Decizia Nr.945 din 07.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Gheorghe Drăgan şi alţii în Dosarul nr. 11.707/118/2009 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textul criticat reglementează competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti într-un mod favorabil salariaţilor. Totodată, mai arată că autorul excepţiei ridică probleme de aplicare a acestui text în cazul coparticipării procesuale active, iar tranşarea acestei chestiuni nu este de competenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 19 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 11.707/118/2009, Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Gheorghe Drăgan şi alţii într-o cauză având ca obiect drepturi băneşti.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, întrucât nu ţin seama de domiciliul procesual ales al părţilor, iar în cazul coparticipării procesuale se ajunge la situaţia ca reclamanţii care nu au domiciliul în judeţul în care angajatorul îşi are sediul să se judece cu acesta la domiciliul reclamantului, ceea ce îngreunează administrarea probatoriului necesar cauzei.Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 284 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În realitate, din motivarea excepţiei se constată că autorii excepţiei critică numai dispoziţiile alin. (2) al art. 284 din lege. Ulterior sesizării Curţii, Legea nr. 53/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, soluţia legislativă criticată regăsindu-se la art. 269 alin. (2) din lege, text asupra căruia Curtea urmează să se pronunţe prin prezenta decizie.Dispoziţiile art. 269 alin. (2) din lege au următorul cuprins: „(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.“Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.572 din 19 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 13 ianuarie 2010, a stabilit că soluţia legislativă criticată nu este contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a Codului de procedură civilă, referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă. În acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant.Curtea a mai arătat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili normele de procedură, putând institui prevederi speciale în considerarea situaţiilor specifice avute în vedere, întrucât principiul egalităţii nu înseamnă omogenitate, astfel că situaţii diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat, iar, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea.În privinţa pretinsei încălcări a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, Curtea observă că, departe de a consacra o soluţie legislativă defavorabilă angajatului, textul criticat vizează ocrotirea sa, astfel încât acesta, care, de altfel, de cele mai multe ori are calitatea de reclamant, să nu fie pus în ipoteza Codului de procedură civilă (art. 5) din punctul de vedere al competenţei teritoriale a instanţei judecătoreşti, respectiv să fie obligat să introducă acţiunea la instanţa de domiciliu/sediu al pârâtului, deci al angajatorului. Desigur, că în ipoteza în care angajatul are domiciliul într-o altă localitate faţă de locul în care îşi desfăşoară activitatea, el are obligaţia de a-şi înscrie în actul de identitate adresa de reşedinţă dacă locuieşte mai mult de 15 zile la această din urmă adresă [a se vedea art. 30 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 20 iulie 2005]. Prin urmare, angajatul are facultatea de a-şi alege instanţa competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa.În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, angajatul beneficiind chiar de o protecţie suplimentară în alegerea instanţei competente teritorial.În aceste condiţii se constată că art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei, nu are incidenţă în cauză.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Gheorghe Drăgan şi alţii în Dosarul nr. 11.707/118/2009 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 iulie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent-şef,Benke Károly