantele renunţaseră la audierea martorilor, având în
vedere concluziile Curţii de Apel, în Decizia sa din 16 aprilie 1997,
referitoare la neîndeplinirea anchetei prealabile. Instanţa a concluzionat,
într-adevăr, că această dovadă nu era pertinentă. Mai mult, în cauză a fost solicitată
o expertiză contabilă.
21. Reclamantele au solicitatîn 4 rânduri schimbarea
datelor termenelordejudecatăîn sensul accelerării procedurii. Instanţa a
încuviinţat.
22. La data de 14 octombrie 1998, judecătoria a admis
acţiunea reclamantelor, a anulat decizia de concediere din 16 octombrie 1991, a
dispus reintegrarea reclamantelor pe posturile lor şi le-a acordat daune
interese. Ea a constatat că Agenţia furnizase în mai multe rânduri instanţelor
diverse explicaţii în ceea ce priveşte motivele de concediere şi că, în plus,
aceste explicaţii nu corespundeau cu motivele enunţate în decizia de
concediere. Mai mult, motivele concedierii nu au fost niciodată aduse la
cunoştinţa persoanelor în cauză înainte de concedierea lor, aşa cum impunea
art. 13 din Legea nr. 1/1970, iar ancheta internă prealabilă, aşa cum este ea
impusă de lege, nu fusese efectuată, astfel că concedierea era lovită de
nulitate absolută.
23. La apelul celor două părţi, Tribunalul
Municipiului Bucureşti, statuând într-un complet de judecată compus din 2 judecători, P.L. şi C.V., a ţinut o
şedinţă publică la data de 1 aprilie 1999. In această şedinţă, părţile au
declarat că „nu mai au alte probe de propus". La data de 8 aprilie 1999,
Tribunalul Municipiului Bucureşti a casat hotărârea judecătoriei şi, statuând
pe fond, a respins acţiunea reclamantelor. Judecătorii P.L. şi C.V au făcut
parte din completul de judecată ce a pronunţat hotărârea.
24. Raportându-se la faptele consemnate în
procesul-verbal al şedinţei din 15 octombrie 1991, precum şi la raportul din 3 octombrie 1991, instanţa a statuat că
reclamantele au comis fapte grave, perturbând climatul de ordine şi disciplină
şi încălcând regulamentul de ordine interioară al Agenţiei, ce impunea
„principiile comunicării, dialogului şi comportamentului civilizat".
Instanţa a adăugat că gravitatea faptelor decurgea şi din caracterul specific
al activităţii de presă a Agenţiei şi că, ţinând cont de aceste elemente,
aceasta din urmă avea dreptul să aplice sancţiunea cea mai gravă, şi anume concedierea.
în privinţa îndeplinirii anchetei prealabile, instanţa a constatat că aceasta
avusese loc în timpul adunării din 15 octombrie 1991.
25. Cât despre îndrumarea cuprinsă în Decizia Curţii de
Apel Bucureşti din 16 aprilie 1997 de a audia martori propuşi de reclamante,
instanţa a luat notă de poziţia acestora, care renunţaseră să mai solicite
audierea lor, şi a decis că, în orice caz, această dovadă nu era pertinentă,
ţinând cont şi de termenul ce se scursese de la faptele întâmplate în 1991.
26. Reclamantele au formulat un recurs împotriva
Deciziei din 8 aprilie 1999. în recursul lor, ele pretindeau că constatarea
instanţei, conform căreia ele încălcaseră regulamentul de ordine interioară, nu
fusese deloc motivată, deoarece instanţa nu făcuse niciotrimitere la
elementeledefapt ce arfi putut justifica o astfel de concluzie.
27. Mai mult, reclamantele au criticatdecizia instanţei pentru că a făcut referinţă într-un mod inexact sau
incomplet la hotărârilejudecătoreşti pronunţate anteriorîn cauză. După cum au pretins părţile, concluziile reţinute în mod eronatdeTribunalul Municipiului
Bucureşti se refereau în special la ilegalitatea procedurii de concediere, şi
anume la lipsa unei anchete prealabile şi la nerespectarea principiului
administrării gradate a sancţiunilor în dreptul muncii. De asemenea, ele s-au
referit la ilegalitatea deciziei de concediere, pe motivul că aceasta făcea
trimitere la acuzaţii generale. De asemenea, reclamantele i-au reproşat
Tribunalului Municipiului Bucureşti faptul că a reţinut în mod eronat
concluziile instanţelor ce se pronunţaseră în prealabil în privinţa audierii
martorilor pe care eie îi propuseseră.
28. Reclamantele au pretins că instanţa încălcase
autoritatea de lucru judecat a hotărârii Curţii de Apei Bucureşti, pronunţată
la data de 16 aprilie 1997, care statuase că ancheta prealabilă nu fusese
îndeplinită.
29. In ceea ce priveşte temeinicia cererii lor, ele au
arătat, de asemenea, în recursul lor că decizia de concediere era nulă nu numai
pentru lipsa anchetei prealabile, dar şi pentru încălcarea principiului
responsabilităţii individuale. De asemenea, ele au contestat valabilitatea
procesului-verbal al adunării din 15 octombrie 1991 şi faptele reţinute în
acesta. Ele au criticat faptul că instanţa îşi întemeiase hotărârea pe o astfel
de probă, fără să administreze şi altele.
30. Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu
soluţionarea recursului, a ţinut două şedinţe. La şedinţa din 14 iulie 1999,
instanţa, statuând într-un complet de judecată compus din 3 judecători (C.RE.,
M.C.S. şi E.T), a amânat analiza cauzei la cererea Agenţiei.
31. Dezbaterile contradictorii asupra temeiniciei recursului au avut loc în şedinţa din 17 august 1999. La acea dată,
Curtea de Apel a statuat într-un complet de judecată compus din judecătorii
R.S., I.L.C. şi N.R La data de 24 august 1999, acelaşi complet a pronunţat o
hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantelor.
Curtea de Apel a reluat, în principal, considerentele Tribunalului Municipiului
Bucureşti. Hotărârea are următorul conţinut, în părţile sale pertinente:
„In mod corect s-a reţinut că
ordinul în litigiu a fost emis cu respectarea atât a prevederilor Legii nr.
1/1970, art. 13, cât şi cele ale Codului muncii. In speţă, contestatoarele au luat la cunoştinţă faptele pentru care
urma să se ia măsura desfacerii contractului de muncă, dar au refuzat să-şi
facă apărări sau să dea o declaraţie scrisă.
Ordinul emis pentru ambele contestatoare nu este o
decizie colectivă, el referindu-se la fapta fiecăreia dintre angajate şi
prevede sancţiune în acelaşi mod.
Faptele imputate au fost concretizate pentru fiecare,
suficient pentru a se putea face apărări în legătură
cu ele de către cei interesaţi.
Aserţiunile legate de administrarea probei cu martori
nu sunt subordonate unei cereri sau critici, astfel că nu pot fi încadrate în
nici unul din motivele de casare prevăzute limitativ de lege.
In continuare se susţine că în speţă a operat
autoritatea de lucru judecat referitor în ce priveşte nelegalitatea şi
nulitatea ordinului în litigiu, întrucât prin Decizia nr. 767/1997 a Curţii de
Apel Bucureşti s-a statuat acest fapt - celelalte instanţe nemaiavând
posibilitatea să rediscute chestiunea.
Critica este greşită.
In puterea lucrului judecat nu poate intra decât acea
parte din hotărârea judecătorească care poate fi executată şi care reprezintă
concluzia finală a activităţii de judecată, adică dispozitivul - ori prin
sus-menţionata decizie nu s-a luat o astfel de măsură.
Prin hotărârea recurată s-au examinat în mod corect
temeiurile de drept aplicabile în speţă şi care sunt în vigoare."
II. Dreptul intern pertinent
32. Prevederile
pertinente ale Codului de procedură civilă, în vigoare
la data evenimentelor, erau redactate astfel:
ARTICOLUL 187
„Instanţa va putea mărgini numărul martorilor
propuşi."
ARTICOLUL188
„(1) Impotriva martorului care
lipseşte la prima citare, instanta va da mandat de aducere.
(...)
(3) Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se
înfăţişează, instanţa va putea păşi la judecată."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie
A. Durata procedurii
33. Reclamantele
pretind că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil",
aşa cum este el prevăzut de art. 6 §1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
1. Perioada de luat
în considerare
34. Guvernul apreciază că perioada de luatîn
considerare a început la data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de
către România.
35. Reclamantele au replicat că această perioadă a
început la data de 29 noiembrie 1991 odată cu introducerea acţiunii şi a luat
sfârşit la data de 24 august 1999 odată cu decizia definitivă a Curţii de Apel
Bucureşti.
36. Curtea consideră că
procedura a început la data de 29 noiembrie 1991 cu introducerea acţiunii de
către reclamante în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi s-a finalizat
la data de 24 august 1999 odată cu decizia definitivă a Curţii de Apel
Bucureşti. Aşadar, ea a durat 7 ani, 8 luni şi 25 de zile, pentru trei
instanţe.
37. Totuşi, Convenţia fiind intrată în vigoare în
privinţa României la data de 20 iunie 1994, perioada anterioară acestei date nu intră ratione
temporism competenţa Curţii. Mai mult, Curtea nu
poate lua în considerare decât perioada de 5 ani şi două luni ce s-a scurs de
la data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României, adică 20 iunie
1994, chiardacă ea va ţine cont de stadiul în care ajunsese procedura până la
această dată (vezi, de exemplu, Humen împotriva
Poloniei [MC], nr. 26.614/95, §§ 58-59, 15 octombrie
1999, şi Străin şi alţii împotriva României, nr.
57.001/00, § 63, 21 iulie 2005).
2. Caracterul rezonabil al procedurii
38. Guvernul se opune
argumentului încălcării principiului „termenului rezonabil", aşa cum este
el prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Conform acestuia, cauza prezenta un
anumit grad de complexitate, deoarece se referea la un litigiu de muncă.
Reclamantele au propus un mare numărde martori şi, în speţă, se impunea o
expertiză. Mai mult, comportamentul reclamantelor a contribuit la prelungirea
procedurii, din cauza trimiterilor succesive ale cauzei spre rejudecare,
solicitate de acestea.
Invocând jurisprudenţa Patricny şi Patficnă
împotriva Republicii Cehe [(dec), n'r. 75.135/01, 11 martie 2003] şi Kos
împotriva Republicii Cehe (nr. 75.546/1, 30
noiembrie 2004), precum şi faptul că, în faţa fiecărei instanţe, procedura
judiciară a avut termene rezonabile, Guvernul concluzionează că durata
procedurii a fost rezonabilă.
39. Reclamantele apreciază că procedura nu prezenta
niciun element de complexitate şi că nu li se poate reproşa că au folosit
mijloacele de probă pe care le-au considerat utile, şi anume depoziţiile martorilor. Ele contestă
afirmaţia Guvernului prin care acesta le impută durata procedurii, arătând că
ele au cerut în mai multe rânduri schimbarea datelor termenelor de judecată în
sensul accelerării procedurii. în schimb, ele consideră că lentoarea procedurii
se explică prin greşelile de ordin procedural ale instanţelor, prin amânarea
succesivă a procedurii din cauza absenţei martorilor, fără ca, totuşi,
instanţele să emită mandate de aducere, şi prin amânarea excesivă a pronunţării
hotărârilor.
40. Curtea reaminteşte faptul că aprecierea
caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se face în funcţie de
circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa
sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantelor şi de
cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în
cauză (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC],
nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea reaminteşte că se impune o
diligenţă specială pentru contenciosul de muncă (Ruotolo
împotriva Italiei, Hotărârea
din 27 februarie 1992, seriaAnr. 230-D, p. 39, § 17). In acestsens, un
angajatcare se consideră suspendat sau concediat pe nedrept de către
angajatorul său are un mare interes personal să obţină rapid o hotărâre
judecătorească asupra legalităţii acestei măsuri, litigiile de muncă
necesitând, prin natura lor, o hotărâre rapidă, ţinând cont de miza litigiului
pentru persoana în cauză, care îşi pierde, din cauza concedierii, mijloacele de
subzistenţă (Obermeier împotriva Austriei, Hotărârea din 28 iunie 1990, seriaAnr. 179, pp. 23-24, § 72, şi Caleîfi împotriva Italiei, Hotărârea
din 24 mai 1991, seria Anr. 206-B, p. 20, § 17).
41. Curtea apreciază că nici complexitatea cauzei şi
nici comportamentul reclamantelor nu explică durata procedurii.
42. în ceea ce priveşte
comportamentul instanţelor naţionale, Curtea constată că, în speţă, întârzierea
în procedură a fost cauzată de casările şi trimiterile succesive spre
rejudecare ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare de trei
ori, fie către judecătorie, fie către Tribunalul Municipiului Bucureşti, ca
urmare a omisiunii instanţelor de a se pronunţa asupra anumitor capete de
cerere formulate în speţă. Mai mult încă, trimiterea cauzei spre rejudecare
putea continua la nesfârşit, deoarece nicio prevedere legală nu îi putea pune
capăt. Deşi Curtea nu este competentă să analizeze modalitatea în care
instanţele naţionale au interpretat şi aplicat legea internă, ea consideră
totuşi că motivul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare îl
reprezintă erorile comise de instanţele inferioare în examinarea cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr.
41.431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). Mai mult, repetarea acestor casări denotă
o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar.
43. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă,
durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului
rezonabil".
44. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.
B. Continuitatea
completului de judecată
45. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantele
susţin că litigiul lor a fost în mod succesiv examinat de 81 de judecători,
dintre care 28 au pronunţat hotărâri, de-a lungul întregii proceduri. Ele
apreciază că aceste schimbări repetate au afectat capacitatea judecătorilorde a
le cunoaşte cauza, ceea ce a avut ca urmare hotărâri contradictorii, care au
fost casate ulterior şi care au dat posibilitatea unor trimiteri spre
rejudecare repetate. Ele consideră că, astfel, echitatea procedurii a fost
afectată de la început şi până la sfârşit.
46. Guvernul nu contestă schimbările în completele de
judecată. Cu toate acestea, el apreciază că aceste schimbări nu au afectat
echitatea procedurii. El constată că regula continuităţii completului de
judecată nu poate fi absolută, ţinând cont de faptul că procedura în cauză a
fost complexă, că a avut nevoie de mai multe şedinţe publice şi că anumiţi
judecători care au examinat cauza au părăsit magistratura sau au fost integraţi
în alte instanţe pe parcursul procedurii litigioase.
Mai mult, în virtutea principiului continuităţii
completului de judecată recunoscut în dreptul românesc, judecătorul care a
participat la dezbateri trebuie să fie acelaşi cu cel care pronunţă hotărârea.
Această soluţie este justificată prin faptul că toate chestiunile şi excepţiile
ridicate în faţa instanţei în şedinţele publice sunt notate în încheierea de
şedinţă, sub sancţiunea nulităţii, astfel că este imposibilă consemnarea fără
nicio omisiune a conţinutului dezbaterilor, motiv pentru care principiul
administrării directe a justiţiei trebuie respectat. Astfel, Guvernul atrage
atenţia că judecătorii care au pronunţat hotărârile criticate de către
reclamante au fost aceiaşi cu cei care au participat la dezbateri.
Mai mult încă, schimbarea
completului dejudecată nu afăcut procesul inechitabil şi nu a afectat
capacitatea judecătorilor de a cunoaşte litigiul deoarece reclamantele au avut
ocazia să îşi exercite drepturile de apărare şi de a-şi face auzite
argumentele, iar judecătorii au avut posibilitatea de a lua la cunoştinţă
informaţiile din dosar. Guvernul invocă în acest sens Hotărârea Pitkănen
împotriva Finlandei (nr. 30.508/96, § 62/65, 9
martie 2004).
47. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în privinţa
cerinţei duratei rezonabile a procesului, atunci când procedura civilă s-a
prelungit excesiv din cauza repetării audierilor în faţa unor complete diferite
ale instanţelor interne, din cauza faptului că anumiţi judecători s-au
pensionat, au demisionat sau au fost transferaţi într-o altă instanţă (vezi Gregoriou împotriva Ciprului, nr.
62.242/00, §§ 26-27, 33-34 şi 43, 25 martie 2003).
48. Acest capăt de cerere fiind strâns legat de capătul
de cerere referitor la durata procedurii, Curtea apreciază că nu este necesar
să statueze separat asupra temeiniciei sale.
II. Asupra aplicării
articolului 41 din Convenţie
49. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
50. Prima reclamantă solicită 109.094,74 de euro cu
titlu de daune materiale şi morale pe care le-a suportat. Cea de-a doua
reclamantă solicită 109.909,56 de euro cu acelaşi titlu.
51. Guvernul contestă aceste pretenţii.
52. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate
între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această
cerere. In schimb, ea apreciază că reclamantele au suportat un anumit
prejudiciu moral. Statuând în echitate, ea le acordă fiecăreia câte 1.400 de
euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
53. Reclamantele solicită, de asemenea, 3.342 de euro
cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi
pentru cele suportate în faţa Curţii.
54. Guvernul contestă aceste pretenţii.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia
sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea le acordă reclamantelor împreună
suma de 300 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura naţională.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
2. hotărăşte că este necesar să statueze separat
asupra temeiniciei capătului de cerere referitor la continuitatea completului
dejudecată;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel mult trei luni
de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din
Convenţie, 1.400 de euro (unamiepatrusute euro) cu titlu de daune morale
fiecăreia dintre reclamante şi 300 de euro (treisute euro) împreună, cu titlu
de cheltuieli de judecată;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 15 iunie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. ZUPANCIC
preşedinte
Vincent BERGER,
grefier